„Eu nu scriu așa ceva în procesul meu verbal!” Peripeții în România absurdă la Obor, cu un om surd, familia sa și polițiștii care aplică legea

Foto: Inquam Photos / George Călin

Soțul meu este hipoacuzic. Pentru el, asta înseamnă că aude într-o proporție de circa 20 la sută față de o persoană cu auz normal. Mai mult, nu aude deloc anumite sunete (de tonalitate înaltă), în vreme ce alte sunete (joase) sunt percepute de el la un volum mult mai ridicat, din nou față de o persoană cu auz normal. Spre exemplu, vocea mea de femeie este aproape inexistentă pentru el.

Așa că, pentru a comunica cu lumea exterioară, el aplică o combinație între citit pe buze, observat mimică și gestică și auz de sunete disparate care nu fac niciun sens pentru el ca atare.

Nervul auditiv este defect și un aparat auditiv nu îl ajută.

Și iată-ne acum într-o Românie în pandemie unde toată lumea poartă mască.

A avut o problemă cu banca ce nu putea fi rezolvată online și întrucât el nu poate vorbi la telefon s-a dus personal la ghișeu. S-a întors cum a plecat, pentru că nu a putut comunica cu nimeni. Din cauza măștii.

Dacă se îmbolnăvește copilul, nu poat merge nici la farmacie să ceară sfatul farmacistului. Tot din cauza măștii.

Mai mult, s-a îmbolnăvit și avea nevoie să fie consultat de un medic. I-am făcut programare, s-a dus singur (acum niciun pacient nu mai poate fi însoțit de aparținător) și nu s-a putut înțelege nici cu domnișoarele de la recepție și nici cu medicul. A venit acasă frustrat, obosit, trist, supărat, mâhnit și la fel de bolnav cum a plecat.

Ca un om educat, civilizat, absolvent de științe politice și actualmente consultant în comunicare, trăit prin străinătățuri și cu mama lucrând în sistemul medical toată viața ei așa încât mulți dintre prietenii de familie când eram copil și acum, adult, sunt medici – înțeleg foarte bine cât de important este să ne protejăm de acest virus nenorocit. Însă, înțeleg totodată și că masca are limitele ei.

Ne-am descurcat cu toate până acum. Însă apogeul s-a produs sâmbăta trecută.

Am decis să mergem toți trei (soțul, copilul și subsemnata) în piața Obor din București să cumpărăm fructe, legume și flori. Acolo se găsesc cele mai bune astfel de produse din tot Bucureștiul. Mai mult, piața Obor te ajută să te conectezi din nou cu România simplă, cu comerțul de altă dată. Pentru noi e ca pentru alții plimbatul prin mall.

La un moment dat, am vrut să cumpărăm niște produse lactate. Nu reușeam deloc să înțeleg ce vrea el să cumpărăm. Am dat masca în jos pentru câteva secunde, repetând întrebarea așa încât să poată citi pe buze. Și am pus masca la loc.

În acel moment, ne-am trezit lângă noi cu 2 tineri polițiști, care patrulau prin piață, efectiv la mai puțin de 1 metru de noi. Nu cred că aveau mai mult de 27-28 de ani fiecare. Au început să țipe către mine să port masca cum trebuie. Am încercat să le explic că, din când în când, trebuie să dau masca în jos pentru câteva secunde, soțul meu fiind hipoacuzic, nu ne putem înțelege altfel.

De la acest moment încolo am simțit că mă aflu într-un film mut cu Charlie Chaplin din anii ’20-’30. 

Polițistul a încercat să vorbească cu soțul: „Soția spune că sunteți surd. Așa este?”

Soțul meu: „Poftim?”.

Polițistul: „Vedeți, doamnă? Soțul aude foarte bine.”

Eu: „Cum, domnul, aude? Că nu v-a răspuns la întrebare?”

Ea: „Uitați ce se întâmplă. Soțul nu e surd. Aude foarte bine. Vă rog să vă legitimați!”

Ei bine, în acel moment, când mi s-a cerut să mă „legitimez”, în mine s-a rupt filmul hilar cu Charlie Chaplin și au intrat secvențe sumbre din România comunistă pe care, nu am experimentat-o prea mult, având doar 7 ani la revoluție, dar am simțit-o mult și bine și după anii 90. Și iată că ea persistă și în continuare.

M-am uitat la soț, am dat din nou masca în jos ca să mă înțeleagă și i-am spus: „O să mă duc cu ăștia doi la secția de poliție. Nu vreau să le dau buletinul aici. Vreau să pot citi în liniște procesul de verbal să știu ce semnez.” I-am spus copilului să nu-și facă griji că mami trebuie să plece un pic să vorbească cu domnul și doamna polițiști și ne vedem cu toții acasă.

Ca să ne înțelegem. Sunt un om și un mic antreprenor care și-a plătit mereu taxele la zi, nu am avut niciodată probleme cu autoritățile și mi-am trăit viața atât după litera cât și după spiritul legii. Cred cu tărie că regulile există ca să fie respectate, dar și îmbunătățite. Altfel, rămânem pe loc. Nu putem progresa. Plus că văzusem încercările timide în presa românească ale reprezentanților celor cu dizabilități de auz și mă mâhnise să văd că nu aveau nicio șansă să fie auzite.

Așa că voiam să am ocazia să le explic acestor 2 polițiști, în liniște credeam eu, ce înseamnă să fii surd.

Odată ajunsă la secția de poliție, le-am dat imediat cartea de identitate și departe de văzul altor persoane au început tacticile de intimidare. Au început să țipe la mine, la mai puțin de 30 de cm de fața mea, reproșându-mi că eu mint și soțul meu nu e surd. Și să le arăt certificatul medical din care să reiasă că e surd. 

Nu știu cum am reușit să-mi păstrez calmul. Le-am explicat că nu port în poșetă când mă duc la piață dosarul medical al soțului. Că nu are sens să mă amendeze că nu port masca în mod corespunzător dacă ei nu păstrează o distanță de minim 1,5 metri de mine. Nu a părut să le pese, pentru că au continuat să țipe la fel de tare și la fel de aproape de fața mea.

Mi s-au întocmit 2 procese verbale: pentru purtarea necorespunzătoare a măștii, pentru nelegitimare și pentru..... tulburarea ordinii publice. Apoi, m-au întrebat dacă am obiecții, pentru că ele trebuie trecute în procesul verbal. Și să mă grăbesc că ei deja au pierdut destul timp cu mine. Le-am cerut câteva momente să mă gândesc și am început să dictez ce am simțit: „lipsă de compasiune și înțelegere față de aparținătorul unei persoane hipoacuzice și discriminare față de o persoană cu dizabilități și familia ei”. Ei bine, la acest moment, s-au enervat și mai tare, iar el a replicat „Eu nu scriu așa ceva în procesul meu verbal.” Le-am explicat că este dreptul meu. Și altfel nu semnez. Apoi, a început seria a doua de țipete și amenințări.

I-am rugat să se calmeze, să nu mai ia situația în nume personal, le-am explicat că pentru mine valoarea amenzii este mai puțin importantă decât incidentul în sine (de aceea nici nu mă sperie amenințările lor) și scopul meu este să-i fac să înțeleagă că este important să se comporte civilizat cu oamenii, chiar și în piața Obor.

În tot acest timp mă gândeam: dacă acești tineri polițiști se comportă astfel la 27-28 de ani, oare cum se vor purta la 40?

Și dacă se comportă astfel cu oameni mai puțini plimbați prin lume și cu resurse financiare mai mici– ce șansă au aceștia din urmă de a-și apăra drepturile.

În cele din urmă, mi-au deschis ușa secției de poliție să plec. Practic, m-au dat afară, numai să scape mai repede de mine.

Și am plecat, încet, agale, de acolo, tot rememorând ce s-a întâmplat.

A doua zi, după ce m-am liniștit, am sunat-o pe mama, absolventă de Drept. „Da, mamă, dar unde-i lege nu-i tocmeală. Trebuia să le dai buletinul. Și, oricum, ce crezi? Că o să schimbi tu ceva cu asta?”. Și am înțeles-o pe mama. E din generația celor care tremură când sunt opriți de poliție. Nu de alta, dar pe vremea lui Ceașcă, un vecin i-au pârât pe ai mei că au aur mult în casă. S-a dovedit că era vorba de o pereche de cercei pe care mama nu-i purta, că se stricaseră. Dar au fost duși la secție.

De ce am decis să scriu despre această poveste? Pentru că fac parte dintr-o altă generație. Generația celor care chestionează ce li se întâmplă, care au curajul să își exprime punctul de vedere, care sunt corecți, educați și muncitori și care nu iau nimic de-a gata. Nu sper să pot schimba nimic la nivel macro. Dar dacă reușesc să pun pe gânduri un singur om cu povestea asta, mă declar mulțumită. Amenzile, pe care încă le aștept prin poștă, își vor fi meritat efortul.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp