Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

„M-am îndepărtat de soțul meu pentru că îmi îmbrâncea copiii”

tata si copil.

Foto: Anna Grigorjeva / Panthermedia / Profimedia

„M-am îndepărtat de soțul meu pentru că îmi îmbrâncea copiii. Relația afectivă dintre noi s-a răcit. Treptat, în sinea mea, am început să nu îmi mai doresc apropierea lui, când vedeam cum se comportă cu copiii noștri. Simțeam multă furie faţă de el și eram sătulă să îi tot spun să se oprească, că nu este în regulă cum face. Am încercat ani de zile prin vorbă bună, la început, iar apoi, când nu mă mai puteam nici eu stăpâni, izbucneam chiar și în fața copiilor.

După un timp, nu mai știam unde e limita dintre bine şi rău. Mă simțeam și neputincioasă. Am propus să meargă la terapie, însă s-a dus doar pentru câteva ședințe. Am sugerat, mult mai tărziu, să mergem împreună, pentru că era, întâi de toate, o situație care ne afecta direct pe noi, ca și cuplu, nu doar pe el ca părinte în relaţia cu copiii noștri. 

Eram confuză și nu mai știam nici eu când să tac și când să vorbesc, dar şi care parte să mi-o asum dintre cele două. Care din acţiunile mele va avea un impact negativ mai mic? Apoi, ce era cel mai dureros, el nu venea să clarifice situaţia, să spună despre el ce simte. Rămâneam toți într-o tăcere apăsătoare pe care cu greu ajungeam să o mai pot digera. Uneori mă lua furia în somn, noaptea. Dacă nu trăgeam de el, dacă nu insistam să facă ceva, rareori venea să zică cel puțin că îi pare rău. Uzura asta m-a determinat și pe mine să mă retrag emoțional din relația noastră, a cuplului.”

Probabil aceste rânduri sună foarte cunoscut pentru mulți dintre voi, cei care le citiți.

Este o dinamică răspândită, prezentă în multe cupluri și familii, în special în familiile cu copii mici și preșcolari. La aceste vârste, nu doar copiii se află în transformare, ci și adulții, însă, în multe cazuri părinţii nu sunt prezenţi total în familie, în această perioadă.

Cei mai mulți adulți consideră că cei mici au nevoie să fie disciplinați de către ei, să li se indice constant unde greșesc (pe motiv că așa devin responsabili în viață și mai buni), și că datoria lor, odată ce au venit pe lume, este să asculte de părinți/adulți și să asimileze cognitiv cunoștințe de la grădiniță și școală.

“... nu îmi uram soțul, dar mă simțeam foarte tristă și mă durea că iubirea noastră era tot mai des umbrită de astfel de situații în care nu mai înțelegeam dacă să iau sau nu apărarea copiilor pentru a nu-l denigra pe el, ca părinte, în fața lor. Când eram tristă, voiam doar să-l simt mai apropiat, să știu că vom fi bine, dar nu doream să se împace cu mine numai pentru că eu ceream asta. Când își exprima regretul părea că este fals și cu inima nu îl credeam.” 

Cearta din cuplu în fața copiilor sau o triangulare invizibilă

Când cuplul marital izbucnește des în fața copiilor cu certuri legate fie de situații dintre ei ca oameni mari, fie pe tema creșterii copiilor, tensiunea emoțională se răsfrânge și asupra copiilor. Ei vor încerca să protejeze familia și vor lupta din interiorul lor să ia atitudine. Uneori se vor manifesta chiar verbal: „Tăceți odată, nu vă mai certați!”

Chiar și de la 2-3 ani copiii încep să aibă manifestări foarte evidente în astfel de situații. Unii îl vor consola pe părintele rănit emoțional „Mami e tristă, nu fi tristă mami, de ce plângi?”, unii vor începe să manifeste comportamente de furie și lovire față de părintele agresiv verbal, emoțional sau fizic, iar alții se vor retrage în izolare emoțională.

La nivel de atașament, la nivel afectiv, într-un final, toți copiii se supun emoțiilor părinților, intră în resemnare, în tăcerea surdă și apăsătoare și devin nesiguri, triști, chiar anxioși. Un alt efect ce se produce asupra copilului în asemenea cazuri este că el va începe să dezvolte o relație cu relația maritală a părinților și nu va mai putea fi atent la propriile nevoi specifice vârstei.

Ca adult, poate ajunge agresiv și el sau din contră, un mulțumitor al nevoilor altora. Desigur că, în cele mai frecvente cazuri, cel puțin în situaţia cuplurilor care ajung și în cabinet, la terapie, soțul nu arată ca un abuzator (așa cum poate ochii minții v-ar putea da imaginea cuiva extrem înfricoșător). Nu e un personaj de care să te temi instinctiv, ci mai degrabă, cineva speriat în interior, depășit de situație și de propriile sentimente, dar care maschează prin rigiditate (o faţă absentă, fără emoţii și uneori chiar împietrită). 

De obicei, acești bărbați deveniți părinți sunt persoane care, la rândul lor, au avut parte de modele proaste de comportamente; nu au fost validați și ascultați, ci mai degrabă constrânși în educația lor și, ca atare, vor folosi la rândul lor forța pentru a educa şi pentru a-şi etala puterea.

Lipsa de recunoaştere a puterii este, în multe situaţii, egalată cu lipsa respectului care trebuie impus. Şi, astfel, agresiunea prin furie excesiv exprimată este un mecanism de adaptare la propriile sentimente nesigure, la prea multă reprimare stocată.

Când nu învățăm constant cum să exprimăm gândurile și trăirile noastre, emoţiile se inflamează şi explodează asemenea unui vulcan, iar dacă este vorba despre un părinte, prețul îl vor plăti întotdeauna copiii, iar ei nu ştiu că trebuie să descarce această energie, la rândul lor, pentru a nu fi afectaţi.

Chestiunea de putere și parentingul actual

În era noastră modernă din perspectivă tehnologică, dar deseori instinctuală comportamental, apar, de multe ori, noile lupte de putere în cadrul relației maritale și parentale. Acestea sunt conflicte izbucnite între adulți despre cine și cum e responsabil să educe copiii.

Cel mai adesea, în cabinet, întâlnesc situațiile de învinuire: „Tu ești aia care se ocupă de copii. Din cauza ta fac tot ce vor. Lasă că îi pun eu la punct, îți arăt eu cum se impun limitele.”

Este vorba, mai degrabă, despre o dinamică nou născută, la conjunctura dintre conştientizare, din punct de vedere terapeutic și metodele tradiționale clasice bazate pe convingeri sociale. Aceste metode clasice provoacă de multe ori metoda bazată pe gândirea nouă, a sinelui emoțional care trăiește autentic și în prezent. Este de multe ori doar un nou derivat subliminal în obișnuita luptă de putere ce concură între parteneri. E un sport al noilor generații de părinți şi nu este unul uşor de abordat.

În general, în cultura socială românească, bărbatul trebuie să fie bărbat, să reziste (adică să suprime emoțional), să nu plângă (decât poate la înmormântări), să fie puternic și în același timp, la nevoie, afectuos şi susținător.

Pare un paradox, nu-i așa? Mă întreb cum cineva care se tot luptă în sine să pară slab, să-şi ascundă adevăratele trăiri, poate fi total sincer în a-și arăta susținerea față de o parteneră, la nevoie? Și nu mă refer la situaţia în care ceva se produce cu impact emoțional, din exteriorul relației, ci tocmai atunci când aceste provocări se întâmplă între partenerii părinți.

Da, aici devine panta mai înclinată și mai greu de urcat, de a reuşi să susţii un efort emoțional care pune o foarte mare presiune pe tine, un efort care te face „să-ți sară muștarul”, cum se spune la noi în popor.

Să fie oare tații altfel decât mamele? Nu cred, pentru că știința ne-a dovedit că atunci când ajungem părinți, căpătăm instinctiv noi caracteristici care “vin la pachet” cu funcția și devenim hipersensibili emoțional, indiferent de sex, doar că pe arii diferite. Mamele sunt mai îngrijorate și mai protective, iar tații mai sensibili în a trăi pe vârfuri emoționale sau mai speriaţi și, ca atare, rigizi.

