„Ierusalimul de aur” şi o rezoluţie ONU niciodată respectată

Foto Guliver/Getty Images

Într-o dimineaţă dimineaţă liniştită a lui iunie a anului Domnului 1967, de la baza aeriană Hatzor va decola primul avion de luptă israelian. Până la prânz, mândra flotă egipteană era masacrată, după distrugerea pistelor, urmând MIG-urile, Sukhoiurile şi Tupolevurile pe care Moscova le pusese cu generozitate la dispoziţia Egiptului. În cele şase zile de înfruntare (motiv pentru care va fi numit ulterior Războiul de şase zile), statele arabe vor pierde de 10 ori mai multe avioane decât Israelul (46 faţă de 446), majoritatea fiind egiptene.

Înfruntările terestre vor dovedi organizarea minuţioasă a armatei israeliene, Tzahal, şi erorile strategilor sovietici care stăteau în spatele generalilor arabi.

Un ajutor nesperat pentru israelieni a venit din partea mareşalului Amer, şeful statului major al armatei de la Cairo şi prietenul din tinereţe al preşedintelui egiptean. Acesta aştepta, după înfrângerea din 1956, revanşa într-o nouă confruntare cu Moshe Dayan care îi dăduse atunci o lecţie de tactică militară. Dar, când această şansă se ivise, mareşalul a dovedit că nu se ridica la înălţimea aşteptărilor pe care Nasser şi arabii le aveau de la el. 

Citiți și:

• Adrian Stepan: Lupta pentru Ierusalim şi repudierea Occidentului 

Deşi cunoştea dezastrul aviaţiei egiptene survenit încă din primele ore ale confruntării, acesta a minţit opinia publică şi pe însuşi preşedintele egiptean, susţinând că egiptenii distruseseră mare parte a avioanelor israeliene. Informaţiile sale i-au făcut să exulte pe conducătorii arabi, inclusiv cumpătatul rege Hussein al Iordaniei fiind astfel convins să ordone atacarea Israelului. Mulţimile sărbătoreau la Cairo succesele armatei în vreme ce soldaţii şi ofiţerii săi sufereau înfrângere după înfrăngere!

Liderii Israelului ştiau că marile puteri vor interveni şi, dacă o vor face prea curând, ofensiva lor va fi oprită. URSS, aliata statelor arabe nu ar fi permis o înfrângere drastică a Egiptului, iar SUA, care nu dorea escaladarea tensiunilor cu Estul, ar fi impus stoparea acţiunilor militare. De altfel, interpretarea eronată a Moscovei că Israelul pregătea invadarea Siriei, fusese una din cauzele conflictului. Astfel că, în timp ce Amer îi făcea pe egipteni să exulte, şi pe ruşi să nu intervină imediat, politicienii şi militarii Tel-Avivului se arătau îngrojoraţi cu privire la rezultatele campaniei. Zilele câştigate astfel au fost esenţiale pentru cea mai mare cucerire a Israelului.

Printre liderii belicoşi ai ţărilor arabe, regele Hussein al Iordaniei era, pentru lumea arabă, „oaia neagră”. Înţeleptul urmaş al şerifului Meccăi, prietenul lui Lawrence al Arabiei, se văzuse, cum am spus, obligat să încheie acordul militar cu Nasser în preziua Războiului de şase zile, altfel riscând să îşi piardă tronul, iar Iordania să se trezească într-un război civil pe care palestinienii erau gata să îl înceapă, nemulţumiţi de faptul că Amanul nu se arăta dispus să le susţină cauza şi să invadeze Israelul.

Însă, în urma pactului încheiat cu Nasser, regele iordanian nu avea cum să rămână impasibil când armata egipteană era înfrântă ruşinos în Sinai. De fapt, decizia sa de a-şi onora promisiunea îi va schimba imaginea în sânul comunităţii arabe şi îi va asigura o domnie lungă într-o ţară tânără, creată exclusiv din voinţa puterilor colonialiste la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, care îşi câştigase independenţa de-abia în 1946. Însă politica inteligentă, de apropiere faţă de Occident şi mediere între statele regiunii, subsidiile primite întâi de la Londra şi apoi de la Washington, făcuseră din mica armată iordaniană o forţă importantă, mai ales datorită dotărilor americane.

Intrarea Iordaniei în război aducea în discuţie problema Ierusalimului şi importanţa lui atât pentru Israel, cât şi pentru întreaga lume arabă. Cât priveşte Europa, pretenţiile de stăpânire a oraşului fuseseră uitate încă din Evul mediu.

În epoca modernă, Ierusalimul fusese sediul administrativ al sangeacului otoman care cuprindea mare parte din regiunea care, în 1920 va deveni Palestina britanică. În urma războiului din 1949, Israelul va cuceri partea sa de vest, iar primul-ministru David Ben Gurion îl va proclama capitala noului stat. Partea estică, care cuprindea Oraşul vechi, cu al său Munte al Templului, pe care acum este ridicată moscheea al-Aqsa, se afla sub administraţie iordaniană. În această moschee, în 1951, un palestinian îl va asasina pe întâiul rege iordanian, Abdullah, cel considerat al 38-lea descendent direct din sângele profetului Mohamed. Şi tot în Ierusalimul arab va avea loc, în 1964, reuniunea organizaţiilor palestiniene care vor constitui, cu această ocazie, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.

Cine va asculta hit-ul israelian al cărui titlu l-am scris şi noi mai sus - Yerushalayim shel zahav – chiar dacă nu va înţelege vreun cuvânt, va trăi sentimentele pe care evreii le nutreau faţă de oraş. Nici nu putea fi altfel, atâta vreme cât Oraşul vechi era locul în jurul căruia se cristalizase credinţa şi identitatea naţională evreiască.

„Să-mi facă un lăcaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor.” (Exod, 25.8) Acestea sunt cuvintele-poruncă pe care Dumnezeu le spunea poporului său în vremea lui Moise. Iar când aceştia vor ajunge în Ţara Făgăduinţei, regele David şi-a propus să ridice această Casă a Domnului. O dorinţă pe care o va îndeplini fiul său, regele Solomon, care va înălţa Primul Templu pe Muntele Măslinilor. Aproape jumatate de mileniu va dăinui acesta până ce Nabucodonosor va ataca cetatea, îl va distruge în 587 î. Chr. şi îi va duce pe evrei în robie.

După aproape şaptezeci de ani de sclavie babiloniană, evreii se vor întoarce în ţara lor, iar Ezra va clădi Al doilea templu. Însă revolta evreiască din perioada ocupaţiei romane îi va determina pe aceştia din urmă să radă de pe faţa pământului şi acest templu pentru a face să dispară simbolul unităţii şi unicităţii evreieşti. Singura parte care a rămas din Al doilea templu este Zidul de vest (cunoscut de noi ca Zidul Plângerii). De fapt, acesta nu făcea parte din construcţia religioasă propriu-zisă, ci era o parte a esplanadei Templului, lărgită şi întărită de Irod cel mare. Istoricii afirmă că actualul Zid este doar în partea sa inferioară acela contemporan cu Al doilea templu, partea sa superioară fiind adăugată în secolele ulterioare. Însă, pentru conştiinţa iudaică, Zidul de vest reprezintă materializarea eternă a prezentei divine şi aflat, în 1967, sub stăpânirea arabă.

Ştiută fiind importanţa culturală şi politică atât pentru evrei, cât şi pentru arabi, Rezoluţia ONU 181 din 1947 prevedea divizarea Palestinei britanice într-un stat israelian şi unul palestinian, oraşul urmând să fie demilitarizat şi trecut sub control internaţional până ce locuitorii metropolei ar fi decis printr-un referendum statutul său. O soluţie care ar fi trebuit „să împace şi capra şi varza”, refuzată, însă, violent, de ambele tabere.

Iar când o parte a armatei iordaniene a atacat în iunie 1967 Ierusalimul de vest, militarii şi politicienii israelieni au ştiut că li se oferea posibilitatea recuceririi întregului oraş.

Pe 6 iunie, atât guvernele occidentale, cât şi cele comuniste solicitau încetarea focului şi începuseră discuţiile pentru armistiţiu: iordanienii suferiseră pierderi grele, Sinaiul era măturat de tancurile israeliene, iar Oraşul Vechi era împresurat.

Era dimineaţa zilei de 7 iunie când armata israeliană primea ordinul atât de mult aşteptat: cucerirea Oraşului Vechi.

Mulţi dintre politicienii care vor conduce Israelul în deceniile viitoare se vor recruta dintre militarii care au luptat în Războiul de şase zile. Unul dintre ei era Mordechai „Motta” Gur, comandantul brigăzii blindate 55, ale cărui tancuri vor spulbera baricada improvizată de iordanieni pentru a apăra Poarta Leilor. În faţa celebrului Zid al plângerii se vor întâlni trei batalioane israeliene. Când rabinul Shlomo Goren va rosti rugăciunea Kaddish, soldaţii, credincioşi sau nu, vor izbucni în lacrimi.

A urmat campania de 30 de ore din Siria. Când, în urma intervenţiei SUA şi URSS, războiul se încheia, experţii militari israelieni estimau că până la Damasc era cale de o zi şi jumătate de lupte. Însă nimeni nu îşi propusese a cuceri Damascul...

Nasser, îmbătrânit şi învins iarăşi, nu îşi pierduse carisma, deşi aura îi pălise dupâ înfrângerea ruşinoasă. Mulţimile, bine gestionate, au năvălit în pieţe pentru a-l susţine când şi-a prezentat, actoriceşte, demisia. Prietenul său din copilărie, incompetentul mareşal Amer, a orchestrat un puci descoperit la timp, ceea ce a dus la arestarea sa. Sinuciderea în stil Vladimir Putin avant-la-lettre l-a scos de pe scena istoriei pe fostul comandant al armatei egiptene.

Trei ani mai târziu, sănătatea sa şubrezită va fi aceea care îl va scoate şi pe Gamal Abdel Nasser de pe scena istoriei. Îi lua locul unul dintre vechii Ofiţeri Liberi, un militar destoinic căruia fostul preşedinte îi încredinţase funcţii de încredere în aparatul de stat, cu origini modeste şi lipsit de carisma antecesorului său. Prea puţini egipteni şi analişti ai politicii regiunii anticipau înrâurirea pe care micul şi mustăciosul Anwar al-Sadat o va avea asupra Orientului Mijlociu în următorul deceniu.

„Domnia” sa a fost de la început contestată şi a reuşit în ultima clipă să împiedice o lovitură de palat orchestrată de câţiva dintre apropiaţii fostului lider. Era nevoie ca al-Sadat să îşi surprindă susţinătorii şi inamicii printr-un act de bravură, iar Sinaiul aflat în stăpânirea ilicită a Israelului, îşi aştepta eliberatorul.

Înainte de evenimentele lui 1973 trebuie să ne întoarcem puţin în 1968. Dacă în anul dinainte, israelienii repurtaseră o mare victorie împotriva armatelor statelor arabe vecine, palestinienii ducea propria lor luptă pentru eliberarea teritoriilor care, acum, făceau parte din Israel. Este perioada în care pe scena istoriei apare un alt lider lipsit de carismă, însă care va influenţa decisiv următoarele decenii: Yasser Arafat, micuţul preşedinte fără ţară, prieten al lui Nicolae Ceauşescu. Interesează mai puţin aventura noastră prin istoria Orientului Mijlociu amiciţia care părea să îi lege pe cei doi, în ciuda multiplelor diferenţe dintre ei, însă dictatorul nostru, în vreme ce îşi infometa poporul, nu îi putea refuza solicitările mereu zâmbitorului său amic, căruia îi pregătea ofiţerii şi îi şcolea tinerii palestinieni. Se pare că speranţa care îl însufleţea pe Ceauşescu era să obţină semnarea unui tratat de pace între israelieni şi palestinieni, ceea ce i-ar fi adus recunoaşterea comunităţii internaţionale, poate chiar Nobelul pentru Pace.

Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei sau al-Fatahul îşi stabiliseră cartierul general în Iordania, acolo unde îşi găsise refugiu o bună parte a populaţiei arabe care părăsise Ţara Sfântă după declararea Statului Israel. Numai că atacurile teroriste asupra unor zboruri internaţionale şi numeroasele incursiuni în Israel puneau într-o lumină extrem de proastă Regatul Haşemit al Iordaniei, care, spre deosebire de celelalte state arabe, alesese calea apropierii de Occident.

După ce scăpase de un atac israelian în 1968 împotriva bazei de la Karameh, palestinenii şi-au propus să înlăture dinastia haşemită de la Amman, după ce întregul an 1969 fusese un coşmar pentru forţele de securitate şi armata iordaniană, care controlau tot mai greu regiunile în care se aflau taberele palestiniene şi chiar unele cartiere ale capitalei. Aşa că, în septembrie 1970, regele Hussein se evdea obligat să acţioneze, introducea legea marţială şi numea un guvern militar. A urmat atacul împotriva bazelor palestiniene, terminate cu circa 3500 de morţi din rândurile acestora.

Siria, care nu putea accepta înfrângerea din 1967, a atacat Iordania. A fost nevoie ca Henry Kissinger să intervină pentru ca Israelul să îşi maseze armata la graniţa siriană pentru ca Damascul să renunţe la înaintarea înspre Amman.

Tocmai când palestinienii erau alungaţi din Iordania, la sfârşitul lui septembrie, murea şi Gamal Abdel Nasser. Astfel că, pentru Yasser Arafat, nu mai rămânea decât varianta Liban, micul stat de pe malul Mediteranei în care trăia deja o mare comunitate palestiniană şi care nu avea forţa militară iordaniană. „Transhumanţa” palestiniană în „ţara cedrilor” va însemna sfârşitul unui deceniu de prosperitate pentru Beirut. De altfel, în 1975, cu largul concurs al organizaţiilor palestiniene, Libanul va cunoaşte un distrugător război civil care va dura cincisprezece ani. Străinii care vizitaseră Beirutul flamboaianţilor ani ’60 sfârşieră, invariabil, să se îndrăgostească de străzile şi oamenii săi vor rămâne pentru totdeauna cu nostalgia unei lumi paradisiace pe care nu o vor mai întâlni vreodată. Bulevardele străjuite de copaci şi colorate de grădini înflorite, cu localuri în care se vorbea franceză şi engleză şi se sorbeau băuturi parfumate şi ameţitoare, hoteluri noi şi luxose, străduţele cu vile cochete care se înălţau pe dealurile din preajma Mediteranei, iernile plăcute din Beirut şi pârtiile de schi din Munţii Liban, doamnele cochete şi mai elegante decât cele din saloanele Parisului, toate acestea au lăsat loc ruinelor şi morţii.

În celelalte trei războaie ale israelienilor cu vecinii săi, aceştia şi-au stabilit strategia de război astfel încât ei să aplice prima lovitură şi să se afle mereu în ofensivă. În 1973, în ciuda evidenţelor, Israelul a amânat confruntarea cât a putut, deşi o strategie defensivă era aproape sinucigaşă pe strâmta fâşie litorală în faţa armatelor arabe numeroase care îl înconjurau, deşi după conflictul din 1956 Israelul era protejat în faţa tancurilor egiptene de nisipul deşertului din Sinai. Însă contextul internaţional din anii ’70 era cu totul diferit, aliaţii occidentali ai Tel Avivului nemaiputând justifica în faţa opiniei publice de acasă justeţea unei iniţiative belicoase.

Dacă în 1956, israelienii avuseseră noroc cu incapacitatea mareşalului Amer şi minciunile sale care au amânat momentul în care Cairo a aflat dezastrul militar, de această dată a fost rândul Israelului să fie indus în eroare de incapacitatea şefului Aman, Eli Zeira, care ar fi trebuit să evalueze riscul unui război iniţiat de Egipt şi care a asigurat cabinetul venerabilei Golda Meir că aşa ceva nu se va întâmpla.

Aşa că a fost rândul cumpătatului şi „ştersului” al-Sadat să îşi surprindă adversarii. Pentru a fi pe de-a-ntregul corecţi, în ciuda fizicului său plăpând şi a figurii mai degrabă amintind de felaynii egipteni, acesta avea un caracter energic şi dârz, care executase cinci ani de închisoare pentru complot şi tentativă de asasinat. În temniţă îşi descoperise şi latura artistică, scriind o piesă de teatru care, însă, va avea critici dure.

Sadat înţelesese că URSS nu mai poate reprezenta viitorul pentru ţara sa şi că o alianţă cu puterile occidentale va fi benefică pentru ţara sa. Însă liderul capitalist, SUA, era aliatul Israelului, ţara de la care el trebuia să recupereze Sinaiul. În stilul vechii diplomaţii, acesta a transmis prin canalele româneşti şi americane dorinţa Egiptului de a încheia un tratat de pace cu condiţia revenirii la vechea frontieră din Sinai, în schimb urmând să se garanteze Israelului navigaţia liberă prin Canalul Suez şi o fâşie demilitarizată de-a lungul noii frontiere, de fapt, cea dinainte de 1956. Însă, excelentă negociatoare (premiera Golda Meir îşi dovedise calităţile inclusiv în faţa bătrânului Iosif Visarionovici Stalin), aceasta nu putea accepta un asemenea compromis din poziţia în care se găseau cele două state. De fapt, poate că aceasta înclina să încheie o astfel de pace, însă nu ar fi putut justifica opiniei publice israeliene asemenea cedări.

Astfel că dârzul şi calculatul Anwar ştia că doar un război, de fapt, o victorie oarecare într-o confruntare cu Israelul, l-ar fi adus în poziţia unei păci de compromis. Iar de această dată preşedintele egiptean avea un şef de stat major capabil şi meticulos în persoana generalului Shazly care pregătise un atac surpriză peste Suez şi o înaintare scurtă, de numai câţiva kilometri de-a lungul canalului, unde armata egipteană era protejată de bateriile de rachete livrate de sovietici.

Legat de acest conflict (denumit de istoriografia şi presa contemporană Războiul de Yom Kippur fiindcă egiptenii deciseseră ca atacul să aibă loc tocmai de această sărbătoare evreiască importantă) se vor ţese câteva saga cu spioni, trădări şi aventuri romantice. Intră în scenă tânărul şi extravagantul ginere al lui Nasser, Ashraf Marwan, care se inserase în grupul de apropiaţi ai noului preşedinte. Şarmul său adusese câteva victorii diplomatice Egiptului, însă acesta, mare amator de lux, ajunsese şi pe lista scurtă şi bine plătită a colaboratorilor Mossad.

Aşa cum îi stă bine oricărui agent secret, dacă juca rol dublu, dacă şi-a trădat ţara sau şi-a ajutat preşedintele să îmbine în mod fericit războiul cu diplomaţia, e greu de spus. Însă, la mulţi ani de la evenimentele din 1973, acesta va cădea mortal de la balconul luxosului său apartament londonez, însă va fi înmormântat cu onoruri în ţara sa, în ciuda dezvăluirilor mass-media că ar fi colaborat cu Israelul.

Cert este că Sadat a declarat războiul de care avea nevoie pentru negocierile de pace şi redobândirea Sinaiului, dar şi pentru a-şi conserva puterea. De cealaltă parte, Tel Avivul stăpânea un teritoriu vast pe care îl furase unui stat vecin şi pentru a cărui posesie în continuare nu putea justifica vreun drept. Din punct de vedere strategic, Sinaiul reprezenta o zonă tampon care permitea apărarea faţă de armatele egiptene în afara teritoriului naţional. Însă, din punct de vedere al imaginii, această stăpânire era un dezastru pentru tânărul stat şi era evident că pacea nu putea surveni atâta vreme cât tel Avivul nu va restitui Sinaiul. Iar guvernul doamnei Golda Meir ştia că preşedintele egiptean era dispus să îngroape securea războiului. Câteodată, un război purtat de oameni inteligenţi poate aduce o pace solidă.

Reputaţia de invincibilitate a armatei le dădea israelienilor sentimentul siguranţei, iar arabilor anxietate. În ciuda unei populaţii mult mai numeroase, Egiptul a căutat şi de această dată ajutorul Siriei fiindcă, spre deosebire de egiptenii care trebuia să parcurgă întreg Sinaiul pentru a ajunge la oraşele israeliene, aliaţii lor aveau nevoie doar să treacă Înălţimile Golan pentru a ataca centrele nevralgice ale inamicilor. Însă, de această dată, discursurile înflăcărate ale lui Nasser nu mai ameninţau cu aruncarea în mare a evreilor, deşi acesta era visul vecinilor micului stat, cu excepţia comandanţilor armatei egiptene care planificaseră un atac surpriză peste Suez şi o înaintare scurtă, de numai câţiva kilometri până la linia israeliană fortificată, Bar-Levy, unde armata să se afle sub umbrela sistemului de rachete livrat de sovietici, deşi lui Hafez al-Assad îi prezentaseră nişte planuri mult mai îndrăzneţe pentru a-l convinge să îşi arunce în luptă armata.

Puţin după ora 14 a zilei de sâmbătă, 6 octombrie 1973, în cel mai liniştit moment al sfintei zile de Yom Kippur, sirenele au început să sune la Tel Aviv: Egiptul şi Siria începuseră concomitent atacul. Artileria egipteană începuse un bombordament apocaliptic asupra trupelor israeliene de pe celălalt mal al canalului pentru a facilita trecerea trupelor, iar aioanele ruseşti ale Siriei atacau poziţii cheie de pe Înălţimile Golan.

Spre deosebire de celelalte războaie, de această dată frontul deschis de Siria părea că se va prăbuşi peste localităţile israeliene. Câteva acte de eroism ale unor comandanţi de blindate au salvat catastrofa până ce Tzahal a reuşit să se organizeze, iar atacul surpriză al lui al-Assad să nu îşi atingă obiectivele şi să se transforme într-un război de uzură. De fapt, imediat ce avântul arab se calmase, armata israeliană a trecut la ofensivă.

După câteva zile de la declanşarea ostilităţilor, diviziile israeliene intrau pe teritoriul Siriei şi trecea Canalul Suez, înaintând spre Ismailia şi Cairo. A fost nevoie de apelul la solidaritatea arabă pentru ca Irakul să trimită un corp expediţionar, care îşi va dovedi rapid lipsa de experienţă, Hussein al Iordaniei să trimită două divizii blindate care, însă, vor mima lupta, iar câteva mii de luptători din Magreb (Tunisia şi Maroc) vor încerca să îşi depăşească limitele în confruntările de la Port Said ori Golan.

A fost nevie iarăşi de insistenţele URSS care s-a pus de acord cu administraţia de la Washington pentru încheierea ostilităţilor înainte ca blindatele israeliene să ajungă la Damasc. Pe 25 octombrie, Consiliul de Securitate al ONU va emite Rezoluţia 340 care va pune capăt conflictului şi va găsi trupe israeliene la vest de canal şi blindate egiptene la est. Henry Kissinger, pe atunci tânărul secretar de stat al preşedintelui Nixon, născut într-o familie de evrei germani, va face un tur de forţă între capitalele statelor beligerante, reuşind depăşirea tuturor obstacolelor care stăteau în calea implementării cu succes a acordurilor de încetare a ostilităţilor. Pentru rezultatele activităţii sale, va primi Premiul Nobel pentru pace în acel an.

Chiar dacă, după această înfruntare, Egiptul îşi redobândise oarecum onoarea, iar armata sa dovedise o evoluţie clară faţă de celelalte înfruntări, Israelul fusese învingător pe câmpul de luptă. Totuşi, cum spuneam, opinia publică israeliană era obişnuită cu victorii zdrobitoare şi un număr redus de victime. Or, peste 2500 de morţi şi mai bine de 7000 de răniţi erau cifre inacceptabile. Aşa că, la începutul lui 1974, unul dintre eroii luptelor din Sinai, căpitanul doctorand în filosofie, Motti Ashkenazi, se va înfiinţa cu o pancartă în faţa biroului Goldei Meir pe care scrisese: „Bunico, 3000 din nepoţii tăi au murit.” Câteva săptămâni mai târziu, i se adăugau câteva zeci de mii de israelieni, iar bătrâna doamnă a politicii îşi prezenta demisia.

Poate părea ciudat, însă în Orientul Mijlociu destinele nu prea ţin cont de înfrângeri: tănârul Hafez al-Assad, în ciuda curajului de a lansa o ofensivă totală, primise o înfrângere usturătoare, care, însă, îi va asigura câteva decenii de preşedenţie, de fapt, începutul unei dinastii.

Nu e în intenţia noastră de a augmenta rolul României în pacea dintre Israel si Egipt, însă, în acea perioadă ţara noastră, care avea relaţii cordiale atât cu ţările arabe şi Yasser Arafat, cât şi cu israelienii, adică era firesc ca ambele părţi – adică Egiptul şi Israelul – să se folosească de relaţiile diplomatice stabilite cu Bucureştiul pentru transmiterea de mesaje.

În Israel, după războiul de Yom Kippur şi demisia doamnei Mei, dreapta a venit la putere, iar, în 1977, liderul acesteia şi noul premier, Menachem Begin, după ce se prezenta la Washington, ajungea şi la Bucureşti, de unde Ceauşescu îi transmitea lui Sadat, imediat după plecarea israelianului, dorinţa lui Begin de a încheia o pace durabilă cu Egiptul.

Adevărat că, alături de români, o mână de ajutor o dăduse şi regele Hassan al II-lea al Marocului, al cărui aparat colabora cu serviciile secrete israeliene. 

Cert este că Sadat şi-a asumat riscul unui pas decisiv pe calea păcii şi, şocându-şi atât aliaţii, cât şi duşmanii, pe 20 noiembrie 1977 va vorbi despre pace parlamentului israelian. Însă naţionalistul Menachem Begin nu a reacţionat la înălţimea generozităţii lui Sadat şi a fost nevoie de intervenţia preşedintelui SUA, Jimmy Carter, care nu voia să vadă regimul de la Cairo prăbuşit (între timp, acesta rupsese legăturile strânse cu sovieticii, arătându-se favorabil puterilor occidentale). Aşa că, în septembrie 1978, părţile ajungeau la Camp David, unde au negociat îndelung un tratat.

Dacă în 1973 premiul Nobel pentru pace ajusese la Henry Kissinger, de această dată va fi rândul lui Sadat şi Begin să îl primească. Din păcate, pe 6 octombrie 1981, cu ocazia sărbătoririi atacului de Yom Kippur, preşedintele egiptean va fi ucis de o grupare fundamentalistă care nu îi putea ierta pacea cu israelienii.

Din păcate, după moartea lui Nasser, cel care întruchipase ideea de libertate, putere şi dreptate pentru palestinieni, dar, mai ales, după semnarea păcii dintre Egipt şi Israel, speranţele unora dintre arabii care aşteptaseră de la jucătorii statali întoarcerea la „vârsta de aur” a califatului omeiad au început să se îndrepte către organizaţiile fundamentaliste care începeau să îşi clarifice dogma şi să o răspândească în marile metropole, cât şi in cătunele sărace de la marginea deşertului. Înregistrate pe benzile magnetice ale casetelor, discursurile ulamelor care uitaseră de celebra sură – „cine ucide un om ucide întreaga omenire” – scăpau de vigilenţa poliţiilor secrete şi se răspândeau finanţate de petrodolari. Era vremea revoluţiei iraniene şi a mujahedinilor. Dacă John Rambo însufleţea America lui Reagan în lupta împotriva monstruoasei Armate Roşii, luptătorii pentru credinţă din Munţii Afganistanului făceau să prindă aripi dorinţele de revanşă împotriva necredincioşilor ale bărbaţilor din cafenelele de la Rabat la Islamabad.

Cei care pierdeau cel mai mult erau, însă, palestinienii, care mai aşteaptă şi astăzi o Palestină divizată în două state, aşa cum decisese Organizaţia Naţiunilor Unite încă din anii ’50. Însă, atâta timp cât partidele evreieşti îşi setaseră în doctrina proprie refacerea ţării de odinioară pe ambele maluri ale Iordanului, simulacrele de negocieri şi tratate erau făcute mai mult de ochii opiniei publice internaţionale şi niciodată respectate fiindcă întotdeauna se găsea vreo organizaţie obscură din Fâşia Gaza să lanseze câteva rachete înspre Israel ori să arunce în aer vreun autobuz plin cu evrei, fapte care atrăgeau retorsiuni extreme din partea forţelor de securitate ale Tel Avivului. Coloniile evreieşti din teritoriile ocupate erau ridicate după bunul plac al guvernului israelian, nu de puţine ori atrăgându-şi inclusiv criticile „partenerului etern” de peste Atlantic.

Liban, Siria sau Iran au cunoscut exploziile rachetelor israeliene în lovituri preventive. Micul şi fragmentatul stat libanez va fi cel mai greu încercat, pe lângă războiul civil, acesta cunoscând ocupaţia trupelor siriene şi, ulterior, a celor israeliene.

O Palestină cu două state – unul arab şi altul evreiesc – pare că va rămâne un proiect aproape irealizabil deşi, aşa cum arătau inclusiv rapoartele serviciilor secrete israeliene, având în vedere natalitatea mult crescută a arabilor, nu în mulţi ani, evreii se vor găsi minoritari în Israel.    

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp