Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Lupta pentru Ierusalim şi repudierea Occidentului

old Ierusalim -

Foto Guliver/Getty Images

Cum povesteam, în zorii primului mileniu, civilizaţia arabă privea stupefiată victoriile cavalerilor europeni „primitivi” asupra armatelor de credincioşi ai Profetului şi, cu adevărat, sentimentele lor erau justificate. Europa de atunci era victima propriului bigotism, refuza ştiinţa şi îmbrăţişase cu seninătate dictonul „crede şi nu cerceta”. Oraşele sale erau murdare, oamenii roşi de boli care puteau fi evitate printr-o minimă igienă, puţinii medici tratau pacienţii după metode empirice, împrumutate mai degrabă din cărţile bisericeşti decât din tratatele de medicină ale Antichităţii, iar mândrii nobili puteau fi uneori simţiţi după exhalaţiile proprii mai înainte de a fi zăriţi de duşmani.

Însă organizarea catolică riguroasă şi instituţiile pe care minţile europene aflate încă în bezna Evului mediu le creau în chiar vremea cruciadelor, s-au dovedit superioare celor locale. Chiar dacă, după câteva decenii, europenii erau alungaţi din Ţara Sfântă datorită superiorităţii numerice şi a geniului politic al lui Saladin, viitorul celor două civilizaţii era pecetluit. Lumea arabă îşi atinsese maximul şi urma inexorabila decrepitudine, în vreme ce „bătrânul continent” renăştea.

Citiți și episoadele anterioare:

Faptul că Imperiul otoman ajungea ulterior, în două rânduri, până la porţile Vienei, nu îi putea schimba destinul şi nu probează contrariul celor scrise mai sus. Societatea turcă era condusă de o castă militară şi evoluţia sa era dictată de necesităţile războinicilor săi. Când puterea militară a Imperiului a început să pălească, „virilitatea” prinţilor lăsând loc binefacerilor unui trai îmbelşugat, corupţiei şi intrigilor de palat, instituţiile statului şi-au arătat şubrezenia şi imposibilitatea de a face faţă evoluţiei societăţii. Imperiul fusese doar o organizaţie militară care îmbrăcase haina statală. Titlul de „calif”, de conducător al drept-credincioşilor era doar o tichie de mărgăritar.

O parte a elitei Imperiului Otoman înţelesese falia care se lărgea neîncetat între acesta şi statele Europei. Toate reformele pe care le-au luat sultanii, vizirii sau Junii Turci, în anii dinaintea disoluţiei, au fost făcute într-o încercare aproape disperată de a cala Istanbului pe tipicul occidental. Tinerii ofiţeri erau trimişi să deprindă tainele războiului la academiile prusace şi mulţi dintre profesorii şcolilor turceşti veneau din Germania şi Austria.

Astfel că putem spune fără să greşim că, în ultimele veacuri, lumea islamică a privit cu admiraţie amestecată cu oarecare invidie Occidentul. Modul în care se raporta la Apus balansa între a copia şi a se deprima faţă de propria neputinţă. Asta până ce un mujahedin saudit s-a gândit că lupta pentru instaurarea Islamului politic trebuie „mondializată”, adică trecut de la lupta pentru impunerea unei conduceri islamice în fiecare ţară cu o majoritate musulmană la lupta împotriva tuturor statelor conduse de necredincioşi. Dar despre bin Laden şi extremismul său vorbim mai încolo.

Din păcate, pentru puternicele state ale Europei, regiunea era doar o altă parte a lumii „necivilizate”, partea cel mai puţin evoluată a Imperiului Otoman, „bolnavul Europei”, un colos cu picioare de lut, îngheţat pe la nivelul secolului XVIII. După ce împărţiseră Africa şi o parte a Asiei, în cautare de noi teritorii de anexat, interesul acestora s-a îndreptat înspre această parte a lumii. Marea Britanie pusese mâna pe Egipt de ceva vreme fiindcă pe aici trecea ruta cea mai scurtă înspre „Perla Coroanei”, India, mai ales după finalizarea Canalului Suez în 1869. Franţa devenise protectoarea creştinilor din Munţii Libanului şi tânjea după o colonie în Asia Mică. 

Aşa că, în anii Primului Război Mondial, Franţa şi Marea Britanie au pus la cale împărţirea regiunii şi au dus-o la bun sfârşit câţiva ani mai târziu. Ulterior, descoperirea importantelor zăcăminte de hidrocarburi în regiune au crescut interesul faţă de uscatele întinderi deşertice. S-au semnat acorduri între guvernele locale şi marile companii occidentale pentru exploatarea câmpurilor petrolifere. Cum nevoia de asemenea resurse pentru susţinerea campaniilor militare devenise esenţială în anii celui de-Al Doilea război mondial, inclusiv statele independente – cum a fost cazul Persiei – au fost puse sub protecţia trupelor străine, americane, engleze sau chiar ruseşti.

Sfârşitul celei de-a doua conflagraţii mondiale a însemnat şi abandonarea de către cele două puteri coloniale europene a influenţei directe în regiune. Marea Britanie, care îşi întinsese tentaculele companiilor petroliere imediat ce apăruse boom-ul acestui sector, nu făcuse prea multe pentru a-şi securiza interesele regionale. Slăbită de confruntarea cu puterile Axei, va renunţa la veleităţile imperiale şi va permite unora dintre colonii să îşi dobândească indepedenţa, India fiind una dintre ele. Oricum, în goana după petrol ieftin, aureolate de victoriile din război şi de preeminenţa militară mondială, Statele Unite vor deveni aproape imediat star-ul regiunii, statul care va asigura accesul sau menţinerea la putere a conducătorilor sau dinastiilor locale.

Adolf Hitler încă nu se sinucisese când preşedintele Roosevelt se întâlnea, pe 14 februarie 1945, cu bătrânul rege Abdul Aziz ibn Saud. Nu era, evident, o întâlnire dezinteresată, fiindcă, în urmă cu câţiva ani, explorările făcute de asocierea dintre Chevron şi Texaco descoperise rezerve imense de ţiţei în estul regatului.

Pe puntea distrugătorului USS Murphy se va înfiripa povestea de dragoste între aceşti doi patriarhi pe care istoricii perioadei îi vedeau foarte asemănători, în ciuda diferenţelor culturale dintre ei. A fost o „prietenie cu beneficii” din care au ieşit câştigătoare ambele ţări: SUA primeau accesul la petrolul saudit, iar regatul primea protecţia şi garanţia de securitate a celor dintâi. Iar neputinţele fizice ale bătrânului ibn Saud fuseseră tratate de gentilomul preşedinte cu un scaun cu rotile, iar, pentru a sublinia puterea Americii, şi cu un avion DC-3. Darurile venite din partea arabului nu fuseseră atât de epatante, deşi erau generoase: perle, un pumnal încrustat cu diamante, parfumuri. Din nefericire, preşedintele nu avea să se bucure prea mult de ele, fiindcă va părăsi în curând lumea acestor minunate creaţii materiale. 

Un alt subiect abordat între cei doi bătrânei fusese situaţia evreilor. Franklin D. Roosevelt dorea acceptul monarhului, o figură admirată în lumea musulmană, pentru ca 10.000 de evrei să se stabilească în Palestina.

De fapt, prima problemă a Orientului Mijlociu apărută în 1945, după ce fuseseră descoperite ororile lagărelor de concentrare naziste, iar sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial era aproape, a fost cea a Palestinei. În anii de conflict, centrul sionismului internaţional se mutase peste Atlantic, ȋn Statele Unite, chiar dacă zona unde urma să fie întemeiat noul stat se găsea ȋncă sub oblăduire britanică.

În perioada marii conflagraţii, atât arabii, cât şi evreii din Palestina, s-au înrolat pentru a lupta împotriva forţelor Axei, chiar dacă marele muftiu al Ierusalimului, conducătorul spiritual al arabilor din Palestina, Mohammed Amin al-Husseini, devenise un apropiat al naziştilor: de altfel, atât Adolf Hitler, cât şi al-Husseini împărtăşeau aceeaşi ură pentru israeliţi. Rivalităţile fuseseră lăsate deoparte, mai ales că Marea Britanie nu mai insistase pentru crearea Statului Israel dată fiind, în primul rând, situaţia sa militară. Însă, odată ce crimele naziste împotriva evreilor erau aduse în lumina publicului, cauza acestora îşi găsea din ce în ce mai mulţi simpatizanţi în înreaga lume. Odată cu terminarea ostilităţilor, necesitatea creării unui stat evreu devenise presantă pentru întreaga emisferă occidentală.

Englezii se găseau ȋntr-o mare dilemă, fiindcă orice pas ȋn favoarea cauzei evreieşti ar fi ȋnsemnat ruptura de statele arabe. După ce blocase venirea evreilor în Palestina, ducându-i pe cei prinşi în apele Mediteranei sau porturile Asiei Mici, în lagărele pregătite în Cipru, stârnind nemulţumirea opiniei publice care îi asemăna pe supuşii Reginei cu odiosul Fuhrer, ȋn 1947, precum odinioară Pilat din Pont, Marea Britanie s-a spălat pe mâini de crimele coloniale şi a ȋncredinţat Organizaţiei Naţiunilor Unite problema Palestinei.

Comisia Specială a ONU a recomandat ȋmpărţirea Palestinei ȋntr-un stat arab şi unul evreiesc, unificate economic, Ierusalimul urmȃnd să aibă un regim cu caracter internaţional. Propunerea a fost aprobată de Adunarea Generală, însă nu a fost pusă ȋn practică niciodată...

Un an mai târziu, după ce s-a văzut incapabilă să pună capăt violenţelor, în faţa înarmării ambelor tabere, a lobby-ului intern pentru cauza evreiască şi a incapacităţii economice de a menţine supremaţia asupra coloniilor din întreaga lume, Marea Britanie a renunţat la mandatul acordat de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Palestina.

A izbucnit imediat războiul civil.

Numărul coloniştilor evrei era semnificativ inferior arabilor de aici. Aceştia din urmă, conform tradiţiei războinice care cerea fiecărui bărbat adult să asigure securitatea propriei familii, dispuneau de un număr mult mai mare de arme, spre deosebire de inamicii lor, a căror armată încropită număra, la început, un număr mai mare de soldaţi decât puştile disponibile.

Însă forţa sionistă provenea din calitatea materialului uman. Coloniştilor veniţi aici la sfârşitul secolului XIX din Rusia ţaristă şi estul Europei, li se adăugaseră în cei doi ani de la încetarea războiului, evreii Europei Centrale şi de apus. Era vorba de persoane educate, mulţi dintre ei intelectuali, ingineri sau foşti posesori de afaceri. Erau familii în care copii învăţaseră trei-patru limbi de la părinţii lor, iar foşti profesori universitari veniţi din ţările slave trebuia să se mulţumească a preda la gimnazii fiindcă la universitate deveniseră titulari aceia care făcuseră carieră în marile centre universitare ale Occidentului. Iar alături de această înaltă pregătire, sacrificiile celor care îşi pierduseră viaţa în lagărele naziste le lăsase supravieţuitorilor datoria de a-şi fonda o ţară, indiferent de ce trebuia să facă pentru acest înalt scop.

Astfel că sioniştii au repurtat o serie de victorii, dar au săvȃrşit numeroase excese asupra civililor, asta pentru a folosi un eufemism. Din păcate, suferinţele şi crimele la care fuseseră supuşi de nazişti nu îi învăţaseră pe evrei să respecte viaţa şi drepturile celorlalţi.

În replică, Liga Arabă, nou înfiinţata organizaţie regională, a luat poziţie şi a decis ca unităţi din Siria, Transiordania, Irak şi Egipt să restabilească ordinea.

În mod miraculos, evreii palestinieni au respins atacurile trupelor arabe, mult superioare, însă necoordonate şi prea puţin având de-a face cu arta războiului, şi, în curȃnd, patru cincimi din Palestina devenise parte a Statului Israel. Rezoluţia Naţiunilor Unite rămăsese doar un document fără aplicabilitate, iar jumătate din arabii palestinieni deveniseră refugiaţi: era vorba de circa 700.000 de persoane.

Fusese confruntarea dintre un popor obişnuit cu rigurozitatea germană, care nu mai avea ce pierde, şi un altul neobişnuit să gândească ca un tot, visând la fapte eroice, însă pierzându-şi uşor însufleţirea, cu o elită care s-a refugiat de la primele confruntări în oraşele ţărilor vecine, siguri că nu merita să se jertfească fiindcă armatele statelor vecine vorbitoare de arabă vor veni curând să îi pună la punct pe acei puţini evrei care luptau cu îndârjire, cu o populaţie împărţită în familii şi clanuri care aveau mereu de spălat cu sânge o ofensă, cu orăşeni care îi detestau pe ţărani şi beduini care îi jefuiau pe toţi.

Însă armatele trimise pentru a distruge tânărul stat nou apărut pe ţărmurile răsăritene ale Mediteranei vor fi zdrobite în mod neaşteptat. Lipsa de coordonare între trufaşele, dar slab pregătite şi dotate armate ale vecinilor, interesele divergente ale liderilor arabi care mimau doar unitatea în faţa duşmanului sionist, organizarea impecabilă a trupelor israeliene, dar şi procurarea în ultimul moment a unor arme din Cehoslovacia, toate acestea au constituit ingredientele unei victorii extraordinare. 

Drama palestinienilor va ȋnsufleţi panarabismului ce se va ridica ȋn deceniile următoare şi dorinţa de revanşă va deveni unul din mesajele noilor lideri ai regiunii, de la Nasser la al-Assad. Însă, curând, palestinienii vor deveni paria chiar şi pentru lumea arabă, fiind greu integrabili, mai ales de statele din jur care nu se putea lăuda cu un nivel economic şi social decent, de-abia ieşite din perioada colonială, şi uşor de atras în diferite înfruntări cu Israelul sau puterile care îl susţineau. Dintre palestinieni vor fi recrutaţi de către serviciile secrete din regiune şi organizaţiile fundamentaliste viitorii terorişti. Însă până la acest punct vor mai trece trei războaie...

Egiptul a fost ţara ȋn care tragedia palestinienilor va reverbera cel mai tare. Tinerii ofiţeri naţionalişti vor organiza o mişcare clandestină printre ai cărei lideri se va remarca colonelul Gamal Abdel Nasser. În scurtă vreme, acesta va deveni liderul ȋn care ȋşi vor pune speranţele de eliberare de sub dominaţia colonială şi ȋnfrȃngere a duşmanului iudeu arabii din mai toate ţările Orientului Mijlociu, inclusiv din monarhiile care propovăduiau ȋntoarcerea la valorile musulmane tradiţionale, dar nu făceau aproape nimic pentru soarta palestinienilor.

Confruntările continue de graniţă dintre Israel şi statele vecine au explodat în 1956. După ce preşedintele Nasser acceptase oferta sovietică de a ridica barajul de la Assuan, iar ultimele trupe britanice părăseau Egiptul, acesta anunţa naţionalizarea Companiei Canalului de Suez, a cărui stăpȃnire britanică era dovada stridentă a ultimelor reminiscenţe coloniale, ȋntreaga regiune a fost exaltată. Numele lui Nasser era pe buzele tuturor arabilor. La fel ca Israelul în 1948, Egiptul semna un contract pentru modernizarea armatei cu Cehoslovacia.

A fost o perioadă de avânt a regiunii şi părea că lumea arabă o va porni pe calea progresului, a secularismului, chiar dacă era vorba de orientare socialistă. Este deceniul în care URSS ieşea din „era Stalin”, iar noul preşedinte, Nikita Hruşciov, se arăta generos şi înţelegător cu liderii în ascensiune ai ţărilor care se eliberau de puterile coloniale. Şi, astfel, conflictul Est – Vest se mută în Orientul Mijlociu, iar rivalităţile dintre super-puteri se vor transpune în livrări masive de armament, tehnică militară şi asistenţa aferentă, cu toate consecinţele sângeroase, inclusiv cu determinarea la a continua conflicte fără sens doar pentru a spăla onoarea unuia sau altuia dintre „sponsorii conflictelor” ori a plăti poliţe şi orgolii rănite.

În cărţulia ce îi prezenta crezul politico-revoluţionar, preşedintele Nasser se arăta vrăjit de excepţionalismul egiptean şi modelul socialist. Însă nu dorea o apropiere de blocul comunist, mai ales că în lumea islamică materialismul dialectic era văzut într-o lumină cel puţin la fel de proastă decât colonialismul. Era promotorul „nealinierii”, alături de Yugoslavia lui Tito şi India lui Nehru, însă nevoia de finanţare a proaspăt eliberatului Egipt îl obliga să se îndrepte înspre una din taberele în conflict, iar cum fluxul rublelor ruseşti nu era condiţionat de respectarea unor libertăţi sau alte criterii asemănătoare (chiar dacă, la un moment dat, SUA ofereau sume generoase Cairoului), a sfârşit prin a accepta „suzeranitatea” Moscovei, în schimbul colaborării strânse economice şi militare.

 Israelul se vedea izolat politic şi diplomatic după declararea independenţei şi nerespectarea rezoluţiilor ONU privind împărţirea Palestinei. Foştii protectori, Marea Britanie şi SUA, interesate de rezervele de hidrocarburi ale statelor arabe, nu doreau să le antagonizeze pe acestea susţinând noul şi micul stat israelian.

Chiar dacă şi Franţa se găsea în aceeaşi situaţie cu aceste două puteri, totuşi, războiul de eliberare din Algeria şi opoziţia arabă crescândă în Tunisia şi Maroc, o vor determina să revalorizeze relaţiile cu sioniştii, iniţiate eficient în perioada conflagraţiei mondiale. De altfel, înalţii funcţionari din Quai d’Orsay erau convinşi că Egiptul lui Nasser era în spatele insurgenţei algeriene şi, conform vechiului dicton „duşmanul duşmanului meu este prietenul meu”, s-au lăsat convinşi de curtea pe care Tel Avivul le-o făcea şi au acceptat să îi vândă de tehnica militară absolut necesară pentru a contracara ameninţarea arabă care îşi găsise un susţinător în Uniunea Sovietică şi care avea acces la vânzările de armament ale statelor occidentale.

Iniţiativa evenimentelor regionale va aparţine lui Nasser. Acesta dorea modernizarea şi industrializarea Egiptului, iar pentru asta avea nevoie de finanţări occidentale. Cum era neconvingător şi naţionalizările de până atunci, într-un fel fireşti pentru naţiunea sa, îi creaseră numeroşi duşmani în capitalele Lumii Vechi, acestea se lăsau aşteptate. Astfel că tânărul şi imprevizibilul preşedinte a recunoscut China comunistă, ceea ce a nemulţumit evident Statele Unite. Iar cum un asemenea gest nu era suficient, la puţină vreme, cu ocazia celebrării a patru ani de la Revoluţia Egipteană care a îndepărtat ultimul rege şi a adus la putere Ofiţerii Liberi ai lui Nasser, acesta a anunţat naţionalizarea Canalului de Suez.

Iată că situaţia zâmbea iarăşi Israelului ale cărui ciocniri continue şi sângeroase din ultimii ani cu fedainii egipteni nu făceau altceva decât să apropie conflictul deschis şi total. Marea Britanie nu putea înghiţi un asemenea afront din partea unei foste colonii, iar Franţa de-abia aştepta să scape de cel pe care îl considera vinovat de conflictul algerian. Astfel că Parisul va media (re)apropierea israelo-britanică şi, în trei, vor pune la punct un plan pentru punerea la punct a Egiptului.

Strategia presupunea o diversiune care să oblige Egiptul să lanseze o ripostă, declanşându-se astfel un război total. Pentru apărarea sărmanului şi micuţului Israel, Marea Britanie şi Franţa urmau să intervină la rându-le.

Minuţios organizată, atacul israelian se va dovedi un succes total, la o săptămână de la începerea ostilităţilor trupele franceze şi engleze debarcând în Port Suez după ce distrusesră aviaţia lui Nasser.

Acţiunea nu putea rămâne fără ecou în URSS, Hruşciov ameninţând chiar cu folosirea armelor nucleare împotriva „imperialismului occidental”. A fost nevoie de intervenţia SUA, preşedintele Eisenhower, iritat de pe intriga ţesută de cele două puteri europene şi aliatul lor din Orientul Mijlociu, şi a ONU pentru încheierea unui armistiţiu şi retragerea israeliană din Sinai.

Dintre beligeranţi, Israelul a ieşit cel mai bine: era acum o putere confirmată în regiune (şi, bineînţeles, şi mai mult urîtă de arabi), ieşise din izolarea diplomatică de la inceputul deceniului şase, iar cuceririle teritoriale din 1948 – 1949 erau acum pecetluite.

Chiar dacă Egiptul fusese învins, iar armata sa suferise pierderi grele, preşedintele Nasser a căpătat o aură aproape legendară printre arabi fiindcă înfruntase alianta dintre Israel şi cele două mari puteri coloniale care îşi puseseră amprenta asupra destinului Orientului Apropiat şi Magrebului în ultimele veacuri. Cât le priveşte pe acestea din urmă, au ieşit cel mai prost din conflict, pentru comunitatea internaţională fiind evident că numai deciziile americane şi sovietice contează cu adevărat.

În anii următori, rivalitatea dintre Egipt, care îşi arogase rolul de lider regional al arabilor, şi Israel se va acutiza. Figura carismatică a lui Nasser avea nevoie de fapte exemplare care să confirme speranţele pe care lumea musulmană (cu excepţia Arabiei Saudite) şi le punea în rais-ul egiptean. Naţionalizarea Canalului Suez şi finalizarea barajului de la Aswan cu sprijin sovietic erau văzute de statele regiunii drept exemple ale puterii de care erau capabile ţările de-abia eliberate de sub dominaţie europeană. Siria, cu o istorie la fel de veche ca Egiptul, însă lipsită de statut imperial, va deveni parte a Republicii Arabe nite în 1958, în fapt o uniune egipteano-siriană care va avea u existenţă efemeră.

Însă, toate aceste succese şi cultivarea imaginii de lider supra-naţional a lui Nasser, adulaţia de care se bucura în rândul amrilor mase de arabi, îl vor transforma pe acesta în victima propriei sale legende şi îl vor obliga să acţioneze dincolo de resursele militare şi geopolitice ale statului al cărui preşedinte era. Mai mult, ceilalţi lideri arabi i-au lăsat pe umeri povara panarabismului în timp ce îi sabotau iniţiativele care priveau dincolo de fruntariile Egiptului. O situaţie des întâlnită în cazul liderilor, fie politici, fie religioşi, perfect descrisă de vizionarul Frank Herbert în extraordinara lui saga politico-religioasă, Dune:

„Aici zace un zeu prăbuşit,

A căzut ca un bloc de bazalt.

Noi doar soclul i l-am construit,

Un soclu ingust şi înalt.”

În 1962 avea loc în Yemen o lovitură de stat pe modelul celei egiptene e Ofiţerilor Liberi ai lui Nasser. Generalul al-Sallal a proclamat o republică arabă laică şi l-au alungat pe imamul al-Badr. Acesta s-a refugiat la Riad şi a cerut ajutor bogatei Case Saud, aliata SUA în regiune. Al-Sallal, nasserist sincer, s-a adresat Cairo şi, implicit, Rusiei, aceasta fiind puterea care îi putea pune la dispoziţie tehnică militară. Decizia de a trimite trupe în sprijinul noului regim din Yemen i-a creat probleme lui Nasser cu Statele Unite ale tânărului preşedinte Kennedy care ar fi dorit o apropiere de Egipt şi ale cărui ajutoare financiare asigurau, la începtul deceniului în discuţie, hrana pentru câteva milioane de egipteni.

Implicarea în conflictul yemenit va duce la trimiterea unui corp expediţionar de peste 50.000 soldaţi egipteni, va însemna îngheţarea pentru o bună perioadă de vreme a raporturilor cu SUA şi va conduce la pierderi umane si economice însemnate. Pe de altă parte, împotriva lui se coalizau acum inclusiv state arabe, precum Arabia Saudită, sau Frăţia Musulmană, pe lângă Israel şi SUA. Astfel, devenea dependent de Uniunea Sovietică, o eroare pe care mai târziu o va săvârşi Bashar al-Assad cu Iranul.

Steaua lui Nasser începea să pălească, deşi acesta convoca în 1964 un summit pan arab. Cu această ocazie se vor pune bazele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei.

Iată că toate premisele pentru izbucnirea unui nou război în regiune erau satisfăcute. Ascensiunea la putere în Siria a partidului Baath şi a colonelului Hafez al-Assad, susţinuţi de Uniunea Sovietică, cu un apăsat discurs anti-israelian, precum şi atentatele săvârşite de palestinienii lui Yasser Arafat aprinseseră focul care ardea acum mocnit. Mai multe scântei l-au aprins.

Intelligence-ul sovietic a avertizat Cairo că Israelul se pregăteşte de război. Informaţiile erau eronate, însă Nasser nu avea cum să ştie aceasta. La fel cum mai făcuse până atunci, a decis să blufeze. Pe fondul ironiilor venite din alte state arabe că se ascundea sub fusta misiunii ONU de pace în Sinai, acesta a solicitat retragerea acestora, urmând ca peninsula să fie apărată de militarii mareşalului Amer, şeful forţelor militare egiptene. Secretarul general U Thant nu a mai solicitat aprobarea unui alt for de conducere a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a procedat de urgenţă în sensul celor solicitate de preşedintele egiptean. Spre surprinderea israelienilor, la mijlocul lui mai, zeci de mii de soldaţi egipteni şi sute de blindate şi piese de artilerie se găseau în apropierea graniţei sale.

Paradele militare şi discursurile lui Nasser care promitea „lupta finală pentru Palestina” l-au făcut până şi pe tânărul, pe atunci, Hafez al-Assad să viseze la clipa apropiată când armatele siriană şi egipteană vor face joncţiunea la Tel Aviv. Până şi calculatul rege Hussein al Iordaniei nu mai putea rămâne pasiv în faţa entuziasmului panarab şi s-a prezentat pe nepusă masă la Cairo pentru a încheia o alianţă militară cu Nasser. Aşa că nu mai mira pe nimeni când soldaţilor egipteni din Sinai li se alăturau contingente ale „solidarităţii islamice” din Algeria, Sudan sau Tunisia. Israelul era împresurat şi, aşa cum vor spune istoricii şi militarii săi, putea fi aruncat în mare.

Strategii israelieni, în fruntea cărora se afla legendarul Moshe Dayan, erou al războaielor anterioare, concepuseră un plan de atac care presupunea un atac-fulger urgent, o apărare, oricât de bine organizată, pe fâşia litorală ocupată de tânărul stat în faţa armatelor tuturor vecinilor săi fiind sinucigaşă.

Yerushalayim shel zahav sau, pe româneşte, Ierusalimul de aur, era titlul unui cântec care făcuse în acea vară a lui 1967 să tresalte inimile evreilor picurând nostalgia perioadei strălucitoarei perioade a regatelor lui David şi Solomon, dar şi dorinţa de a recâştiga locurile sfinte ale iudaismului.

La fel ca Europa în 1914, dorinţa de luptă anima întregul Orient Mijlociu. Lupta dintre David şi Goliat a istoriei moderne urma să înceapă. Rămânea de văzut dacă „evreii vor fi aruncaţi în mare” aşa cum îşi doreau arabii de pretutindeni ori va avea loc o nouă minune.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Prin '96-'98, cind lucram pe acolo, inca mai erau "baruri" prin Sinai unde atîrna cu respect tabloul lui Nasser numit ”tatal nostru si binefacatorul Egiptului”, cel care a inteles totusi ca razboiul cu evreii e un non sens (in ciuda celui pe care l-a avut, la presiunea rusilor, cu trupeți și echipament rusesc, inclusiv VPR-uri), a adus masini Mercedes, a facut drumuri, a incercat sa ”scoata tara din noroaie” (adica nisip) prin civilizatie, construind case moka, dar ”taranii” bagau camilele in ele si dormeau tot in cort. Nu degeaba coasta Mediteranei din Sinai e un fel de Costa de Azur evreiască.
    notă: VPR- vedete purtatoare de rachete
    Evreii au un submarin scufundat undeva in larg, între El-Arish și Bur-Said, la -120 metri, găsit cu magnetometre în '98 și lăsat/notat ca un cimitir al celor morți pentru patrie.
    • Like 0
  • Citesc cu mare drag si interes fiecare articol al dlui Stepan.Argumentat si pe intelesul nostru al tuturor.Felicitari.Citesc zilnic Republica.ro.
    • Like 0
  • Inca un articol extrem de interesant , pe care il asteptam cu nerabdare.
    • Like 0
  • Domnule Stepan, si de data asta am citit articolul dvs. cu mult interes.
    Astept continuarea.
    • Like 1


Îți recomandăm

iziBAC

„Am primit mesaje după ultima sesiune de Bac, pe unul dintre ele chiar l-am postat. Era o fată care nu a putut să se pregătească pentru biologie și a învățat la această materie doar cu iziBAC și în contextul acesta a luat 9.20”, povestește Adrian Stratulat.

Citește mai mult

RacketPal

„Două luni am făcut research, am vorbit cu peste 500 de oameni. I-am găsit pe grupuri de Facebook, m-am dus la terenuri. Am făcut un sondaj și peste 70% aveau aceeași problemă ca și noi”, spune unul dintre fondatori.

Citește mai mult