Sari la continut
Republica
Comunicare

Educația mea a fost un miracol

Amalia Enache

photo icon Amalia Enache

Foto: Facebook Amalia Enache

Amalia Enache. Sau cum un copil dintr-un sat mic de munte din Ardeal devine o tânără care se poate așeza fără complexe la mese cu aristocrați, știind cum se ține conversația (în mai multe limbi), spatele, furculița, prietenia, principiul, mândria, știind ce scrie în cărțile din bibliotecile din salon și ce nu e scris acolo, dar e bine știut când ieși în lume.

Profesoara mea de franceză, o frumoasă doamnă evreico-maghiaro-română, brunetă, cu ochi verzi și ruj mereu de culoare intensă, o femeie desăvârșit de elegantă și cu un bagaj cultural vast, a făcut cu mine pe toată perioada liceului meditații fără niciun ban, la ea acasă. Prima casă în care eu am văzut obiecte foarte vechi, păstrate peste generații, o femeie angajată la curățenie și politețe în orice circumstanță. 

Nu îi cunoștea pe părinții mei, nu i-a cunoscut până după ce eu am terminat școala, doar remarcase la mine de la primele lecții, de când am început liceul, un fel de talent pentru limba franceză, o înclinație spre studiu, pentru lectură, o curiozitate și o creativitate care i-au părut pesemne de neirosit, ci de stimulat.

Știa că părinții mei sunt undeva, la țară, și cred că și din acest motiv pur și simplu n-a vrut să audă vreodată de bani. Nu mă pregătea pentru ceva anume, vreo facultate, ci mă pregătea pentru mine, să știu cât mai multe, cât mai bine, cât mai vaste. Dincolo de manuale, intram în lumea cărților și a culturii franceze. Era ceva foarte neobișnuit pentru mijlocul anilor ‘90, într-un orășel de provincie, în care în general meditațiile se făceau precis, pentru plecarea la facultăți clar alese, de cele mai multe ori de familia copilului. Cred că obiceiul acesta de a educa un copil pur și simplu era ceva de prin vechile familii nobile.

Mă uit în urmă și-mi dau seama că a fost primul gest sublim de generozitate de care eu am avut parte de la cineva care nu îmi era familie, un gest care mi-a influențat pe deplin viața. Nu doar că mi-a folosit franceza învățată, toate cărțile citite cu nesaț, toate referințele culturale deprinse atunci, dar inconștient, eu am învățat că locul, mediul în care te-ai născut nu e o fatalitate și că pentru a schimba în bine destine există oameni dispuși să îți ofere de la ei. Nu milă. Generozitatea nu e milă. E cu respect și dragoste pentru cel căruia îi oferi.

Prințesa Marina Sturdza, cu care m-am împrietenit mai târziu, avea o vorbă pe care mă străduiam să o diger: „Pe mine cel mai mult m-au ajutat străinii”, spunea prințesa.

Acum, chiar știu că unul dintre cele mai sănătoase obiceiuri e să ajut și fără să cunosc. Să pun la bătaie nu bani, ca în cutia milei, ci bucăți din ceea ce eu sunt și știu să fac. Know how-ul, în jargonul corporatist, e ce putem pune cel mai ușor în dreptul unui bine de înfăptuit.

Englezii i-au găsit nume celui care strânge tot felul de lucruri care nu-i sunt utile și de care nu se se poate despărți neam: hoarder. Acum, cu imaginea aceasta simbolică în cap, a caselor burdușite cu de toate, ca o groapă de gunoi ceva mai arătoasă, e ușor să ne imaginăm interiorul oamenilor care nu împart cu semenii din ce știu ei să facă. Să nu aglomerăm în noi putințe ce ajung să nu fie pe deplin folosite! Iubim prințesele care mai lasă din când în când diademele și rochiile de bal și iau un copil subnutrit din Africa în brațe. Iubim actrițele care umblă prin tabere de refugiați. Și îi admirăm pe colegii noștri care salvează pisici pe stradă și îi dau spre adopție. Dar cel mai mult îi admirăm pe cei care chiar schimbă destine. Că sunt prieteni care ajută un om drag să iasă dintr-o relație abuzivă, că sunt oameni care fac case pentru neajutorați, că sunt fundații care ne învață să punem și iubire în viețile orfanilor, pe lângă lucrurile concrete, palpabile. Fundația al cărei ambasador sunt, Hope and Homes for Children are un slogan: „Sunt aici”. Un obicei sănătos e să spui „sunt aici” unui prieten, vecin, coleg, necunoscut care are nevoie. Și chiar să fii acolo, măcar niște clipe. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Gabriel check icon
    E putin ciudat sa iti doresti sa faci din asta un obicei sanatos dar sa te referi in titlu la un miracol. Si sa stii ca nu profa a facut minuni ci cei care ti-au transmis intr-o forma sau alta pretiurea pentru lectura, pentru valorile de orice fel transmise din generatie in generatie. Profa doar a slefuit diamnatul si asta nu e un miracol. Meritul e ca a stiu sa recunoasca diamantul. Aproape oricine site sa slefuiasca diamante o face daca primeste unul. Putini insa stiu sa recunoasca unul neslefuit. Dar sunt de acord sa promovam ca un obicei sanatos slefuirea oamenilor, incepand cu puii lor.
    • Like 0


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult