foto: 2020 Images / Alamy / Profimedia
Creierul uman, acel organ nobil care ne distinge de dobitoace, se dovedește a fi, în realitate, un birocrat pensionar, obsedat de ștampile și dosare prăfuite. Schimbarea? O anatemă! Imaginați-vă un bibliotecar meticulos, care a aranjat cărțile vieții voastre pe rafturi perfect aliniate, etichetate și numerotate. Fiecare rutină, fiecare mic obicei, reprezintă o carte prăfuită, dar familiară, așezată exact acolo unde trebuie. Acum, încercați să mutați o singură carte. Panică! Alarmele sună în subsolul craniului, funcționarii cu ochelari groși își dau coate și șoptesc îngroziți. Schimbarea este văzută ca un intrus gălăgios, un vandal care amenință ordinea stabilită cu atâta grijă. Creierul preferă confortul tern al cunoscutului, chiar dacă acel cunoscut este mediocru sau chiar dăunător. Este mai ușor să rulezi pe pilot automat, să urmezi aceleași șabloane, decât să recalculezi trasee, să înveți coduri noi, să deschizi dosare necunoscute. Rezistența la schimbare nu este o simplă preferință, ci un mecanism de conservare adânc înrădăcinat, un strigăt disperat al birocratului intern: „Lasă-mă să-mi fac siesta liniștit! Nu complica lucrurile!”
Obișnuința, în schimb, e ca un fotoliu moale, călduț, care te așteaptă întotdeauna cu brațele deschise să te prăbușești în întunericul negândirii. De aceea, ne trezim în fiecare dimineață cu reflexul pavlovian de a butona telefonul, înainte ca ochii să se dezlipească de pleoape, ca un fel de ritual matinal obligatoriu. Ne târâm spre birou, ca niște zombi matinali, și comandăm aceeași cafea amară, de parcă am fi semnat un contract pe viață cu firma Jacobs. Inerția mentală, acest somn dulce al rațiunii, ne ține captivi în tiparele gândirii ca un hamster pe o roată, alergând fără să ajungă nicăieri, dar convins că face progrese semnificative. Iar când apare o idee nouă, creierul o privește cu aceeași suspiciune ca pe un musafir nepoftit care intră în casă cu cizmele pline de noroi.
Pe acești sclavi ai rutinei, care își fac drum în viață cu puterea obișnuinței care a învins puterea discernământului, îi recunoști de la o poștă. Sunt aceiași care stau la coada cea mai lungă, cu o speranță nejustificată, gândind: „Poate merge mai repede, cine știe?” Îl ai pe vecinul care parchează în același loc de 20 de ani, timp în care a schimbat 3 mașini, chiar dacă între timp, mica tufă de lângă locul de parcare a devenit un copac impresionant care modifică designul Nissanului parcat dedesubt, decorându-l cu viermi și excremente de păsări, dar, bineînțeles, nu e niciun motiv serios să caute alt loc de parcare. Și vai de cel care îndrăznește să sugereze, chiar și în glumă, că poate ar fi timpul să încerce și alt loc! Odată, un prieten a avut imprudența să-l întrebe, cu un zâmbet timid, dacă nu ar vrea să alterneze locurile, poate pentru a mai varia peisajul. Vecinul, de obicei un om blajin, s-a transformat instantaneu într-o fiară turbată. A gesticulat vehement cu mâinile, a invocat drepturi ancestrale asupra acelui petic de asfalt și a amenințat că, dacă cineva parchează acolo, va declara război întregii scări. Prietenul a înțeles: locul de parcare al vecinului nu era doar un spațiu asfaltat, ci un teritoriu sacru, marcat de ani de obișnuință, iar creierul vecinului considera orice sugestie de schimbare o blasfemie de neiertat. Sau colegul de birou care a jurat credință eternă sandvișului cu șuncă presată, o relație mai stabilă decât majoritatea căsătoriilor. Și să nu uităm părinții super protectivi, care, deși copiii lor au crescut și sunt adulți în toată firea, continuă să-i privească de parcă ar avea nevoie de ajutor cu temele la matematică. Și, desigur, avem telespectatorul imobilizat de știrile catastrofice, care trăiește cu impresia că apocalipsa e programată după pauza publicitară, dar e prea comod să se ridice pentru a schimba canalul. Acești oameni nu sunt lipsiți de voință – sunt doar sub influența obișnuinței – acel mic tiran care conduce cu mână de fier regatul confortului.
Moștenire și ambiție – sau cum să pleci la drum cu banii babachii
Drumul lui Donald Trump în lumea afacerilor începe, cum altfel, cu un tată bogat și influent. Fred Trump, un dezvoltator imobiliar de succes în cartierele liniștite ale New York-ului, i-a lăsat fiului nu doar o moștenire solidă, ci și o lecție importantă: banii fac lumea să se învârtă. Născut pe 14 iunie 1946 în Queens, Donald a fost expus imobiliarelor de la o vârstă fragedă — probabil chiar înainte să învețe să spună „lux”. Compania tatălui său, Trump Management, construia apartamente pentru clasa medie, o afacere profitabilă, dar prea modestă pentru ambițiile viitorului magnat.
După ce a absolvit celebra Școală Wharton de la Universitatea din Pennsylvania în 1968, Donald nu și-a pierdut timpul și s-a alăturat afacerii familiei. Nu a durat mult până să demonstreze că are nu doar ambiție, ci și un talent aparte pentru decizii îndrăznețe — sau riscante, depinde cum le privești. În 1971, a preluat controlul companiei și a redenumit-o Trump Organization, pentru că, desigur, numele Trump trebuia să fie în centrul atenției. Acest rebranding nu a fost doar o schimbare de nume, ci un pas strategic esențial în modelarea imaginii publice a lui Donald Trump care a imprimat afacerii sale propria sa identitate, proiectând o aură de succes personal și de opulență.
foto: PHOTOlink / Everett / Profimedia
Numele „Trump” a devenit instantaneu un simbol al ambiției neîngrădite și al luxului ostentativ, o marcă ce promitea excelență și exclusivitate. Această mișcare îndrăzneață a pus bazele brandului personal „Trump”, un brand care, de-a lungul deceniilor, a fost cultivat meticulos prin proiecte imobiliare grandioase și o prezență mediatică constantă, transformându-l dintr-un simplu dezvoltator imobiliar într-o figură publică iconică, asociată cu bogăția și puterea. Cu ochii fixați pe Manhattan, Donald nu se mulțumea cu proiectele sigure ale tatălui său; visa la strălucirea zgârie-norilor și la glam-ul metropolei.
Primul său mare succes? Renovarea Hotelului Commodore, transformat în Grand Hyatt în 1980 — un proiect care a scos în evidență talentul său pentru negocieri dure și pentru a face din orice proprietate un simbol al opulenței. Astfel a început epopeea Trump: o poveste despre grandoare, risc și dorința de a fi mereu în lumina reflectoarelor.
Ascensiune și expansiune – sau cum să faci din numele tău un brand mai mare decât afacerile tale
După ce a gustat succesul, Trump nu a mai privit niciodată înapoi. A urmat o perioadă de expansiune rapidă și diversificare, în care orice proiect trebuia să fie mare, strălucitor și, bineînțeles, să poarte numele Trump. Trump Tower, inaugurat în 1983 pe Fifth Avenue, nu a fost doar o clădire, ci un statement: luxul și puterea aveau acum o adresă fixă.
În anii ’80 și ’90, Donald și-a dus imperiul în teritorii noi și neașteptate. A deschis cazinouri precum Trump Plaza și Trump Taj Mahal în Atlantic City — pentru că ce spune „viziune de afaceri” mai bine decât un oraș al jocurilor de noroc? A încercat și transportul aerian cu Trump Shuttle și s-a aventurat în sport, cumpărând echipa New Jersey Generals. Fiecare pas a fost un cocktail de îndrăzneală, risc și un strop de megalomanie.
Dar adevărata sa victorie a fost, poate, pe ecranele televizoarelor. În anii 2000, reality show-ul „The Apprentice” l-a transformat într-un star și a consolidat imaginea de om de afaceri dur și necruțător. Cu replici memorabile și o prezență carismatică, Trump a devenit un brand la fel de valoros ca proprietățile sale. Licențierea numelui său a devenit o afacere în sine, permițându-i să pună eticheta Trump pe hoteluri și clădiri din întreaga lume fără să-și riște propriii bani.
foto: Famous, Bang Media International / Alamy / Profimedia
Până când a decis să intre în politică, Trump construise un imperiu care se baza mai mult pe percepție și marketing decât pe beton și sticlă. Călătoria sa în lumea businessului a fost o combinație de îndrăzneală, grandomanie și o abilitate remarcabilă de a-și transforma numele într-o marcă globală — pregătind terenul pentru următoarele capitole spectaculoase ale vieții sale.
Visul sovietic și primele lecții – sau cum să faci carieră cu o privire de killer
Vladimir Putin s-a născut pe 7 octombrie 1952 în Leningrad (astăzi Sankt Petersburg), într-o familie modestă. De mic, a înțeles că disciplina și loialitatea față de stat pot deschide uși — chiar și cele ferecate. Visul său? Să devină agent de informații, un James Bond sovietic, e adevărat, fără smoking și cu mult mai puține gadgeturi. După absolvirea Facultății de Drept a Universității de Stat din Leningrad în 1975, a fost recrutat de KGB — locul unde se făceau și se desfăceau destine cu o simplă semnătură.
foto: Maxim Marmur/ AFP / Profimedia
În anii ’80, Putin a fost detașat în Dresda, Germania de Est, un oraș cenușiu perfect pentru operațiuni sub acoperire. Aici și-a șlefuit abilitățile de spion și și-a perfecționat stilul rece și calculat. Când Zidul Berlinului a căzut în 1989, Putin era acolo, privind cu durere și îngrijorare cum lumea pe care o slujise începea să se prăbușească. Dar, spre deosebire de imperiul care se dezmembra în fața ochilor, ambițiile lui nu s-au diminuat.
Ascensiune și adaptare – sau de la spion la țar
Prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 a însemnat sfârșitul KGB-ului așa cum îl știa, dar Putin s-a adaptat rapid. Întors în Rusia, a intrat în administrația locală a Sankt Petersburgului, devenind mâna dreaptă a primarului Anatoli Sobchak. Aici și-a construit reputația de om loial, eficient și — cel mai important — discret.
În 1996, s-a mutat la Moscova unde a început ascensiunea sa fulgerătoare. Fără prea multe discursuri demagogice, fără promisiuni grandioase, Putin și-a croit drumul în liniște, acumulând influență. În 1999, Boris Elțîn l-a desemnat prim-ministru, iar câteva luni mai târziu, Putin devenea președinte interimar. Apoi, în 2000, a fost ales președinte, inaugurând o nouă eră — una în care stabilitatea aparentă și concentrarea puterii aveau să devină cuvintele de ordine.
foto: MAXIM MARMUR / AFP / Profimedia
Putin și-a folosit abilitățile de fost agent secret pentru a remodela Rusia. A întărit controlul guvernului central, a redus influența oligarhilor și a transformat politica externă într-un joc strategic de șah, unde el părea mereu cu câțiva pași înainte. Cu o combinație de tactici dure și o viziune pe termen lung, a devenit nu doar liderul Rusiei, ci și unul dintre cei mai influenți și controversați oameni ai lumii moderne.
Aparențele înșală - sau cum trecutul și obișnuința topesc diferențele
Deși provin din medii complet diferite și și-au construit cariere pe baze distincte, Donald Trump și Vladimir Putin împărtășesc o trăsătură fundamentală: dragostea pentru confruntare și dorința de a-și impune voința. Trump, un om de afaceri format în lumea imobiliarelor și a negocierilor financiare, își poartă luptele pe frontul economic. Arma sa preferată este taxarea, sancțiunile și presiunea comercială — metode care reflectă trecutul său în mediul competitiv al pieței.
De cealaltă parte, Putin, format în KGB și modelat de încercările războiului rece, a adoptat o abordare mult mai concretă și agresivă. Această perioadă de formare a lăsat o amprentă profundă asupra stilului său de conducere, caracterizat de o suspiciune înrădăcinată față de Occident și de o credință fermă în importanța serviciilor de informații și a controlului centralizat. Un exemplu elocvent este abordarea sa față de transparență și disidență. În perioada KGB, secretul și loialitatea necondiționată erau valori supreme, iar orice formă de opoziție era văzută ca o amenințare la adresa stabilității sistemului. Această mentalitate se reflectă în tendința lui Putin de a restrânge libertățile civile, de a marginaliza vocile critice și de a considera orice influență externă ca pe o tentativă de destabilizare. Modul în care gestionează crizele, adesea cu o planificare meticuloasă, un control strict al informațiilor și o reticență în a face concesii, trădează, de asemenea, influența anilor petrecuți în serviciile secrete, unde gândirea strategică și anticiparea amenințărilor erau esențiale pentru supraviețuire. Folosește armatele și tancurile pentru a-și extinde influența și a recăpăta terenuri pe care le consideră parte din sfera de influență a Rusiei. Armele lui sunt forța brută și strategia militară, bazate pe experiența sa în serviciile secrete sovietice.
foto: 2020 Images / Alamy / Profimedia
În esență, atât Trump cât și Putin sunt luptători — dar câmpurile lor de bătălie sunt diferite. Trump luptă pentru bani și influență economică, în timp ce Putin luptă pentru teritoriu și putere geopolitică. Însă, dincolo de aceste diferențe, ambii sunt uniți de o viziune asupra lumii în care conflictul și dominarea sunt esențiale pentru succes. Ambii sunt, de asemenea, animați de o doză considerabilă de paranoia. În cazul lui Putin, această trăsătură pare să fi jucat un rol semnificativ în decizia de a invada Ucraina. Susținând narative despre extinderea NATO ca o amenințare existențială și despre necesitatea „denazificării” Ucrainei, se poate argumenta că o teamă exacerbată de încercuirea Rusiei și de influența occidentală a alimentat escaladarea conflictului. Vedem aici o paranoia strategică, în care amenințări potențiale sunt interpretate ca pericole iminente, justificând acțiuni radicale și preventive. În cazul lui Trump, paranoia s-a manifestat în mod vizibil prin insistența sa asupra fraudei electorale masive în alegerile din 2020. În ciuda lipsei de dovezi concrete, el a alimentat constant teorii ale conspirației, susținând că rezultatul a fost „furat”. Această paranoia a avut un impact profund asupra democrației americane, erodând încrederea în procesul electoral și culminând cu asaltul asupra Capitoliului. În ambele cazuri, fie că este vorba de securitatea națională percepută sau de legitimitatea puterii personale, paranoia pare să fi fost un factor motivator puternic, cu consecințe semnificative asupra politicii interne și internaționale.
Când se simt provocați, reacția lor este aproape instinctuală — să lovească și să se răzbune. Putin atacă Ucraina pentru a-și extinde influența, iar Trump impune restricții dure Mexicului și Canadei în încercarea de a-și consolida poziția economică. Pe lângă toate acestea, ambii sunt prizonieri ai nostalgiei: Putin visează la gloria pierdută a URSS, iar Trump la anii ’80, când economia americană prospera și banii curgeau cu ușurință. Această nostalgie le influențează deciziile și îi face să-și modeleze prezentul după un trecut idealizat, un alt aspect al puterii obișnuinței. Și, desigur, fiecare își alege cu grijă idolii: Trump îl admiră pe Elon Musk pentru succesul financiar și spiritul său de afaceri, în timp ce Putin privește cu respect spre liderii Coreei de Nord și Chinei — probabil impresionat de eficiența lor brutală și de bilanțul lor impresionant în materie de represiune. Această combinație de ambiție, pragmatism, dorință de putere, paranoia și o selecție discutabilă de modele îi face, în mod paradoxal, atât de diferiți, dar în același timp atât de asemănători.
foto: 2020 Images / Alamy / Profimedia
Contrar speculațiilor din spațiul public, Trump și Putin nu sunt prieteni. Nu există o afinitate personală reală între cei doi, ci o similaritate profundă în tiparele de gândire. Ambii văd conflictul ca pe un instrument legitim de negociere — fie că este vorba de un război economic sau de unul militar. Iar în această ecuație periculoasă, ceea ce le scapă amândurora este gravitatea consecințelor pe termen lung. Putin a sperat că va încheia războiul din Ucraina în trei zile — dar conflictul a intrat deja în al treilea an și pare departe de o soluționare. Va reuși oare Trump să „facă America măreață din nou” prin impunerea de taxe vamale și declanșarea unui război economic global? Istoria va decide, dar precedentul nu este promițător.
Ironia sorții ar putea face ca ambele războaie — cel militar, al lui Putin, și cel economic, al lui Trump — să sfârșească în același fel: cu eșecuri costisitoare, retrageri forțate și pierderi de imagine. Iar inițiatorii lor ar putea fi caracterizați de istorie în termeni aproape identici: lacomi de putere, aroganți, neglijenți față de suferința propriului popor și indiferenți la impactul global al deciziilor lor. Într-o lume în care liderii par mai preocupați de ambițiile lor personale decât de bunăstarea celor pe care îi conduc, asemănările devin nu doar relevante, ci profund îngrijorătoare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.