„În timpul robiei romilor, existau boieri care dădeau de pomană, pentru sufletul lor, sclavi mănăstirilor”. Ce spun documentele și ce înțelege BOR din acea perioadă. Interviu cu cercetătorul Adrian-Nicolae Furtună

O jumătate de mileniu. Aceasta a fost perioada în care instituția sclaviei a funcționat pe teritoriul României și în care mănăstirile, boierii și curțile domnești au folosit munca robilor romi. În ultimii ani, sociologul Adrian-Nicolae Furtună a scos din arhive și a adus în fața publicului documente care atestă vânzări de copii, luări în robie, dar și acțiuni intentate în secolul al 19-lea în instanță de romi care cereau eliberarea din sclavie. Multe dintre acestea fac referire la robii deținuți de mănăstiri și biserici. „Mănăstirile aveau robi, primeau sclavi ca donație, în special din partea domnitorului. Existau boieri, de exemplu, care dădeau de pomană, pentru sufletul lor, sclavi mănăstirilor ca să fie pomeniți. Mănăstirile au avut în proprietate un număr foarte însemnat de robi. Și în ziua de astăzi, pe lângă orice mănăstire mare, regăsim câte o comunitate de romi. Chiar lângă mănăstirea Hurezi se află o comunitate importantă de rudari. Lângă mănăstirea Bistrița, la fel. Lângă Mănăstirea Dintr-un Lemn, din Vâlcea, avem o comunitate care se cheamă chiar Dezrobiți”, explică, într-un interviu pentru Republica, Adrian-Nicolae Furtună, cercetător în cadrul Centrului Naţional de Cultură a Romilor şi fondator al Centrului de Cercetări Culturale şi Sociale „Romane Rodimata“. Însă, de-a lungul timpului, Biserica Ortodoxă Română a prezentat o altă viziune asupra acelei perioade. 

„De-a lungul timpului, perspectiva cu care a venit Biserica Ortodoxă Română a fost mai degrabă una paternalistă. Analiza sociologică sau socio-istorică mă obligă să pun în relație declarațiile oficiale din ultimii ani cu documentele de arhivă. Și dacă avem documente de arhivă care demonstrează faptul că acești oameni au fost exploatați economic de-a lungul a câteva sute de ani, iar în prezent venim cu o perspectivă paternalistă, în care se afirmă că biserica ar fi avut mai degrabă grijă de acești oameni, că le-ar fi asigurat hrană și un adăpost, atunci înțelegem că, de fapt, avem o incoerență între realitatea din documentele de arhivă și declarațiile pe care le vedem astăzi. Adică, avem, dacă vreți, o ruptură la nivel de memorie colectivă. Nu putem crea o punte între trecut și prezent în condițiile în care există incoerențe și lacune de înțelegere între ceea ce a fost robia până la momentul eliberării robilor mănăstirești”, spune cercetătorul.

Sunteți de profesie sociolog, iar temele dvs. de cercetare au vizat deseori istoria romilor și perioada în care au fost robi. Cum au devenit romii sclavi în Țările Române?

Prima atestare documentară a romilor în spațiul românesc se referă la faptul că, la 1385, ațiganii, acesta este termenul care apare în document, sunt atestați ca robi ai mănăstirii Tismana. Într-un document prin care se întărea o posesiune a acestei mănăstiri erau menționate, pe lângă alte posesiuni de pământ, de mori, vii etc. și 40 de sălașe de ațigani. Așadar, prima atestare documentară a romilor în spațiul românesc face referire clară la ei ca având statutul de robi sau de sclavi. Ideea este că robia sau sclavia a fost o instituție foarte veche pe teritoriul românesc, de exemplu, în Moldova și tătarii care erau luați ca prizonieri de război au fost robi. Întrebarea care se pune și pe care adesea eu mi-am pus-o este dacă această instituție era sau nu rasializată, adică dacă ea se adresa în mod special străinilor, străinilor de spațiul românesc. Gândindu-ne la cazul romilor și la cazul tătarilor, atunci este clar dacă această instituție a robiei sau sclaviei se adresa în mod exclusiv, am putea spune, celor care nu făceau parte din acest teritoriu și erau de alt neam. 

Copilul Crăciun, vândut de trei ori în două zile și folosit de un rumân pentru a se răscumpăra

Care era diferența dintre statutul unui rob, un statut rasializat după cum ați spus, și cel al unui român aflat în vecinie sau rumânie?

Ideea este în felul următor: mănăstirile, boierii și domnitorii puteau să aibă în proprietate sate de rumâni sau vecini. Deci, așa cum putem vorbi despre robi care aparțineau mănăstirilor, boierilor și domnitorului, în aceeași măsură putem vorbi despre români care aparțineau mănăstirilor, boierilor sau domniei. Diferența fundamentală este cea de statut juridic, în sensul că robul era proprietatea stăpânului și era asimilat bunurilor pe care stăpânul respectiv le avea în proprietate, iar libertățile sau să zicem drepturile, dacă vreți, pe care le avea un român erau diferite de cele ale unui rob. Un român, de exemplu, putea să exploateze o anumită bucată de pământ și din exploatarea respectivă el plătea un fel de taxă, un procent din recoltă care revenea boierului sau mănăstirii, după caz. Pe când robii erau exploatați ca sclavi, în sensul pe care-l cunoaștem cu toții. Adică ei nu beneficiau sub nicio formă de munca pe care o prestau, pentru că ei erau considerați la fel ca și animalele de povară, dacă vreți.

Pe la 1766, domnitorul Grigore Ghica dă un hrisov prin care se interzic vânzările de copii ai sclavilor romi. Deci până la 1766, robilor le puteau fi vânduți inclusiv copiii, pentru că nu erau considerați ființe umane. Și vă zic asta pentru că hrisovul respectiv spune în felul următor: De astăzi înainte să nu să mai vândă copii de țigani, pentru că și ei, chiar de se numesc țigani, tot ai lui Dumnezeu zidire sunt. 

Sunt nenumărate documente pe care le-am publicat cu vânzări de copii și un caz interesant este cel al unui copil pe nume Crăciun, care este vândut în decurs de două zile între trei stăpâni. Este tranzacționat și ultimul care îl cumpără, că de asta aduc în discuție documentul, este un rumân al unei mănăstiri, care îl dă la schimb pentru a se răscumpăra. Așadar, înțelegem că un rumân putea cumpăra un sclav și-l putea da în schimbul său pentru răscumpărare. Pe de altă parte, în cazul robilor mănăstirești, trebuie să evidențiez faptul că ei, odată ce se aflau în proprietatea unei mănăstiri, nu mai puteau fi înstrăinați. Deci odată ce o mănăstire ajungea în posesia unor robi, a unor sclavi, nu avea drept de a-i înstrăina vreodată. Adică ei făceau parte din patrimoniul mănăstirii respective.

Adică ei nici nu puteau fi vreodată eliberați.

Exact. 

Romii nu aveau dreptul la proprietate, la libertate, la a beneficia de roadele muncii pe care o făceau zilnic

Ce alte diferențe mai existau între românii lipsiți de libertate - rumâni sau vecini, și robii romi?

De exemplu, un rumân presta un anumit număr de zile stabilit pentru stăpânul său, pe când robul sau sclavul era exploatat tot anul. Ați auzit de multe ori expresia că rumânii, vecinii, erau legați de glie, la școală învățăm despre faptul că acești țărani dependenți erau legați de pământ. Asta ce înseamnă? Înseamnă că un proprietar nu putea să-și înstrăineze pământul pe care îl avea în proprietate decât împreună cu rumânii pe care îi avea în proprietate. Din ce cauză? Pentru că feudalul respectiv, boierul, mănăstirea, recunoștea într-o oarecare măsură faptul că și rumânii aveau un fel de drept de proprietate asupra pământului respectiv, pe când în cazul romilor nu exista această concepție. Este o diferență uriașă, fundamentală, care de fapt, mai mai târziu influențează foarte mult statutul pe care ajung să-l aibă ulterior romii în societate. La începutul secolului 19, când începe să se formeze ideea de națiune, și la începutul secolului 20 asta duce foarte mult la o excludere a romilor din ideea de națiune. Pentru că ei nu erau văzuți ca oameni ai pământului, ca oameni ai locului, prin faptul că, de-a lungul timpului, au fost tratați ca obiect. Asta are o legătură foarte profundă, când ajungem în perioada interbelică, cu ideea de neam sau de națiune, pentru că acești termeni ajung să se confunde. Se pune întrebarea: pot romii sau „țiganii” să facă parte din neamul românesc? Și se vorbește foarte mult despre această legătură din trecut cu pământul a țăranului român în polemicile vremii.

„Impactul cel mai mare al sclaviei asupra comunității romilor a fost în primul rând fragmentarea identității romilor”

Existau diferențe și între romi?

O mănăstire sau un boier putea avea în proprietate atât robi sedentari pe care îi utiliza la curte, la munca pământului, dar putea să aibă în proprietate și robi nomazi care aveau anumită mobilitate într-un spațiu dat, limitată. Ei își puteau practica meseriile pe care le cunoaștem astăzi ca fiind denumiri ale neamurilor de romi da, căldărar, ursar, rudar sau lingurar etc. și plăteau un fel de impozit stăpânului. Aceștia sunt romii care și-au păstrat identitatea până în zilele noastre, adică cei care încă vorbesc limba romani, cei care și-au păstrat portul tradițional și asta datorită faptului că au avut această libertate de mișcare, în timp ce cei care s-au aflat curțile boierilor sau pe domeniul mănăstirilor sunt cei care s-au românizat, sunt cei care au fost asimilați cultural.

Așadar, impactul cel mai mare al sclaviei asupra comunității romilor a fost în primul rând fragmentarea identității romilor. Astăzi avem comunități nenumărate și spun asta în condițiile în care am documentat lucru ăsta pe teren, comunități nenumărate care provin din fostele sălașe de robi, dar care nu au conștiința de romi. Pentru ei termenul rom este ceva foarte străin, care nu-i reprezintă, și asta pentru că ei de-a lungul secolelor au fost asimilați cultural. Însă ceea ce este interesant este faptul că la nivel local ei nu sunt acceptați ca români. La nivel local ei sunt considerați tot „țigani”. Și atunci cred că cea mai importantă măsură de reparație este, în primul rând, cea care se referă la această distrugere a identității culturale a romilor, fapt care este vizibil până în zilele noastre, pentru că și astăzi vorbim de stigmat.

Ioana Tinculeasa, femeia care și-a câștigat libertatea după 10 ani de luptă în instanță

Dincolo de statutul lor juridic, cum erau tratați robii, în viața de zi cu zi, în Țările Române?

Moldova și din Țara Românească nu sunt diferite față de alte sclavii la care ne putem gândi atunci când rostim cuvântul. Sclavii erau tratați așa cum știm că au fost tratați sclavii în Statele Unite.

Pe teritoriul românesc, sclavia a fost o instituție cu o durată de aproape 500 de ani. La începutul secolului 19, în Moldova și în Țara Românească se adoptă primele coduri civile, Codul Calimach, în Moldova, și Codul Caragea, în Țara Românească, la 1817 și 1818. Codul Calimach din Moldova conține un paragraf care face trimitere directă la robie și spune în felul următor: deși este împotriva dritului firesc al omului, noi continuăm să o practicăm. Vorbim deci de începutul secolului 19, atunci când ideile iluministe își făceau loc și în spațiul românesc. Codul Caragea este mult mai detaliat și are un capitol întreg care se referă la robi și țigani, pentru că în perioada respectivă termenul de țigan se confunda cu cel de rob și invers. Iar Codul Caragea din Țara Românească spune că robi sunt toți câți sunt dobândă altuia, adică proprietate, acest fel sunt țiganii în Tara Românească. Deci înțelegem că instituția aceasta ajunge, la începutul secolului 19, să fie foarte bine reglementată instituțional, prin legi. Foarte important este faptul că în secolul 19 vedem deja robi sau sclavi care își cer libertatea în instanță. Eu am găsit în arhive o serie de cazuri, dintre care cel mai cunoscut este cel al unei roabe, pe numele ei Ioana Tinculeasa Rudăreasa, care a luptat în instanță mai bine de 10 ani pentru eliberarea ei din sclavie și a reușit. Procesul ei însumează mai bine de 200 de pagini și începe la 1843 în Țara Românească, imediat după adoptarea primei legi de dezrobire a romilor.

Mai jos, filmul despre lupta pentru eliberare dusă de Ioana Tinculeasa Rudăreasa. Sursa: Centrul Național de Cultură a Romilor

Cum s-a ajuns la abolirea sclaviei în Țările Române? Care a fost rolul presiunilor internaționale și cine s-a opus?

Moldova și Țara Românească își doreau să iasă de sub influența Imperiului Otoman, în special, și doreau să se alinieze la valorile europene vestice, însă nu puteau fi acceptate în Europa civilizată în condițiile în care instituția sclaviei exista pe teritoriul lor. Și lucrul acesta este o realitate, într-un articol de ziar apărut în Moldova în decembrie 1855, domnitorul Grigore A. Ghica afirmă în mod clar faptul că instituția aceasta trebuia abolită pentru că Țările Române nu puteau fi acceptate altfel în Europa civilizată.

Abia după introducerea Regulamentelor Organice, în 1831 și 1832, începe procesul de dezrobire, care este un proces lung. Prima lege de abolire a sclaviei este adoptată în Țara Românească la 1843 și sunt dezrobiți robii care aparțin statului, apoi în 1847 sunt dezrobiți cei care aparțin mănăstirilor și abia apoi în 1856 în Țara Românească sunt dezrobiți cei care aparțin boierilor, care primesc la schimb câte 10 galbeni pentru fiecare sclav eliberat. Boierii au fost cei care au acceptat ultimii dezrobirea și procesul Ioanei Tinculeasa ne arată în mod clar faptul că familia respectivă a refuzat timp de mai bine de 10 ani să o elibereze și nici nu a eliberat-o ea, a eliberat-o instanța.

„În condițiile în care în Moldova și Țara Românească încă ar fi existat sclavie, marile puteri nu ar fi susținut unirea Moldovei cu Țara Românească”

Pe de altă parte, exista atunci un puternic curent aboliționist și în Țările Române, existau oameni care voiau să se ralieze la valorile europene. Este o realitate că abolirea sclaviei a fost prima reformă în Țara Românească și Moldova, care ulterior a permis inclusiv unirea celor două state. Pentru că atât Moldova, cât și Țara Românească aveau nevoie de suportul marilor puteri occidentale ca să se poată uni, la 1859 sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza. În condițiile în care în Moldova și Țara Românească încă ar fi existat sclavie, marile puteri nu ar fi susținut unirea Moldovei cu Țara Românească. Deci trebuie să înțelegem cât de importantă a fost această reformă pentru societatea de atunci, practic am putea spune că a stat la baza unirii dintre Moldova și Țara Românească.

Primul document care vorbește despre înrobirea romilor este de la o mănăstire, Tismana. Care a fost rolul istoric al bisericii în menținerea instituției sclaviei?

Răspunsul nu este atât de simplu. Trebuie să înțelegem cum funcționa mecanismul. Mănăstirile aveau robi, primeau sclavi ca donație în special din partea domnitorului. Existau boieri, de exemplu, care dădeau de pomană, pentru sufletul lor, sclavi mănăstirilor ca să fie pomeniți.

Mănăstirile au avut în proprietate un număr foarte însemnat de robi. Și în ziua de astăzi, pe lângă orice mănăstire mare, regăsim câte o comunitate de romi. Chiar lângă mănăstirea Hurezi se află o comunitate importantă de rudari. Lângă mănăstirea Bistrița, la fel. Lângă Mănăstirea Dintr-un Lemn, din Vâlcea, avem o comunitate care se cheamă chiar Dezrobiți.

Practica aceasta ca mănăstirile să aibă în proprietate robi nu era o realitate doar în spațiul românesc - și în Serbia avem mănăstiri care au avut în proprietate sclavi, iar lucrurile trebuie înțelese dintr-o perspectivă istorică.

După dezrobirea robilor mănăstirești, mulți dintre aceștia nu aveau unde să se ducă și solicitau să se așeze pe domeniul mănăstirii și de multe ori cererile le-au fost respinse de către mănăstire. Acest lucru este atestat de documente.

Atunci când a fost abolită sclavia pentru robii mănăstirești, domnitorii care au inițiat procesul au spus că aceasta va fi o faptă creștinească. Deci ei conștientizează în secolul 19 că era împotriva ideilor creștine faptul ca mănăstirile sau bisericile să aibă robi, deși acest lucru a fost oarecum considerat de-a lungul timpului „o normalitate”. În secolul 19, însă, în contextul în care vorbim de Iluminism, ajungem să înțelegem sclavia cu alte lentile și atunci chiar domnitorii spun că nu este normal ca mănăstirile, bisericile, să aibă în proprietate robi.

După dezrobirea robilor mănăstirești, mulți dintre aceștia nu aveau unde să se ducă și solicitau să se așeze pe domeniul mănăstirii și de multe ori cererile le-au fost respinse de către mănăstire. Acest lucru este atestat de documente. Ei și strămoșii lor lucraseră timp secole pentru mănăstirea respectivă, iar la dezrobire au cerut să se așeze pe o anumită bucată de pământ și de multe ori lucrul acesta le-a fost refuzat. În același timp, trebuie spus că sunt cazuri foarte multe, cum sunt și cele pe care le-am enumerat, în care, după dezrobire, acești oameni au fost așezați pe domeniile mănăstirilor.

De-a lungul timpului, perspectiva cu care a venit Biserica Ortodoxă Română a fost mai degrabă una paternalistă

Cum caracterizați atitudinea reprezentanților BOR față de această realitate istorică, față de faptul că mănăstirile și bisericile au deținut sclavi?

De-a lungul timpului, perspectiva cu care a venit Biserica Ortodoxă Română a fost mai degrabă una paternalistă. Analiza sociologică sau socio-istorică mă obligă să pun în oglindă declarațiile oficiale din ultimii ani ai reprezentanților BOR cu documentele de arhivă. Și dacă avem documente de arhivă care demonstrează faptul că acești oameni au fost exploatați economic de-a lungul a câteva sute de ani, iar în prezent venim cu o perspectivă paternalistă, în care se afirmă că biserica ar fi avut mai degrabă grijă de acești oameni, că le-ar fi asigurat hrană și un adăpost, atunci înțelegem că, de fapt, avem o incoerență între realitatea din documentele de arhivă și declarațiile pe care le vedem astăzi. Adică, avem, dacă vreți, o ruptură la nivel de memorie colectivă. Nu putem crea o punte între trecut și prezent, în condițiile în care există incoerențe și lacune de înțelegere între ceea ce a fost robia până la momentul eliberării robilor mănăstirești.

Vorbim în primul rând de lipsa unui dialog. Reconcilierea are la bază în primul rând începutul unui dialog, din care ulterior poate să vină recunoașterea și apoi reconcilierea..

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp