Reîntoarcerea istoriei şi retorica urii. „Trecutul nu este mort. De fapt, nici nu este trecut”

Foto LaPresse / ddp USA / Profimedia

(Re)transformarea Sfintei Sofia din muzeu aflat în patrimoniul umanităţii în moschee nu ar trebui să mai mire pe nimeni. Este un pas care se înscrie în politica „sultanului” Erdogan şi era necesar acum pentru a-şi menţine „conectaţi” susţinătorii într-un moment în care popularitatea sa era în declin.

Politica Turciei este una dintre cele mai previzibile din regiune, fiind expresia constantă a „erdoganismului”: reluarea locului jucat de Imperiul Otoman în regiune înainte de Primul Război Mondial şi, în plan intern, distrugerea completă a statului laic creat de Ataturk. Dacă în plan extern, rais-ul de la Ankara şi-a manifestat prezenţa în prim-planul evenimentelor din Siria şi Libia, unde armata turcă a ajuns pe punctul de a ataca navele militare franceze, o situaţie de neconceput pentru doi aliaţi NATO, în plan intern, pentru schimbarea mentalităţii populaţiei turce, lupta este dusă pe toate planurile, cei aproape o sută de ani în care Turcia s-a modernizat, iar clasa sa de mijloc crescuse în valorile europene, însemnând o piedică mai mare pentru visele imperiale ale lui Erdogan decât armata siriană sau armamentul rusesc al mareşalului Haftar.

Pe scena Orientului Apropiat, Turcia s-a ciocnit de unul dintre vechii rivali din secolul XIX, acum aflat în aceeaşi dorinţă de expansiune: Rusia. De această dată nu e Rusia Romanovilor, ci a „ţarului” Putin. Acelaşi stat disfuncţional, autocrat, cu o camarilă grupată în jurul liderului de la Kremlin care trebuie să dea supuşilor iluzia unui imperiu, iar lumii, în general, senzaţia de virilitate.

De fapt, Europa şi Orientul Apropiat de acum seamănă mult cu regiunea de la începutul secolului XX. La răsărit, cele două puteri autocrate rivale, Turcia şi Rusia, în contradicţie cu Europa Occidentală, Marea Britanie acum iarăşi retrasă şi privind condescendent jocurile de putere de pe continent. Singura diferenţă vizibilă şi notabilă este umbrela Uniunii Europene care a calmat diferendele istorice dintre Franţa şi Germania, Austria şi vecinii săi cândva supuşi prin forţă Vienei, ori neînţelegerile franco-italiane. O umbrelă din ce în ce mai scuturată de vântul care şuieră insidios, când dulce, când ameninţător, dinspre Orientul Îndepărtat, de unde vin, pe Noul Drum al Mătăsii, în locul caravanelor odinioară încărcate cu mătase şi mirodenii, fluxuri financiare menite să creeze capetele de pod ale Dragonului roşu, uneori sub forma investiţiilor în companii, alteori în investiţii imateriale în partide şi guverne menite să joace roluri încă neştiute în teatrul de umbre regizat de apropiaţii împăratului Xi.

O lume iarăşi divizată, în căutare de „spaţiu vital”, dar într-o manieră soft, cu un vocabular geopolitic din care a dispărut noţiunea de „colonie” fiindcă e mai riscant şi costisitor să anexezi teritorii decât să gestionezi remote popoare în propriul folos.

„Sfârşitul istoriei” aşa cum şi-l imaginau, optimişti, contemporanii prăbuşirii comunismului nu se mai petrece. Democraţia liberală, triumful organizării sociale, îşi arată limitele în faţa naturii umane, angoaselor, dorinţei noastre de recunoaştere publică, afectelor pe care raţiunea şi ordinea nu le pot satisface. 

De aici şi cel de-al doilea element de apropiere cu lumea pe care o crezuserăm îngropată printre ruinele celui de-Al Doilea Război Mondial: retorica acuzatoare, care însufleţeşte auditoriul canalizându-l împotriva unui duşman închipuit.

Iar naţiunile pare că au o tot mai mare apetenţă pentru liderii care vorbesc şi propun aceleaşi teme pe care le îmbrăţişau cândva un Mussolini, Hitler sau, păstrând proporţiile, Zelea Codreanu.

Discursul retoric trebuie să placă, să instruiască şi să convingă. Când nu se adresează raţiunii, când nu convinge, doar manipulează, stârneşte sentimentele ascultătorului în folosul malefic al vorbitorului. Acesta e discursul care, în loc să construiască, dărâmă, în loc să întindă punţi, ridică ziduri, care, în loc să însufleţească, să dea aripi, dă sentimentul de apartenenţă la o cetate asediată pentru a cărei supravieţuire trebuie sacrificate principii şi vieţi.

Iar această retorică vine dinspre toate punctele cardinale. Pare că nici măcar capitalele din care iradia mai deunăzi democraţia nu mai sunt imune virusului care ucide raţiunea, populismului animat de ură.

„Trecutul nu este mort. De fapt, nici nu este trecut.” scria William Faulkner. Ne rămâne doar să sperăm că am învăţat ceva din acest trecut care se grăbeşte iarăşi peste noi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp