Foto: Arhivă personală
Promiteam mult.
În copilărie, eram o țintă ambulantă de laude, aruncate spre mine cu generozitate de vecini, profesori, părinți ai colegilor, prieteni și diverse cunoștințe. Citeam mult, scriam mult, mă jucam mult, cântam la pian și desenam, învățam cu ușurință limbi străine și poezii și, în general, reușeam să fiu bună în tot ceea ce-mi propuneam să fac. Într-o vară, am împărțit un compartiment de tren cu o doamnă, în lungul drum alături de bunica mea spre una dintre stațiunile în care mă lua cu ea în vacanță. La despărțire, doamna i-a spus bunicii un lucru care a rămas cu mine mulți ani, ca o povară a devenirii mele: „Mi-aș dori să trăiesc mult ca să apuc să văd cine va ajunge fata asta!“
Aveam vreo opt ani, cred că mergeam spre Govora. Pe drumul lung și sacadat al trenului, umplusem orele cu repertoriul meu clasic: recitasem Eminescu, Topârceanu și vreo două poezii creație proprie, povestisem despre pasiunea mea pentru Chopin și dovedisem, mai presus de toate, că sunt o maestră în arta conversației și o fină cunoscătoare a culturii politeții. Nu făceam niciun efort, aveam mereu lângă mine modelul perfect: bunica mea din partea mamei, care locuia cu noi în apartamentul din Cluj, profesoară de română și franceză, printre multe altele. În „multe altele“ intrau discreția, amabilitatea, eleganța, spontaneitatea, cozeria, dragostea de viață și respectul pentru oameni. Bunica mea le „preda“ zilnic prin simpla prezență. O admiram și o iubeam nespus. Prestația ei existențială era în totală contradicție cu vremurile comuniste și cu normele lor impuse cu secera și ciocanul: brutalitatea, ostentația, grosolănia, impostura. Într-un contrapunct fascinant, bunica purta cu ea pretutindeni rafinamentul ei aristocratic. Se purta cu o eleganță nobilă, care devenea sfredelitoare când întâlnea mojicia sau lipsa de educație. Câteodată, aveam impresia că era o eroină care a coborât din cărți ca să ne deschidă calea și orizonturile, într-o lume cu obloanele minții închise. Eram nedespărțite: o însoțeam la partidele de remi, la concerte, la teatru, la coafor, în stațiuni, în plimbări care doream să nu se termine niciodată. Îmi povestea despre tinerețea ei elegantă de la Rădăuți, despre fuga lor nebună din calea rușilor spre București, despre cum a luat-o de la capăt într-un sat din Sălaj, total străin. Povestea cu nostalgie, dar fără patimă, încrâncenare sau regret, ca și cum ar fi fost naratorul obiectiv al unei vieți ce-și urmase făgașul imprevizibil, mânată de capriciile istoriei. Mă cufundam în brațele ei generoase și îi sorbeam fiecare cuvânt. Nu cred că am fost vreodată mai fericită decât în brațele bunicii. Chiar și în studenție, când veneam în vacanță de la București, dădeam fuga în brațele ei, ca lumea să capete din nou echilibru, măsură și sens. Mă cuibăream lângă ea, în timp ce-i admiram fiecare nou rid și îi povesteam despre noua mea viață și dorul de casă. Ce privilegiu să apuc s-o văd îmbătrânind (la trup, niciodată la spirit!), să mă întorc mereu la ea ca la un copac al vieții care nu se ofilea niciodată! Mama ne sorbea din ochi și râdea în sinea ei, lăsând cu discreție generațiile să-și trăiască armonia și să dea continuitate poveștii.
Bunica m-a educat fără predici, prin puterea exemplului. Citea mult, gătea fabulos, era mereu ca scoasă din cutie. Își respecta pasiunile, își făcea timp pentru prieteni, era un povestaș fantastic. Depăna amintiri și bancuri cu o poftă incredibilă, râdea cu lacrimi în ochi, la fel cum asculta muzica clasică. Ai fi zis că viața a ținut-o mereu în brațe, purtând-o cu grijă pe o pernă de puf. Ne iubea pe toți exact pentru ceea ce suntem și ne răsfăța cu mici gesturi de afecțiune în fiecare zi. Nu era doamna vorbelor sau declarațiilor mari pentru că orice formă de ostentație îi era străină. Ne-a ținut captivi în magia personalității ei și noi ne-am lăsat vrăjiți de prezența ei cuceritoare, de eleganța ei nativă, de tonul ei echilibrat și cald, până în ultimul moment.
După normele lumii însetate de succes și fală, bunica n-a fost o femeie „care a dat lovitura“. A rămas văduvă când cei doi copii erau încă elevi, s-a descurcat singură cum a putut, în timp ce modela oameni și destine ca profesoară. Nu cred că și-a dorit nici pentru noi „să dăm lovitura“. Când m-am înscris la studii postuniversitare și am ajuns pe sticlă la Tele7abc, discutând cu actori și regizori înainte de difuzarea filmelor românești, mi-a trimis o scrisoare în care m-a rugat să nu o uit. Aveam 23 de ani, m-am enervat. Cum s-o uit tocmai pe ea, Bunica mea coborâtă din povești, pe care toții prietenii mei o admirau și o priveau cu respect?! Acum știu CE nu voia, de fapt, să uit, sedusă de poleiala din televiziune: măsura, retorica armonioasă, rafinamentul, frumusețea autentică. Prin urmare, după acest șuvoi de ani, trebuie să-i mărturisesc doamnei din tren pe care am întâlnit-o în copilăria mea că n-am ajuns nimic din ceea ce „promiteam“ după standardele lumii de atunci, dar și de acum. Și asta pentru că toată viața am năzuit să ajung la seninătatea și înțelepciunea pe care le admir la bunica mea. Mai am mult, foarte mult până acolo, dar dacă voi reuși, cu siguranță voi fi dat cea mai mare lovitură dintre toate.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pentru restul inseamna putin si bun. O calitate a vietii, o calitate in toate cu o masura de bun-simt, cu eleganta, gratie, maniere. Un frumos regasit in interioarele casei, in masura casei, in imbrcaminte, in atitudine. Si nu e vorba de acea modestie ce devine prosteasca de la un moment dat, acea modestie reclamata de cei care au ratat sau se simt inferiori sau invidiosi si care cer mereu modestie nu pentru ca ar fi ceva de bun-simt ci e ceva ce-i face pe ei sa se simta mai bine. Orice zici, in spusele lor doar „te lauzi”, esti „increzut”, vrei sa „scoti ochii” cu orice pret.
Pentru mine „a da lovitura” inseamna a trai decent, a avea o modestie masurata, a da dovada de altruism, a face bine in jur, a fi un bun prieten, a fi acolo cand cineva are nevoie de mine, a ma tine de cuvant, a fi punctual, a lucra pentru a-mi asigura un trai bun care sa-mi permita sa ma simt intr-o siguranta, sa imi permita sa ma relaxez, sa-mi permita sa calatoresc, sa citesc si sa ma simt bine cu mine si cu cei din jurul meu. Sa-mi placa lucrurile mele, hainele mele, casa mea.
Poate parintii, bunicii judeca altfel lucrurile. Pentru ei „a da lovituta” poate insemna altceva: sa te vada sus de tot, sa te vada reusind in toate, la modul total, radical. Poate nu au dreptate intotdeauna in demersul lor, in pretentiile lor, dar sunt intotdeauna sinceri si ne iubesc neconditionat.
Si exista intrebarea clasica: ce vrei sa te faci cand vei fi mare? Parintii deja stiu ce-ar vrea pentru tine. Alaturi de „pe cine iubesti mai tare: pe mama sau pe tata?”. Invariabil raspundeam ca pe amandoi, ceea ce era foarte adevarat.
Ce vrei sa te faci cand vei fi mare? Aveam deja o lista in cap: stewardesa, geograf/arheolog, judecator, detectiv, actrita, dansatoare (am facut balet de la 3 ani pana pe la 10 ani, cand invatatoarea i-a bagat in cap mamei ca sunt obosita si cam neatenta la ore. O fi de la balet? Si nu m-a mai lasat, in ciuda protestelor mele. Asa ca m-am apucat sa scriu poezii, sa desenez si mai tarziu chiar sa schitez un soi de roman de aventuri. Aveam capul plin de Alexandre Dumas (tatal si fiul), de Jules Verne, Mark Twain si Jack London, iar scriitorul ce m-a impresionat profund a fost Ernest Hemingway. Si stiam bine matematica).
Lista de meserii era scurta, dar tineam mult la ea. Mama nici n-a vrut sa auda (poate doar judecator, cine stie?). Tata avea si el o dorinta care palea in fata mamei: sa fiu jucator profesionist de sah. Jucam mult cu el si reusisem sa ajung sa inteleg destul de bine mecanismul din spatele unui joc de sah, scheme, mutari, deschideri etc. Asta pana la un concurs organizat pe grupe de varsta unde participau multe scoli si licee. Lume multa, profesori, parinti, elevi, inspectorat scolar, ce mai, lume buna. A inceput competitia si totul mergea minunat pana ce pilele si relatiile au intrat in functiune. Inutil sa mai spun cat de suparat a fost tata. Tata s-a opus mereu ideii de pile si relatii. Aveam o colega, Lavinia Anastasiu, tatal ei mereu pupa cu mult sarg si devotament mainile profesoarelor. „Iar pupa dl Anastasiu mainile”, zicea tata cand eram prezenti cu totii pe la cate o serbare. Dl Anastasiu era mereu ascuns in spatele unor buchete mari de flori si a unor cadouri micute ambalate adorabil. Nu stiu de ce facea asa ceva pentru ca Lavinia cu care aveam o buna relatie colegiala era o pustoaica dulce, isteata si placuta. Putin cam rasfatata, dar nimic iesit din comun. Nu avea nevoie de sprijinul parintilor, nu in felul ala. Insa profesoarele mereu o mangaiau parinteste pe crestet. Noi mai eram certate, dar Lavinia, nu. Lavinia stia mereu, Lavinia facea bine mereu. Iar noi ne dadeam coate, din fundal, iar va lua Lavinia premiul I cu coronita si anul asta.
Mai aveam o colega, Luana, mereu insotita de bunica. Luana era intangibila. Increzuta, infumurata, pretioasa si pretentioasa parea ca se trage direct din palatul Buckingham. Bunica-sa era peste tot: Luana nu, Luana da, Luana vino, Luana mergi, Luana in sus, Luana in jos. Cu Luana nu prea aveam dialog. Luana era principesa, noi, domnisoarele de onoare din alaiul de la curte ce trebuia sa-i tinem trena. Nu a durat foarte mult pentru ca s-a mutat la alta scoala. Mai de printese, ma gandesc acum. Si le aveam pe prietenele mele de suflet: Nicoleta, Gabriela, Silvia, Dana, Monica, alta Dana, doua Cristine, Ingrid, Cerasela, Mirela, inca o Mirela, Carmen, Aura, Iuliana, Simona, Beatrice, Elena. Toate sunt extraordinare si in ziua de azi. Astea, asa, ca-ntre fete.
Intre timp eu devenisem deja profesionista in badminton pe care-l practicam zi de zi. Adica aveam numai idei neproductive. Ai mei erau enervati: de unde-ti vin toate ideile astea? Din filme, as fi vrut sa spun eu, dar stiam ca nu-i bine. Nu era tocmai raspunsul pe care si l-ar fi dorit. Cu toate ca tata, mai ales, era cinefil si aveam un soi de caiet cu note de la 0 la -10 si de la 0 la +10 si dadeam note filmelor pe care le vedeam. Dupa discutii profesioniste si de specialitate cadeam de acord asupra notei si notam titlul filmului si nota in caiet. Se pare ca IMDb-ul noi l-am inventat.
In alegerea unei ocupatii de viitor a invins mama: sa ma fac economista. Si m-am facut chiar daca nu mi-a placut, dar recunosc ca m-a ajutat mult in viata. E o meserie utila si foarte cautata. Si intelegi multe despre mecanisme economice, afaceri, finante.
Si am invins si eu pentru ca am facut si facultatea de litere. Franceza a fost pe primul loc si asta din cauza ca-l iubeam cu disperare pe Alain Delon. Pana la urma tot au avut un cuvand de spus si filmele.
Asa ca destinul unui copil e influentat de multe lucruri. De aia e foarte important tot ce se afla in jurul lui. Iar bunicii, parintii sunt persoanele cele mai importante din viata unui copil, cu influenta cea mai mare. Apoi lor li se alatura scoala.
Ai mei parinti si bunici nu mai sunt, dar ii port cu mine in fiecare zi a vietii mele si ma gandesc la ei de fiecare data cand iau decizii mai importante, dar si cand stau cu mine, ca gandurile mele, cu amintirile mele. Ii iubesc nespus.
P.S. „La București se desfăşoară, în perioada 25 iunie – 5 iulie, Superbet Chess Classic Romania 2024, unul dintre cele mai puternice turnee de șah organizate la nivel mondial”. - https://www.rri.ro/actualitate/sport-la-rri/sport-club-rri-superturneu-de-sah-la-bucuresti-id784162.html
M-a bucurat stirea asta. Acest circuit de turnee are, începând din 2019, și o etapă în România.
Urez bafta participantilor.
nu ne cunoaștem, nu v-am văzut "pe sticlă" niciodată, și nici nu cred ca v-am mai citit până astăzi.
Dar rezonez cu ce ați scris.
Am avut bunici care au putut face diferența.
Ai mei nu au fost aristocrați și nici foarte educați, dar trăind vremurile de dinainte și după al doilea război mondial, au înțeles adevărata față a bolșevismului.
Au făcut tot ce au știut ei, sa nu între în acel joc al vremurilor, dar după bătăi prin beciurile puterii, au renunțat. Pentru ei.
Pentru că nouă, nepoților, ne-au deschis ochii.
Ne-au învățat bunul simț, respectul, și chiar și simțul practic.
Așadar, chiar dacă social vorbind bunicii noștri au fost din pături sociale diferite, valorile umane le erau comune.
Nici eu și mulți alții din generația mea nu am dat "lovitura" dar măcar dăm mai departe copiilor și poate într-o buna zi nepoților, ce ne-au învățat și pe noi bunicii...
Și avem un țel pentru care suferim multe în ultimii zeci de ani, acela de a fi liberi în a trăi decent și frumos alături de ceilalți.
Iar înțelepciunea, vă veni, pentru că e prietenă cu nevoința, cu durerea, cu experiența eșecului...
Ca de la suflet la suflet, vă mulțumesc și vă iubesc!