„În ziua Învierii totu-i nou.” Pilda bunicului din primul Paște pe care mi-l amintesc

Foto: Klaus-Dietmar Gabbert/ AFP /Profimedia

„Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

și inima-ți zvâcnește mai rar,

ca și cum nu ți-ar bate în piept,

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

și dacă ți-ai sângerat picioarele

te așezi pe un podmol de lut”

- Lucian Blaga, Sufletul satului.

Reciteam de curând aceste versuri ale lui Blaga, când mi-au atras atenția cuvintele Cameliei Căpitanu (Poartă România) dintr-un interviu. Ideea era că s-au retras la țară pentru ca și copilul/copiii să-și construiască propriile amintiri, într-un loc, într-un sat, unde acestea pot fi construite mai ușor, depărtat fiind de tumultul orașelor mari. Instant această idee, imagine, m-a trimis înapoi la amintirile construite în copilăria mea.

Coincidență sau nu, prima amintire din copilăria mea este dintr-o zi de Paști. Totul se întâmpla într-un sat de pe malul Siretului, aproape de confluența cu râul Moldova. Era obiceiul ca în dimineața Duminicii Învierii, copiii să meargă din poartă în poartă și să strige „Hristos a înviat!”, iar la acest anunț minunat mirenii după ce răspundeau cu Adevărat a înviat, îi răsplăteau pe copii cu un ou roș, ori o prăjitură, ori o bomboană sau fruct. Cei mai cu „dare de mână” strecurau și un bănuț.

Eram noi trei. Trei verișori. Eu, eram poreclit Alivancă, Cătălin alias Gălbăreață și Simona alias Samanta. Dacă îmi este permis să amân relatarea amintirii, căci poreclele rurale au farmecul lor creativ și cu tâlc. Foarte pe scurt, eu eram Alivancă de la o combinație dintre denaturarea pronunției numelui meu din Liviu în Livan, cu faptul că îmi plăcea alivanca. Simona, avea un fler aparte de a combina fapte și situații din care ieșea mereu cu bine, adevărate „vrăji”, care pentru noi Samanta era numele vrăjitoarei supreme. Cătălin, când a fost prunc, era mai bolnăvicios și un pic mai palid cu tente gălbui.

Dar să revin la amintirea mea. Era o dimineață răcoroasă de aprilie. Începea să plutească în aer mirosul primăverii dat de florile și pomii proaspăt înfloriți, iarba crudă abia mijind pe marginile drumului prăfuit, iarbă sclipitoare în mii de punctulețe în razele răsăritului de soare de la roua proaspăt căzută. O dimineață de primăvară, a prospețimii, a revenirii naturii la viață, și da, a Învierii. Vag îmi aduc aminte că era și un cântec la biserică care compara Învierea lui Iisus cu roua dimineții. Eram în tabloul perfect. 

Trei țânci între 6 și 4 ani, am pornit pe ulițele satului din poartă-n poartă, strigând din toată inima Hristos a înviat! Nu eram doar noi, forfoteau ulițele de copii. Ca femeile care au ajuns dimineața la mormântul gol și pline de bucurie s-au întors cu marea veste, la fel și noi fugeam din poartă-n poartă cu marea veste a Învierii. Bine, eram animați și de speranța recompensei. Cu pungile de „un leu” în mână ne descurcam bine, mai mult datorită lui Cătălin, căci ce era mai frumos ca un copil de 4 ani să-ți strige la poartă „Clistos o înjiat!”.

Stăteam bine cu cele adunate: ouă roșii din belșug, felii de pască și cozonac, biscuiți, bomboane. Dar am zis să pulsez și le-am sugerat să mergem un pic mai departe la rudele tatălui meu din partea aialaltă de sat. Zis și făcut. Am plecat. Am zis Simonei și lui Cătălin că deoarece mergem la rudele mele din partea tatălui, ei fiind verișori din partea mamei, să mă lase pe mine să fac deschiderea. Nici în ziua de azi nu pot să-mi explic cum am putut să mă emoționez la prima oprire la unchiul cel mai în vârstă! În loc să strig Hristos a înviat!, am zis tare și răspicat „Sănătate de Anul Nou!”. Ce coate mi-am luat de la ăștia doi! Ce râsete! Și nu ar fi fost nimic dacă nu m-aș fi fâstâcit la încă vreo câteva case cu aceeași urare mai potrivită de Revelion și nu de Paști.

Spre casă, ne-am oprit la bunicul din partea mamei, tătaia Mihai. Cătălin, foarte sensibil la corectitudinea tradiției, plângea de mama focului. „Și ai dragu' lu' tătaia?”, îl întreabă bunicul. „Alivancă aista, ne-o făcut di rușîni în tăt' satu'”, a spus el printre sughițuri de plâns. Bunicul, un mare înțelept pentru mine, după ce a înțeles care e pricina supărării, ne-a ogoit cu o concluzie care cred că exprimă toată esența sărbătorii Învierii „Drajii lu' tătaia, în zîua Învierii tătu-i nou”. Iar Simona a fost genială „ De acum vom zîși, Un Paști Nou Ferișit!”. Eu v-am zis că avea „vraja”, farmecul ei special.

Ne-am întors mulțumiți acasă, nu atât de cele adunate, căci aveam și noi, dar aveam acea bucurie a vestirii Învierii, pe care am confirmat-o la Sfânta Liturghie, când alături de părinții noștri am strigat din toată inima „Adevărat a înviat!” la salutul preotului de Hristos a înviat!

Mai mult decât o amintire, este o realitate pe care am trăit-o din plin. O creștere trupească dar și sufletească, spirituală în acel sat. Așa cum zice Blaga, acolo mi-am potolit setea de mântuire. O sete pe care o transmit și copiilor mei și mă bucur să văd că vor să și-o potolească la „izvoarele mântuirii”, după cum zice profetul Isaia (12, 3), în acest „sat” pe care încerc să-l reproduc zi de zi.

Hristos a înviat!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp