Sistemul de educație din România se află într-un moment de desincronizare fantastică. Astăzi, când cuvântul de ordine este permacriză, când inteligența artificială a ajuns la performanțe remarcabile și omenirea se confruntă cu provocări ce nu puteau fi anticipate, rolul școlii este „să pregătească metacompetențe. Adică să doteze elevul cu un echipament mental care e capabil să genereze, ca o gramatică generativă, competențele necesare atunci când va fi nevoie, într-un viitor pe care noi nu-l putem prezice”, spune Mircea Miclea, profesor la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației a Universității Babeș-Bolyai și fost ministru al Educației. În acest punct de inflexiune, decidenții susțin însă niște legi ale educației centrate pe mai degrabă pe „reorganizarea administrativă a sistemului decât pe optimizarea și reformarea lui”. „Asta înseamnă, din nou, multe joburi pentru clientela politică. Deci interesul este doar de a reorganiza administrativ, de a crea locuri noi bugetate pentru clientelă, nu de a reforma sistemul. (...) Vor merge până la capăt cu aceste legi în ciuda oricăror argumente, pentru că nu vizează altceva decât maximizarea propriului interes”, spune Mircea Miclea într-un interviu pentru Republica.
Marți seară, el a vorbit la Ateneu, în cadrul seriei de conferințe „Despre lumea în care trăim” organizate de Humanitas. (Aici puteți urmări înregistrarea.)
Câteva idei din interviu:
- Despre probleme legate de modul de organizare a școlii. „Școlile au prea puțină autonomie. În momentul de față, dacă toți părinții unei clase de elevi semnalează directorului că un cadru didactic are o prestație de predare foarte slabă, directorul nu-i poate face nimic, pentru că profesorul nu este angajatul școlii. Școala nu are autonomia de a angaja și de a concedia profesorii deloc. Și atunci, practic, fiind angajatul sistemului, nu al unei unități de învățământ, profesorul respectiv își poate permite să aibă o prestație didactică foarte slabă, à la longue, până iese la pensie. Nu i se poate întâmpla nimic nimic. Ăsta este o mare deficiență, nu poți să scapi de cei care sunt incompetenți.
- Despre motivul subfinanțării extreme a educației: „Educația nu produce beneficii electorale. Adică o schimbare în educație nu se vede decât după 5 ani, mai mult, așadar, decât un ciclu electoral. De aceea, politicienii spun că educația e prioritate națională, dar după ce ajung în funcție nu susțin reformarea educației. Nu susțin investiții în educație, pentru că efectele nu se văd. Dacă repar trei podețe, trei trotuare, adică lucruri mărunte, se vede. Pui mereu pe liste de așteptare marile probleme, e o miopie electorală”.
- Despre legile educației: „Nu sunt niște legi pentru reformarea sistemului și pentru copii. Sunt niște legi care să satisfacă interesele celor care le susțin. De aceea și merg înainte cu ele, orbește, în ciuda reacțiilor clare ale publicului. Pentru că interesele lor sunt mai puternice decât argumentele logice și interesele copiilor. Din păcate, avem la conducere un grup sau o elită de putere extractivă, adică interesată mai degrabă să extragă din sistem beneficii pentru propriul interes, pentru propria clientelă, decât să rezolve probleme.”
- Despre examenul de admitere la liceu: „Faci o fragmentare socială, produci și mai multă inegalitate care va avea consecințe devastatoare pentru dezvoltarea socială. În plus, este neetic, dar probabil că, întrucât președintele țării a făcut patru case din meditații, acesta o fi un argument pentru a susține industria meditațiilor.”
- Despre demonetizarea termenului de schimbare în educație: „Din păcate, în România sunt multe schimbări care s-au făcut din pix, adică nu au avut la bază o analiză riguroasă a sistemului și apoi un acord. (...) Ca să nu mai vorbesc de ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani. Un președinte care de 8 ani și jumătate zice că proiectul lui fundamental este educația și care n-a dus la nimic. Ce să mai aștepți? Când simți că nici cel mai tare om din stat nu-i capabil să facă ceva coerent, ce să aștepți? Să mai crezi că schimbarea merită făcută?!”
Interviul pe larg
Aș discuția începe de la titlul conferinței susținute la Ateneu: ce mai merită să învățăm în școală?
În general, când e vorba de a da un răspuns la această întrebare, lumea se gândește la niște discipline pe care trebuie să le învățăm sau la un număr de teme în interiorul unei discipline. Sau, dacă nu se gândește la discipline, se gândește la competențe - de exemplu, să formăm competențele digitale sau să formăm competențe pe piața muncii. Acesta e un nivel de generalitate mai ridicată, nu trebuie neapărat să ai anumite conținuturi, aceeași competență poate fi dezvoltată prin mai multe teme. De exemplu, competențe digitale pot fi dobândite fie că faci C++, un limbaj de programare, fie că faci Python.
Aceste abordări au în spate o asumpție, că noi putem prezice viitorul, că școala știe cam cum va arăta viitorul. Și atunci pregătește, prin anumite discipline sau prin anumite competențe, elevul pentru acel viitor pe care îl poate prezice. Din păcate, viitorul a devenit tot mai volatil și mai greu predictibil. Propunerea mea este să trecem la un alt nivel de abstractizare, și anume să considerăm că școala trebuie să pregătească niște metacompetențe. Adică să doteze elevul cu un echipament mental care e capabil să genereze, ca o gramatică generativă, competențele necesare atunci când va fi nevoie, într-un viitor pe care noi nu-l putem prezice. Uitați, în ultimii 10 ani n-am putut prezice nici criza economică, nici coronavirusul, nici războiul, nimic n-am putut prezice. În cartea lui, Lebăda neagră, Taleb ne spune lucrul acesta, că viitorul este, după 10 ani încolo, impredictibil. Și-atunci problema pe care ți-o pui este: Ce să-i învăț pe copii acum, care să le folosească într-un viitor pe care eu nu-l cunosc? Iar răspunsul meu este să le creăm echipamentul mental care să genereze competențele de care au ei nevoie atunci când au ei nevoie. Și susțin că e nevoie de patru metacompetențe, de patru dimensiuni, ale acestui aranjament mental: autonomia - capacitatea de a gândi independent, capacitatea de a te identifica cu reguli și a-ți integra regulile în comportamentul tău, gândirea de tip antreprenorial - nu neapărat să-ți faci o afacere, ci să te gândești la cunoaștere ca un mijloc pentru un scop pe care îl poți realiza prin intermediul cunoașterii. Și o gândire de tip designer, adică capacitatea de a rezolva probleme foarte slab definite, pe care, înainte de a le rezolva, trebuie să le definești - e ceea ce fac designerii, de exemplu. Dacă cineva are acest echipament mental, el poate face față unui viitor impredictibil. De ce? Pentru că pe baza acestui echipament, a acestui aranjament mental, el poate să genereze competențele necesare atunci când va fi nevoie. De exemplu, să presupunem că în viitor avem de-a face cu o civilizație extraterestră și trebuie să dezvoltăm competențele necesare pentru a comunica cu această civilizație extraterestră. Dacă eu știu să gândesc independent, am autonomie, dacă am reguli pe care eu le-am integrat, dacă eu gândesc antreprenorial și dacă gândesc ca un designer, atunci eu voi crea mai ușor competențele necesare ca să fac față acestui nou scenariu, acestui nou viitor pe care altfel nu-l pot anticipa. Nu știu dacă va fi sau nu va fi. Nu putem să prezicem viitorul. Asta este problema majoră: cum să îi înveți pe copii, în condițiile în care nu mai poți prezice viitorul, ceva care să le fie util în acel viitor.
E ca și cum lumea ar fi o roată dințată care merge cu o viteză tot mai mare. Iar școala este o roată dințată care are un ritm mult mai lent. Și acuma probabilitate de a o potrivi e mult mai mică.
Până prin anii ‘70, lumea se mișca suficient de lent astfel încât școala să poată prezice ce se va întâmpla și să pregătească, în context școlar, competențele care vor fi ulterior aplicate. Din anii ‘70, evoluția lumii s-a accelerat foarte mult, nu e vorba numai de educație. În corporații, de exemplu, până în anii ‘70 erau dominante așa-numitele strategii corporatiste. Dacă erai o mare corporație, trebuia să ai o strategie pe minimum 5-10 ani, altfel nu există. Ei, în condițiile actuale, corporațiile au renunțat la strategiile pe termen lung pentru că nu mai pot prezice viitorul. E ca și cum lumea ar fi o roată dințată care merge cu o viteză tot mai mare. Iar școala este o roată dințată care are un ritm mult mai lent. Și acuma probabilitate de a o potrivi e mult mai mică.
Se naște însă o problemă. Cum pot profesorii pregătiți în alte timpuri, când lumea arăta cu totul altfel, să le creeze elevilor metacompetențe într-un sistem de învățământ care are nenumărate deficiențe?
Învățarea este mult prea complexă ca să lăsăm totul pe seama școlii, așa cum, în probleme de sănătate, nu putem lăsa totul pe sistemul de sănătate, chiar dacă el e unul extraordinar, să zicem. Starea mea de sănătate depinde și de responsabilitatea mea.
Ca să nu simplificăm foarte tare, trebuie să remarcăm totuși că profesorii din sistemul de învățământ sunt destul de diverși. Există încă o minoritate de profesori extraordinari, capabili să învețe și capabili să formeze aceste metacompetențe. Astăzi, de exemplu, particip la Gala Merito, unde sunt premiați cei mai buni profesori din țară. Ei există, sunt sigur că nu sunt numai cei care vor fi premiați. Sunt mulți alții. Nu sunt încă majoritatea în mod clar, dar există oameni, nu vorbesc de o utopie. Pe de altă parte, este clar că este nevoie de o nouă formă de pregătire a personalului didactic. Din păcate, noua formă de pregătire era în legea educației din 2011, formarea prin masterat didactic, dar ea nu a fost pusă în practică. Și atunci bineînțeles că nu avem profesorii pregătiți să facă noi față noilor tehnologii și noului mediu. Acum văd că în acest nou proiect de lege se reia ceea ce era scris deja în lege, din 2011, ca fiind o mare noutate, când de fapt nu e. Dar să sperăm că măcar de acum încolo se va forma un cadru didactic 2 ani de zile, având o dedicare pentru domeniu, pentru că urmează un masterat specific. În acei 2 ani, are, în mod clar, capacitatea de a-și forma pregătirea necesară pentru a forma aceste metacompetențe. Pe de altă parte, aș mai adăuga ceva: învățarea este mult prea complexă ca să lăsăm totul pe seama școlii, așa cum, în probleme de sănătate, nu putem lăsa totul pe sistemul de sănătate, chiar dacă el e unul extraordinar, să zicem. Starea mea de sănătate depinde și de responsabilitatea mea. De ce mănânc eu, de câte exerciții fizice fac, de cum îmi trăiesc viața. Indiferent cum e sistemul de sănătate, poate fi extraordinar, eu nu mă derobez de propria responsabilitate în a-mi purta de grijă. Același lucru trebuie să-l aplicăm și în ceea ce privește învățarea. A devenit o problemă care este atât de complexă, pe care școala, oricât de extraordinară ar fi, nu o poate rezolva singură, dacă nu ne asumăm și noi, ca părinți, ca adulți, responsabilitatea pe care o avem pentru a optimiza învățarea, formându-ne genul acesta de metacompetențe.
Care sunt însă capitolele care țin strict de școală și în care dvs. considerați că sistemul de învățământ nu-și face bine treaba, că nu se achită suficient de bine de obligațiile pe care le are?
Este o listă lungă de deficiențe pe care școala le are, voi vorbi doar despre câteva dintre ele, subliniind încă o dată că nu vreau să utilizez substantive colective pentru că ele sunt abuzive.
Nu toți profesorii au deficiențele pe care le voi enumera acum, dar majoritatea le au.
Sunt deficiențe, de exemplu, la nivel de curriculum - ce anume învață elevii? Pentru că adesea curriculum-ul nu este suficient de adaptat la ceea ce merită să învețe elevii, vezi aceste metacompetențe. E o luptă întreagă pe să se scoată disciplina X sau să se introducă disciplina Y, fără să ne ridicăm la nivelul competențelor care se pot forma, respectiv la nivelul metacompetențelor și asta este o mare deficiență. Ducem războaie mărunte pe câte ore să aibă ce disciplină, nu asta este esența. Esența este să vedem ce competență și mai ales ce metacompetență formăm ca să-i pregătim pe elevi pentru viitor.
E o problemă legată de modul de organizare a școlii. Școlile au prea puțină autonomie. În momentul de față, dacă toți părinții unei clase de elevi semnalează directorului că un cadru didactic are o prestație de predare foarte slabă, directorul nu-i poate face nimic, pentru că profesorul nu este angajatul școlii. Școala nu are autonomia de a angaja și de a concedia profesorii deloc. Și atunci, practic, fiind angajatul sistemului, nu al unei unități de învățământ, profesorul respectiv își poate permite să aibă o prestație didactică foarte slabă, à la longue, până iese la pensie. Nu i se poate întâmpla nimic nimic. Ăsta este o mare deficiență, nu poți să scapi de cei care sunt incompetenți. Uniformizarea salarială contribuie și ea la același lucru, adică indiferent că ești cel mai bun profesor din școală sau cel mai slab profesor din școală, la aceiași ani de vechime primești același salariu, este complet demotivant. Apoi cred că o altă deficiență se leagă de proastă integrare a tehnologiilor digitale. S-a văzut lucrul acesta în timpul pandemiei, când profesorii nu au avut abilitatea de a utiliza noile tehnologii. Adesea elevii îi învățau pe profesori cum să utilizeze noile tehnologii digitale și cum trebuie utilizate ele ca să maximizeze învățarea. Deci asta este mare deficiență iarăși, mai ales în condițiile în care mereu vor apărea noi tehnologii. Conducerea școlilor este politizată, dacă e să spun altă deficiență. Și se va politiza și mai tare prin această nouă lege a educației, pentru că totul va deveni dependent de numirile politice. Bineînțeles, problema de fond adesea invocată este o finanțare extrem de deficitară a întregului sistem de învățământ. Din păcate, în ultimii ani, e cea mai proastă de după Revoluție.
Lumea politică se uită doar la ciclurile electorale și la ce-ți poate aduce câștig la următorul ciclu electoral. Educația, din păcate, nu îți poate aduce un câștig în următorul ciclu electoral. Îți va duce în al doilea, în al treilea, îți va duce pe termen lung. Dar asta înseamnă să gândești pe termen lung.
Cea mai proastă din Uniunea Europeană…
Din Uniunea Europeană, de peste tot, nu există așa ceva niciunde. Dar, asta e, educația nu produce beneficii electorale. Adică o schimbare în educație nu se vede decât după 5 ani, mai mult, așadar, decât un ciclu electoral. De aceea, politicienii spun că educația e prioritate națională, dar după ce ajung în funcție nu susțin reformarea educație. Nu susțin investiții în educație, pentru că efectele nu se văd. Dacă repar trei podețe, trei trotuare, adică lucruri mărunte, se vede. Pui mereu pe liste de așteptare marile probleme, e o miopie electorală. Lumea politică se uită doar la ciclurile electorale și la ce-ți poate aduce câștig la următorul ciclu electoral. Educația, din păcate, nu îți poate aduce un câștig în următorul ciclu electoral. Îți va duce în al doilea, în al treilea, îți va duce pe termen lung. Dar asta înseamnă să gândești pe termen lung. Dacă gândești miop, atunci nu ai nicio șansă să investești într-un proces care produce efecte dincolo de ciclul electoral. Miopia aceasta electorală e una dintre cauzele majore ale subfinanțării cronice a sistemului de învățământ.
Ați menționat legile educației. Ele vin într-un punct de inflexiune pentru lume în general, în timpul unei crize ce ține să se permanentizeze, în care piața muncii se schimbă total și inteligența artificială a ajuns la un nivel de performanță ce nu putea fi anticipat. Acesta este contextul în care apar aceste legi, foarte criticate. Considerați că sunt o șansă ratată?
Am spus de mai multe ori: raportul pe baza căruia s-au întemeiat aceste legi este o eroare de la cap la coadă. Nu putea să genereze decât niște legi pe măsură. Și, din păcate, legile sunt centrate mai degrabă pe reorganizarea administrativă a sistemului decât pe optimizarea și reformarea sistemului. Se înființează și se desființează tot felul de organizații sau instituții. De exemplu, se desființează inspectoratele, se formează așa-numitele departamente de educație la nivelul județean. Asta înseamnă, din nou, multe joburi pentru clientela politică. Deci interesul este doar de a reorganiza administrativ, de a crea locuri noi bugetate pentru clientelă, nu de a reforma sistemul.
E o elită care e mai degrabă interesată de a extrage resurse, de a extrage resurse sub formă de noi locuri de muncă pentru clientela sa politică, de a avea acces la banii publici, de a avea acces la banii europeni etc. Ei vor merge înainte cu aceste legi care au această menire de a le satisface în primul rând interesele lor, inclusiv de a se proteja de plagiat, inclusiv de a-și menține posturile.
Nu sunt niște legi pentru reformarea sistemului și pentru copii. Sunt niște legi care să satisfacă interesele celor care le susțin. De aceea și merg înainte cu ele, orbește, în ciuda reacțiilor clare ale publicului. Pentru că interesele lor sunt mai puternice decât argumentele logice și interesele copiilor. Din păcate, avem la conducere un grup sau o elită de putere extractivă, adică interesată mai degrabă să extragă din sistem beneficii pentru propriul interes, pentru propria clientelă, decât să rezolve probleme. Deci nu avem o elită rezolutivă, dispusă să rezolve problemele cu care se confruntă sistemul, nu numai de educație. Orice sistem din țara aceasta. E o elită care e mai degrabă interesată de a extrage resurse, de a extrage resurse sub formă de noi locuri de muncă pentru clientela sa politică, de a avea acces la banii publici, de a avea acces la banii europeni etc. Ei vor merge înainte cu aceste legi care au această menire de a le satisface în primul rând interesele lor, inclusiv de a se proteja de plagiat, inclusiv de a-și menține posturile. Uitați-vă la deciziile legate rectori, de a rămâne până la sfârșitul vieții. Într-o primă variantă era că pot să rămână oricâte mandate, dar nu nelimitat, ca și cum ar fi nemuritori. Deci aberații… De aceea spun, vor merge până la capăt cu aceste legi în ciuda oricăror argumente, pentru că nu vizează altceva decât maximizarea propriului interes.
Aș vrea să vorbim despre un aspect din aceste legi, organizarea de examene de admitere pentru până la 60% din locurile din colegiile bine cotate. Care credeți că că este impactul asupra copiilor, dar și asupra societății?
Decizia aceasta, ca s-o comentăm punctual, are un efect catastrofal, în primul rând în egalizarea șanselor. Una dintre funcțiile esențiale ale școlii, în orice societate, este de a contribui la egalizarea șanselor. Background-ul socio-economic din care provin elevii E foarte diferit. Unii provin din familii sărace care nu au un creion în casă, alții provin din familii care au biblioteci, care au computere. Ceea ce așa e firesc, așa e lumea. Școala trebuie să ofere șanse cât mai egale cu putință tuturor, ca să contribuie la egalizarea șanselor între cei care vin din medii socioeconomice diferite. Din păcate, cu această măsură, școală nu contribuie la egalizarea șanselor, dimpotrivă, accentuează diferențierea de șanse. Accentuează discriminarea pentru că se presupune că, pentru a ajunge la un liceu foarte bun, tu trebuie să iei meditații în plus, pe care nu-ți poți permite să le iei. Să presupunem că ești la țară și colegiile naționale care organizează astfel de admiteri sunt toate în oraș. Deci automat tu trebuie să vii de la țară undeva la oraș, ceea ce era oricum, în sine, o provocare. Acum discriminarea dintre mediul rural și mediul urban va crește exponențial. Diferența dintre familiile care își pot permite să plătească lecții suplimentare și cele care nu își pot permite va crește și mai mult. Deci, practic ce faci? Faci o fragmentare socială, produci și mai multă inegalitate care va avea consecințe devastatoare pentru dezvoltarea socială. În plus, este neetic, dar probabil că întrucât președintele țării a făcut patru case din meditații, acesta o fi un argument pentru a susține industria meditațiilor și pentru a fi interesați mai degrabă de a susține anumite colegii și anumiți profesori care dau meditații. Altfel nu văd niciun fel de rațiune.
Știm că, inclusiv pentru modul în care se dă admiterea în momentul de față, e nevoie de la un anumit nivel de meditații dacă vrei să intri la un liceu bun, dacă mai vrei după aceea să te diferențiezi și mai mult de ceilalți...Este aberant și vom vedea că lucrurile acestea se vor întâmpla din ce în ce mai mult.
Sunt unii care spun că nu e nevoie de meditații, dacă copiii învață…
Da, e o retorică de doi bani. Știm că, inclusiv pentru modul în care se dă admiterea în momentul de față, e nevoie de la un anumit nivel de meditații dacă vrei să intri la un liceu bun, dacă mai vrei după aceea să te diferențiezi și mai mult de ceilalți... Este aberant și vom vedea că lucrurile acestea se vor întâmpla din ce în ce mai mult.
Dacă ar fi să faceți trei schimbări în sistemul de educație, care ar fi acelea? Ca o paranteză, mulți profesori, elevi și părinți au trecut prin atâtea schimbări, multe peste noapte, încât nici nu mai suportă termenul, există un fel de alergie.
Trebuie să faci o diferență între schimbare și reformă. Adesea s-au prezentat schimbări ca reforme. Din păcate, în România sunt multe schimbări care s-au făcut din pix, adică nu au avut la bază o analiză riguroasă a sistemului și apoi un acord. Principalele modificări au fost făcute de către un ministru sau de către un grup care a spus: hai să schimbăm cutare lucru. Schimbările acestea succesive, neîntemeiate pe ceva care să le dea sens, au devalorizat ideea de reformă și de schimbare. De aceea nimeni nu mai crede că, dacă vii că o schimbare, schimbarea aceea va ține mai mult de trei zile. Sau că are sens și asta este periculos. Ca să nu mai vorbesc de ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani. Un președinte care de 8 ani și jumătate zice că proiectul lui fundamental este educația și care n-a dus la nimic. Ce să mai aștepți? Când simți că nici cel mai tare om din stat nu-i capabil să facă ceva coerent, ce să aștepți? Să mai crezi că schimbarea merită făcută?
Care ar fi, atunci, trei reforme pe care le considerați necesare și fezabile în următoarea perioadă?
Primul lucru: cred trebuie o finanțare substanțială și constantă a educației. Deci nu pe un an de zile, ci constant. Trebuie să ne uităm în alte țări și să vedem care e procentul din PIB pe care noi îl dăm și care trebuie să fie, o finanțare în jur de 5-6% din PIB. Asta trebuie făcut, dar, repet, nu pentru un an, ci pentru mulți ani, pentru că efectele se vor vedea doar după un timp, nu se vor vedea în următorul an.
Doi, aș trece la angajarea profesorilor de către școală, astfel încât școala să poată scăpa de profesorii slabi. Dacă sunt angajații școlii, ei pot fi și dați afară de către școală și atunci vom putea asista la o curățire a sistemului de incompetenți. Trei, salarizarea ar trebui să fie diferențiată, adică profesorii care sunt capabili să aibă un salariu substanțial mai mare decât cei care nu sunt. Și se pot găsi suficient de multe metrici de a evalua performanța profesorilor astfel încât să poți face o diferențiere rezonabilă.
Dar repet, câtă vreme politicienii vor gândi într-o logică mioapă, într-o logică electorală ce produce efect până la următorul ciclu electoral, nu cred că vom asista la reforma educației în România. Avem politruci, n-avem oameni politici, n-avem oameni de stat care să gândească dincolo de ce se întâmplă la următoarele alegeri.
Mâine, puteți citi în Republica a doua parte a interviului cu Mircea Miclea.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Un prieten psiholog mi-a spus că putem vorbi de un mecanism specific, pe care l-am putea include sub umbrela a ceea ce, în fostul bloc comunist, poartă numele de OSTALGIE (termen german, format din Ost - Est - și Nostalgia).
1. Corupția vine din fostul sistem, unde a funcționat neobservată pentru că oricum nu era nimic de făcut. Primează încă diploma, nu rezultatul. X are un calup de diplome și o căruță de titluri academice, în consecință ceea ce face nu poate fi chestionat. Nu contează că n-a lucrat cu elevii, nu contează că principiile pedagogiei cer să lucrezi cu copii. Contează doar funcțiile și diplomele.
2. Celor educați în comunism le vine greu să creadă că sunt produsul unui sistem corupt, că au fost nevoiți să se educe singuri prin meditatori sau orice alt mijloc posibil.
3. Un lucru ciudat: vârful e nu doar intangibil, dar și practic inexistent. La fel cum copilul, care vede un film de desen animat, nu crede că imaginile de pe ecran au fost produse de cineva, cei care apără involuntar corupția din sistemul de educație nu-și pun întrebări despre mecanismul producerii acestor programe școlare, manuale sau subiecte de examen. Atunci când li se arată că rezultatele slabe se datorează corupției din sistem, au reacții vehemente și caută scuze colaterale. Evident, subfinanțarea sistemului e o cauză importantă, dar cauza principală este CORUPȚIA.
De aceea, doar generațiile viitoare - cei care au acum 12-14 ani - mai pot repara ceva, pentru că n-au fost atinși de virusul nostalgiei. Ba, mai mult, au experimentat din plin efectul corupției sistemului. L-au simțit pe propria piele. Lucrurile se vor schimba, însă din păcate nu în următorii ani.
Mi se pare a fi un argument nefondat. Si eu si multi altii din generatia mea - cei cu parinti càrora nu le dàdea mâna sau care pur si simplu nu erau de acord cu acest sistem de indopat gânsacul înainte de a-l aduce la stadiul de foie gras - am trecut prin furcile caudine ale triadei admitere liceu-treaptà-admitere facultate fàrà astfel de "suplimente nutritive". Ne-am scos pur si simplu prin noi însine, prin truda noastra, prin stràdania de zi cu zi la catedrà a profilor pe care norocul ni i-a scos in cale si cu ajutorul olimpiadelor scolare, care si ele erau deja încà niste examene în plus avant la lettre. Chiar, acum imi dau seama ca multi dintre pàrintii care vocifereazà impotriva reintroducerii examenelor de admitere sunt aceeasi care se laudà peste tot cu rezultatele obtinute de odraslele lor la diverse concursuri scolare, sportive, artistice, etc.
Amestecurile cromatice au corespondent real: sunt folosite de artiştii plastici, arhitecţi sau designeri. Cu toate acestea, nu toţi devenim artişti plastici, arhitecţi sau designeri. La fel, există zone ale matematicii pe care nu le vom folosi niciodată, după cum există zone (ex. aritmetica) pe care le folosim frecvent.
Comunismul s-a bazat pe un principiu sovietic numit POLICALIFICARE, care presupune un fel de hipercalifiare în toate domeniile. Sistemele totalitare lucrează cu mase de oameni, pe care le mişcă după bunul plac. Partidul avea nevoie să transforme rapid filologi în matematicieni, matematicieni în artişti plastici, artişti plastici în ingineri agronomi etc. De aici şi un învăţământ bazat în principal pe o specializare timpurie.
Teoria jocurilor este UTILĂ, însă nu şi FRECVENTĂ. Aritmetica este în principal FRECVENTĂ.
De aceea, în sistemele performante există EDUCAŢIA MATEMATICĂ (în care se învaţă părţi frecvente ca aritmetica, anumite zone din geometrie etc. şi MATEMATICA, adică logaritmi, exerciţii cu matrice etc. pentru cei care vor să-şi aleagă o profesie care acoperă zone mai largi ale acestei discipline.
Da, e ok să ştiu că e folosită exponenţiala, dar sincer să fiu nu mă încălzeşte cu nimic. Plătesc pentru un anumit program şi nu sunt foarte curios cum funcţionează, după cum nimeni nu e curios să aprofundeze legităţile armoniilor cromatice.
Ca să fiu clar pe scurt, fie situația: un om la 30 ani descoperă vocația pentru fizică. Care ar fi primul pas? După ce învață matematică, sigur poate pierde 90% din timp specializându-se. Școala trebuie doar să motiveze și să motive în masă. Punând accept pe mate, unii se vor refula în fizică, informatică, arte, etc.
Invers sigur nu ține, îmi amintesc clasa a-IX-a, la ora de fizică a vrut să ne repezească ecuația de gradul 2 înainte de a o învăța la mate. Era cât pe ce să pierd ambele două științe. Cei mai mari fizicieni s-au refulat pe final tot în matematică în speranța că vor depăși impasul. Sigur, ca să îți faci treaba la stat, nu trebuie nimic, doar să asculți de șef.
Dai de greu la mate, te vei refula spre altceva, va fi mai ușor. Ignoranța, la orice nivel (cât de mic) crează haos, sau o viață mai gri.
Ar trebui să vă impuneți să vă încălzească orice răspuns primit, nu?
Mie mi-a plăcut atât matematica pură, cât și fizica și le-am înțeles rostul. E drept că întotdeauna mi-am pus tot felul de întrebări, în plus față de ce se preda la școală și văd că și Dvs ați simțit un imbold asemănător. Dar aici vin să vă contrazic cu ceva: faptul că materia la fizică avea o oarecare dificultate chiar în ipotezele acelea simplificatoare de care ziceți, ne duce cu gândul că dacă am veni cu toți parametrii din viața reală problemele ar fi nu grele, ci de-a dreptul imposibil de rezolvat. Sigur, se poate fface un soft care să se ocupe de asta, dar asta ne-ar depărta de principiile pe care vrem să le înțelegem. Ca să ne descurcăm cu realitatea, trebuie neapărat să o simplificăm, adică să concepem MODELE FIZICE. De exemplu, mecanica clasică, newtoniană, este absolut perfectă pentru mediul nostru cotidian. Dimpotrivă, mecanica relativistă e neapărat necesară pentru a înțelege fenomenele astrale.
Eu cred că ceea ce ar trebui în învățământ nu este o materie total diferită, ci să se facă mai multă aplicabilitate practică. Ceea ce am învățat nu e neapărat inutil, ci este necorelat cu aplicațiile practice. Eu de exemplu am făcut în facultate, analiză matematică de nivel superior. Fără asta nu se putea face nimic ce ține de legile electrotehnicii, iar la Dvs bănuiesc că nu se putea face, de exemplu materia Termotehnică. E doar un exemplu. De asemenea, în cazul meu, fără fizica cuantică nu se putea face modelarea fizicii solidului (semiconductoare), deci funcționarea componenetelor electronice active (diode, tranzistoare, circuite integrate etc) Iar pentru a înțelege fizica cuantică trrebuia să faci algebră superioară. Și așa mai departe. Cu ce greșeșete învățământul nostru? Cu insistarea pe teoria seacă, fără legătura cu fenomenele, adică cu practica.
Concluzie: eu nu sunt pentru diminuarea drastică a teoriei, ci, suplimentar, pentru armonizarea teoriei cu aplicațiile practice. Ba chiar, la limită, cu un fel de filosofie a științelor naturii. Un inginer e altceva decât un tehnician: El trebuie să aibă ”capul mare” și de teorie, dar nu în detrimentul practicii, evident, ci ca o bază solidă pe care se susține practica.
Motivația nu are nicio legătură cu constrângerea. Un sportiv nu este motivat cu biciul, cu amenințarea. El alege dificultatea pentru că, pentru el, ARE O FINALITATE.
Nimeni nu dorește să înlăture matematica, în niciun sistem din lume. Ideea e să nu învățăm de-a-n boulea (scuzați-mi expresia argotică) lucruri pe care să le uităm ulterior, mai ales dacă reprezintă un chin. Din nou, nu înțelegeți greșit: un sportiv muncește până la epuizare. O gimnastă are bătături și răni în palmă. Dar nu dificultatea e motivația, ci pasiunea.
Există oameni pasionați de matematică, care studiază matematica doar pentru plăcerea de a o descifra. Ei pot rezolva sute de exerciții pe oră ascultând muzică de Bach. Cunosc personal un asemenea adolescent.
Noi, muritorii de rând, avem nevoie de o foarte mică parte a matematicii. Nu toți devenim ingineri. Unii pot lucra în advertising, alții într-un call-center, alții cu copii pe probleme de autism etc.
Nu-mi puteți argumenta că cei care nu cunosc logaritmi sau i-au uitat au o viață mai gri! E absurd! Și nu puteți spune că sunt ignoranți. La fel se poate spune că o viață gria are și cineva care nu poate descifra contrastul simultan/succesiv într-o operă de Rembrandt.
Sistemele totalitare au câteva carateristici:
a) caracteristica de storcător de fructe sau carne de tun: băgăm cu lopata și iese ceva cu câțiva, iar restul... nu contează!
b) merg pe principiul tulburării de tezaurizare compulsivă, adică a acelor persoane care adună sârme de pe jos că poate le-or folosi la ceva.
Sistemele performante văd problema prin finalitate. Cu ajutorul unei științe numite sociologie se fac (și s-au făcut de vreo 40 de ani) studii precise cu cât este nevoie dintr-o materie sau alta. Se știe cu claritate cât anume se folosește din matematică în viața reală și cât se folosește în anumite profesii. În funcție de aceste studii, sistemele performante oferă zonele de utilitate din viața de zi cu zi ca materie generală și îi direcționează pe copii cu abilități specifice spre zone vocaționale ale matematicii, literaturii, fizicii etc. Cum se face acest lucru? Cu ajutorul unei științe numită psihologie.
Comunismul a pus la index psihologia și sociologia, pe care le considera periculoase la adresa conceptelor marxist-leniniste. Sociologul și psihologul au apărut după 89 ca niște curiozități. Mersul la psiholog a fost considerat sinonim cu nebunia; psihologii au fost redescoperiți recent, mai ales în epoca internetului, când s-a văzut că nu bagă oameni în cămașă de forță.
Sistemele de educație performante au fundamente psihoeducaționale și sociologice solide, bazate pe studii care merg până prin anii 40. Sistemele totalitare sunt un fel de uzine școlare în care elevii mișună ca puii de găină prin bătătură; le dăm orice, numai să-i ținem ocupați. Este o educație lăutărească, nu așezată pe niște baze științifice.
@Valentin C:Ca să fiu clar pe scurt, fie situația: un om la 30 ani descoperă vocația pentru fizică.
Aici este marea diferență dintre sistemele de educație din fostul bloc comunist și cele occidentale: în cele occidentale un om nu-și va descoperi pasiunea pentru fizică la 30 de ani, ci... chiar din clasele primare. Chiar atunci când nu face fizică.
Misterul? Echipe solide de psihologi și consilieri școlari, care pot detecta cu o acuratețe impresionantă numeroase afinități. Prin metode științifice, nu prin dat în bobi sau ghicit în cafea. Cu alte cuvinte, copilul este direcționat din start către un anumit domeniu.
Sistemele foste comuniste sunt lăutărești. Consilierul și psihologul școlar au - fără să generalizez, dar într-o proporție destul de mare - rol decorativ.
Concluzie: cei mai mulți dintre noi am uitat toate amănuntele învățate, dar am rămas cu competența de a căuta și a găsi ce ne trebuie când ne trebuie. Cei care sunt specializați strict pe un domeniu, vor ști evident toate amănuntele aferente acelui domeniu. Nu văd ce e rău în cum stau lucrurile acum cu materia de studiu, în afară de legătura cu aplicațiile practice, așa cum ziceam și mai sus.
Felicitări „Republicii”!
Un exemplu grăitor este evaluarea națională în sistemele nordice. Nordicii nu fac meditații pentru evaluarea națională dintr-un motiv foarte clar: ei nu au licee bune și licee proaste. În Finlanda de exemplu, liceul din spatele blocului are aceeași calitate educațională cu cel din buricul târgului. Nu contează unde te duci, pentru că primești aceeași educație, dată de profesori cu o pregătire de 7 ani solizi!!!! La noi, educatorii nu au facultate, iar până la un anumit moment ajungeai profesor cu un modul de 6 luni (acum a crescut la 1 an). Chiar și cu cele două module, vorbim de o diferență de 5 ani între un profesor finlandez și unul din România.
Din cauza asta nu putem vorbi de licee bune și licee proaste în sistemele nordice. Iar evaluarea națională este ceea ce trebuie să fie: o evaluare și nu un examen.
Testările sunt bune și la altceva decât la a crea ierarhii. Te forțează să te forțezi. Așa îți depășești și niște limite pe care le credeai veșnice.
Evaluarea națională e o fotografie a unei stări existente, aveți dreptate, starea existentă după ce ai trișat învățând mai mult decât în anii anteriori.
Serios, v-ați duce la un examen, testare, orice formă de evaluare, fără să vă pregătiți în mod special? Eu nu.
Dacă e să luăm analogia patului lui Procust, în sistemele pedocentriste materia este adaptată/ajustată în funcție de profilul psihologic al copilului (inteligență logico-matematică, kinestezică etc.)
Sistemele tehnocentriste sunt sisteme în care elevul este ajustat materiei, percepută ca un fel de instanță supremă, o zeitate care devorează turme întregi de ființe fără chip. Aceste sisteme folosesc etichetări ca "leneși" sau "răi", noțiuni care nu se regăsesc în științe ca psihologia, psihopedagogia sau sociologia educației. Aceste sisteme nu folosesc și nu adaptează materia în funcție de condiții specifice, cum ar fi dizlexia, ADHD-ul sau orice altă tulburare de învățare, pentru că elevul nu este perceput ca o ființă, ci ca o entitate abstractă.
Rolul unei evaluări performante nu este doar să identifice dacă elevul cunoaște sau nu o anumită arie, ci să puncteze și eventualele dificultăți de învățare, să identifice anumite afinități etc. Învățământul performant este un învățământ modular, însemnând că în aceeași școală fiecare copil face mai mult sau mai puțin dintr-o anumită materie, fiind îndrumat către un modul specific.
De exemplu, dacă evaluarea constată că nu există o afinitate deosebită pentru matematică, dar există o afinitate specială pentru literatură, elevul va beneficia de o educație centrată pe zona literar-artistică și mai puțin pe cea tehnică. De aceea nu este nici un concurs și nici un test.
La noi nu e cazul,pentru că noi avem un învățământ centralizat, unde toți îngurgitează cantități industriale de informație care se vor șterge imediat ce vor ieși din școală. Asta nu e performanță, e dresaj.
Este greu deci să înțelegeți, pentru că vorbim de o cu totul altă mentalitate, o mentalitate în care liberul arbitru al copilului este cultivat atent, fiind considerat baza dezvoltării viitorului adult. În comunism și într-o societate tributară comunismului copilul nu e o entitate, ci se aseamănă cu puii de găină din bătătură: lipsiți de creier și de orice afinitate.
Ca urmare, datorită cantintății industriale de cunoștințe, competențele nu se pot forma. Ele figurează doar pe hârtie. Problematic, din moment ce un test ca PISA nu este un test academic.
Mai mult, am ajuns la adevărate halucinații naționale. La simularea de bacalaureat, elevilor li s-a cerut să analizeze un basm cult. Rezultatul? Toată suflarea școlărească a analizat la unison basmul Harap Alb. Nimeni n-a intuit că cerința era de analiză a basmului cult în general. Orice basm, indiferent de naționalitate. Ca de exemplu Micul Prinț.
E clar că nu s-a format o competență, ci un AUTOMATISM. Un dresaj. Așa se întâmplă când iei din afară, dar păstrezi mizeria din casă. Învățământul și-a renovat exteriorul, și-a reparat acoperișul, dar în interior avem pereți scorojiți și mucegai peste tot.
(Sursa: https://pedagogicamagazin.blogspot.com/2023/04/harap-alb-incipitul-si-halucinatia.html)
Cred că pe mulți cititori i-ați plictisit cu ele!
Îmi pare rău pentru dv., cred că sunteți incurabil.
Mai neplăcut este că vă imaginați similitudini între opiniile dv. și cele ale profesorului Milea!
Desigur, dv. nu rămâneți „cu nimic”.
Vă promit că atunci când mă voi decide să semnez o contribuție de interes pentru „Republica” o să am grijă „să vorbesc” cu dv.
Nu sunt sigură însă că „rămâneți cu ceva”.
Vă salut!
Dacă vreți, putem dialoga oricând, dar cum ziceam, la concret, nu cu aprecieri sau dezaprobări la modul general și punct. Oricum vă mărturisesc că nu e scopul meu principal în viață acela de a dialoga cu Dvs. Deci dacă va fi cazul, bine. Dacă nu, iară bine. Dvs ați răspuns prima (dezaprobator) la unele postări ale mele, fără argumente, sau citate, sau sublinieri, ca de obicei.
Deși eu par (mă manifest) mai arțăgos - dar aparențele înșeală, realitatea nu-i asta - vă doresc și eu sincer sănătate și toate cele bune.