Atunci când îți înțelegi mai bine trecutul, poți regla mai sănătos prezentul. Îți poți vindeca rănile emoționale și astfel terapeutul te poate ghida cum să îți ajustezi stările emoționale cu atitudinea și comportamentul corespunzătoare intenţiilor. Pe baza genogramei, terapeutul începe să pună întrebări despre anumite situații, relații, date legate de timp, locație, nașteri sau decese. E o radiografie transgenerațională prin care conectăm inconștientul cu conștientul, trecutul cu prezentul, strămoșii cu cei de azi, în ideea de a da mai mult sens celor ce se petrec și a nu mai repeta tipare nesănătoase.

În familie, împotivirea copilului, într-o anumită situaţie, naște polemici între părinți, care adesea intră într-un impas manifestat prin strigăte sau lovituri. Când sinele adultului nu este solid, părintele percepe cuvântul “nu” ca pe un afront personal şi își activează dorința de manifestare a puterii asupra copilului.

În fiecare familie cu copii, astfel de situaţii e inevitabil să nu influenţeze negativ relaţiile, iar mecanismul puterii se activează atât între adulți, prin indicarea acuzelor despre cine face mai bine și cine nu, cât și între părinte și copil.

Instinctiv copilul își va continua opoziția pentru că va încerca să-și apere identitatea. Treptat, stagnând în aceeaşi stare, adultul se va simţi tot mai ofensat şi va deveni autoritar, însă fără a avea și autoritatea propriu-zisă. În acelaşi timp, celălalt părinte, care nu este activ în conflict, rămâne copleșit.

Deci modul în care cuplul marital reușește sau nu să îmbine diferențele de stil parental și de gândire va da echilibrul sau dezechilibrul atmosferei de acasă. Cu cât se văd mai greu diferențiați și cu o mai slabă identitate, cu atât reactivitatea adulţilor va fi mai intensă. Ca adult poți ajunge să crezi că propriul copil vrea să te manipuleze. În realitate nici un copil la vârste mici nu poate face așa ceva pentru că nu are creierul suficient de dezvoltat și asimilat cu alte experiențe de viață.

Se poate ca unul dintre părinți să încurajeze, la copil, noile perspective de creștere: “Nu lovim când suntem furioși. Poți să te simți speriat, nervos, dar nu facem rău altcuiva când simțim asta.” Abordarea susține exprimarea autentică a stărilor emoționale, dar într-un mod asertiv, validant. Apoi, pe de altă parte, celălalt părinte reacţionează violent, cu o palmă la o lovitură întâmplătoare a copilului, contradicţia este inevitabilă în părerile adulților, iar copilului i se predă lecția ambivalenței. El învaţă astfel că cine are puterea mai mare, acela o folosește. În furie e mai multă intensitate și, ca atare, afilierea emoțională poate fi mai crescută către un astfel de comportament în care disciplinez prin impunere, constrângere. 

Ce pot face adulții ajunși în astfel de situații?

Desigur că cei mai mulți dintre noi încearcă să se analizeze și să își schimbe conduita prin voința interioară sau în unele cazuri prin semnalarea frecventă a partenerului. E însă delicat și tentant să negăm că folosirea puterii ca mod de constrângere este în realitate o neputinţă personală. E înfricoșător să simți acea stare, însă psihoterapia poate fi un mod util prin care să ajungi în siguranță mai aproape de emoțiile și stările tale şi să te confrunţi cu ele.

În terapia sistemică pentru cuplu și familie folosesc genograma, un instrument care poate ajuta clientul să-și înțeleagă mai bine relațiile din familia de origine, dar și din prezent și prin care să își identifice tiparele problematice care generează conflict în cuplu sau în noua familie.

Atunci când îți înțelegi mai bine trecutul, poți regla mai sănătos prezentul. Îți poți vindeca rănile emoționale și astfel terapeutul te poate ghida cum să îți ajustezi stările emoționale cu atitudinea și comportamentul corespunzătoare intenţiilor. Pe baza genogramei, terapeutul începe să pună întrebări despre anumite situații, relații, date legate de timp, locație, nașteri sau decese. E o radiografie transgenerațională prin care conectăm inconștientul cu conștientul, trecutul cu prezentul, strămoșii cu cei de azi, în ideea de a da mai mult sens celor ce se petrec și a nu mai repeta tipare nesănătoase.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult