Zilele Ro-mâniei: o măsură nedemocratică poate să ne salveze democrația?

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Anularea alegerilor prezidențiale printr-o decizie pretins juridică a Curții Constituționale a României (CCR) a bulversat societatea și politica românească. Actori politici, voci din presă, o parte a opiniei publice au acuzat puterea de încălcare a regulilor democratice (în condițiile în care mentalitatea politică românească nu are un grad înalt de comprehensiune a separației puterilor în stat și nici comportamentul politic al diverselor puteri în stat nu a favorizat dispariția acestei mentalități).

Principala eroare de percepție socială, de la democrația elină, până la democrația actuală, este de a confunda acest sistem politic cu dinamica electorală.

Democrația nu se reduce la alegeri și nici la dictatura fără limite a majorității. Din punct de vedere strict aritmetic, 51% din corpul electoral poate vota exterminarea celorlalți 49%. Lăsând la o parte exemple de natură dramatică, democrația contemporană de tip occidental nu se confundă cu ohlocrația, definită ca puterea mulțimii informe și haotice a maselor ne-educate. De asemenea, nu putem permite ca, în numele democrației și a libertăților aferente, să ajungă la putere o forță politică care să desființeze aceste libertăți. 

Dar cum procedăm când, în anumite condiții particulare, o anumită forță politică ajunge, chiar având în spate o aritmetică electorală favorabilă, să amenințe frontal democrația și libertățile pe care le presupune?

De aceea există conceptul separației puterilor în stat. Istoria ne arată suficiente exemple în care lipsa aplicării acestui principiu a avut consecințe catastrofale.

Pe 12 noiembrie 1917 (au fost și unele prelungiri până pe 25 noiembrie) s-au ținut, în Rusia, alegeri pentru Adunarea Constituantă. Alegerile au fost organizate inițial de către guvernul Kerenski și data lor a fost amânată de mai multe ori. Între timp, comuniștii au pus mâna pe putere printr-o lovitură de stat pe 7 noiembrie 1917. Corectitudinea alegerilor, în contextul haosului instalat în Rusia, a fost extrem de discutabilă. Partidul Comunist (cu denumirea în epocă de Partidul bolșevic rus) a luat 24% din voturi. Deși a obținut un procent minoritar, guvernul, având un comportament dictatorial, a epurat Adunarea de toți inamicii politici, inclusiv prin asasinate și deportări în Siberia. Au fost ultimele alegeri cât de cât libere în Rusia până la începutul anilor 1990. Evident, sub un guvern comunist, nu exista nicio instanță superioară, cu un grad minim de independență sau autonomie care, eventual, să fi anulat alegerile.

Pe 5 martie 1933 au avut loc alegeri în Germania. Cu toate că Hitler era deja cancelar și Partidul nazist forma guvernul, ei au obținut 42,9% din voturi. Hitler a obținut învestitura cu voturi acordate și de deputați ai altor partide inclusiv, în mod teoretic inexplicabil, voturile unor deputați comuniști. În Germania (de vest) nu au mai avut loc alegeri libere până în 1949, în Germania de est, abia în 1990. La fel, nu a existat sub nicio formă, o instanță supremă care să conteste aceste alegeri.

Pe 19 noiembrie 1946 au avut loc primele alegeri postbelice din România. Rezultatele, contestate de toți observatorii și actorii politici, cu excepția comuniștilor, au dat câștig de cauză unei alianțe numite Blocul Partidelor Democrate, o structură aflată sub dominația PCR, care a luat 69% din voturi și 76% din mandate. Toate forțele ne-comuniste au considerat alegerile falsificate grosolan. Realitatea geopolitică a României anului 1946, ocupată integral de armata sovietică, excludea ideea unei instanțe superioare care, eventual, să anuleze alegerile. Această idee era total nerealistă.

În cazurile enumerate, alegerile au fost urmate de instaurarea unei crunte dictaturi cu consecințe tragice care au depășit frontierele țărilor în cauză.

Ar fi fost democratic ca o instanță superioară să fi anulat aceste alegeri? Poate că nu. Dar, poate, dacă ar fi existat o instanță superioară și aceasta ar fi anulat alegerile, ar fi existat o mică șansă ca să evităm consecințele cumplite ale dictaturii comuniste și naziste și poate, aveam ceva schimbat și legat de Al Doilea Război Mondial.

Observăm că o dictatură nu are nevoie de o majoritate parlamentară pentru a se impune și un debut dictatorial aparent democratic poate croniciza un regim ne-democratic.

Și astăzi, lideri politici ajunși la putere prin alegeri democratice s-au „cronicizat” la putere, construind regimuri care, deși încă nu sunt definite ca niște dictaturi crunte, nu sunt în niciun caz niște democrații exemplare. Recep Tayyip Erdoğan, președinte al Turciei de 10 ani (după 11 ani de carieră ca prim-ministru) și Viktor Mihaly Orbán, prim-ministru al Ungariei timp de 18 ani (dintre care 14 ani, neîntrerupt) par să se eternizeze la putere. Trebuie să adaug că Ungaria este o republică pur parlamentară, în care rolul președintelui este preponderent de reprezentare.

Democrația nu se reduce la aritmetica electorală. Un paradox este și faptul că, pentru a fi păstrată, este nevoie uneori și de decizii aparent nedemocratice.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp