„Mă dusei să trec la Olt”. Oltenia, mai mult decât un banc, o zonă coruptă sau un loc al ciudaților care cred în strigoi și își organizează propria pomană de viu

Casa oltenească, cu nume și prenume / sursa foto: Andra Samoilă

Despre olteni am aflat că sunt foarte importanți când am ajuns în Bucuresti. De la Tulcea, de unde vin eu, nimeni nu stă să le țină contul. La Bucuresti, băștinașii zic că oltenii le-au pocit limba, că de asta folosesc, „pă” în loc de „pe”, „care” în loc de „pe care” și mai ales „decât” în loc de „doar”. Apoi, despre olteni mi s-a zis că au casele rotunde de teamă să nu îi vorbească oamenii pe la colțuri. Oltenii sunt cei pe care nu a reușit nimeni să-i îmblânzească, cică nici măcar nemtii, când au ajuns în Oltenia, nu au stat prea mult, că nu au avut cu cine. Așa de hotărâți și puternic ancorați în ale lor au fost și au rămas oltenii.

Pe lista clișeelor despre olteni mai apare și faimoasa replică cum că oltenii sunt grei la minte, cred în strigoi și că în Oltenia sătenii încă practică ritualuri de exorcizare în miez de noapte pe la cimitire. 

Acesta fiind știute din gura lumii, pornesc spre Oltenia în căutare de povesti mistice și traditii bine păstrate. Plecată din Bucuresti, odată ce am trecut de Bragadiru și am pornit spre Alexandria, pe marea centură nou construită, de 3 km, ajung direct în Câmpia Română, a mai lată și mai întinsă. În Oltenia pășesti ușor și cerul parcă se deschide larg. Semn că esti bine venit în spațiul magic căruia Oltul îi ține strajă de când hău și călău.

Mă dusei să trec la Olt îmi vine rapid în minte și încep să fredonez fermecată de cât de mare e pustia în Oltenia și cât de aproape pare cerul, care rânjește colorat într-un curcubeu de toată splendoarea.

Foto: Andra Samoilă

În două ore jumătate ajung la granița României cu Bulgaria de la olteni – Corabia – un nume exotic de oras ce poartă încă urmele civilizației neolitice, trace și daco-romane. Oraș port încă de acum 130 ani, Corabia poartă și astăzi urmele industriei comuniste demult apuse. Nu mai sunt nici fabrica de sintetice, nici pielăria, nici zahărul, nici încălțămintea și nici crescătoria de pui. Corabia e acum, ca multe ale orase din România, un loc ce pare că se disipă ușor și îți dă senzația că într-o zi nimeni nu va mai fi acolo.

Corabia, fosta fabrică /sursa foto Andra Samoilă

În Corabia însă oamenii sunt faini. Sunt oameni care zâmbesc, chiar dacă afară urlă vântul și Dunărea se umflă. Directi și practici, oltenii nu se ascund după degete și îți spun verde în față ce și cum. Franchețea este cuvântul atunci când vine vorba de treaba oltenească. Atât doar să spui ce ai ai nevoie și acum se și rezolvă.

La Corabia am cunoscut un bucătar care se bucură la fiecare farfurie goală pe care o ridică de la masa clientului pe care îl servește cu entuziasm. Nu are el toate ingredientele la îndemână, dar are toată bunăvoința. I se spune Bip Bip, pentru că așa anunță el pe toată lumea când e gata mâncarea. Îl găsești la malul Dunării, alături de o mână de oameni care țin din anii '90 un hotel ce poartă numele cetății ce face cinste Corabiei: Sucidava.

 

Sucidava /foto Andra Samoilă

Patronul care ține loc și de manager îmi explică faptul că în zonă s-a pescuit odată, dar că au rămas puțini pescari la Corabia, Să merg să văd Cetatea! mă îndeamnă managerul. Iar când vine vorba de tradiții, cel mai bine ar fi să mă duc la popă. Zis și făcut.

Așa ajung în Vădastra – o localitate la 40 de km de Corabia, locul unde aveam să descopăr că vârcolacii și ritualurile satanice sunt doar niște invenții regizate de tv-urile locale si care au deformat imaginea reală a unor tradiții pe care oamenii locului le țin cu sfințenie din simplul motiv că ... așa se face. În sat au rămas puțini oameni, iar cei care încă aleg să trăiască aici sunt bătrânii, copiii au plecat la muncă în străinătate, ca în mai toată zona Olteniei și nu numai. Mă opresc la biserica din sat și dau nas în nas cu preotul satului care îmi spune fără chef că el nu mai vorbește cu presa și că e foarte supărat pe jurnalisti. Îl conving că nu sunt nici una și nici alta și mă invită în sala de pomeni a bisericii, unde mă îmbie cu o ciorbă cu perișoare, la doar 9 ale dimineții.

Vizibil afectat, preotul îmi povestește cum au venit niște jurnalisti de la o televiziune privată de la București care au înscenat o exhumare, cu scopul de a ilustra ritualul practicat în Oltenia de eliberare a strigoilor. Preotul s-a supărat că sătenii s-au dat în spectacol și că nu s-a încercat măcar o înțelegere autentică a acestui subiect, ci a fost doar un show ieftin, care probabil a făcut și audiențe.

Înteleg supărarea preotului, dar eu tot sunt curioasă cum e cu pomana viului - ritual practicat în Oltenia și care este unic în România, prin faptul că celebrează moartea într-o notă de recunostință și bună orânduială creștinească. Cu alte cuvinte, pomana de viu sau pomana viului este o ocazie prin care cei ajunși în floarea vârstei organizează o masă festivă și oferă ( dau de pomană) haine, mobile și alte bunuri celor prezenți la eveniment, cu scopul de a-si arăta mulțumirea și recunoștința pentru ce au. În acelasi timp, acest ritual este o formă prin care, oamenii își regizează propria înmormântare și se asigură că sunt respectate toate orânduielile creștinesti și pământești. De teamă că ai lor copii nu vor mai ține tradițiile sfinte, mulți olteni aleg să își organizeze propria pomană cât încă sunt vii.

Tabloidizarea și deformarea acestui ritual străvechi pe care oltenii de lângă Dunăre îl păstrează cu sfințenie se pare că a fost marea ocupație a presei din România o bucată de vreme.

Supărat, preotul îmi arată calea spre ieșire și îmi dă cu reținere numărul său de telefon, în caz că am întrebări – dar, oricum, adaugă el - îți trebuie binecuvântare de la Biserică ca să mă filmezi, făcută o cerere și apoi mai vedem, zice preotul în loc de „la revedere”.

Știu procedura pe de rost, dar mai știu că sunt și preoti care vorbesc liber și nu țin cont de regulile stranii impuse de patriarhii. Asa că, hotărată să aflu mai multe, pornesc spre Izbiceni – cea mai mare comună din zonă – plină de oameni gospodari, cu solarii în fiecare curte și masini de mii de euro la poartă. Bun lucru, zic. La Biserica din sat se lucrează intens. O mână de oameni dintre care unul cu dreduri si pantaloni hippie și alți săteni sprinteni renovează interiorul Bisericii. Dinăutru se aud ritmuri de reggae. Am nimerit bine.

Mă întâmpină preotul cel tânăr, după cum îi zice în sat, care arată mai degrabă ca un șef de șantier, șugubăț și pus pe șotii. Îmi zice că Biserica datează din sec al XVI-lea și că a căzut la cutremurul din ‘77 și au reconstruit-o. Acum are treabă, dar să mai stau puțin, că îmi zice el mai multe. Se pare că pe aici nu au ajuns TV-urile românesti. 

„Pomana viului” -  un prilej de adunare a familiei și de celebrare a vieții

Între timp apare preotul cel bătrân, după cum îi zice tot satul, cu care de altfel stabilisem să mă întâlnesc. Eu zic că un om se cunoaște după ochi și după mâini. Părintele Vladimir are ochii de culoarea lemnului ud și mâinile calde. A stat mai mult prin preajma Sibiului și de câțiva ani a ajuns în zonă. Îmi povestește ca un bunic de câte sunt prin sat, de la tradiții la superstiții și mă lămurește că pomana viului este și un prilej de adunare a familiei și de celebrare a vietii. Îmi spune și de poveștile cu strigoi și de faptul că da, oamenii încă recurg la practici ancestrale, dar ce să le faci? Dacă ei așa cred că se face? Noi nu aprobăm, desigur.

De ce o fac? E simplu. Pentru că asa se face. Acum doi ani, când am venit în zonă cu un antropolog din Germania să filmăm ritualul de înmormântare la români, acesta îmi explica faptul că fascinația conservării tradițiilor străvechi constă în faptul că oamenii nu pun la îndoială orânduiala moștenită din simplul motiv că ... așa se face.

Pe lângă pomana viului, în zonă mai există și tradiția iertării mireselor și cea a spălatului socrilor. Ambele practicate în cadrul ritualului de nuntă. De vreti să știți mai multe, mergeți la preotul Vladimir, că vă spune el tot.

Casa din Oltenia, cu nume și prenume / sursa foto: Andra Samoilă

Din Izbiceni pornesc rapid spre Moldoveni ( jud. Teleorman). Acolo mă aștepta tanti Florica, entuziasmată că are o surpriză pentru mine. Pe tanti Florica o știu de acum doi ani, când am venit năvală cu niște nemți, să o filmez la ea acasă. M-a îndrăgit și de atunci a rămas ca o bunică pentru mine. Ajung la tanti Florica, pe a cărei casă scrie 1977.

În Oltenia, oamenii își scriu pe casă anul când a fost construită. Să rămână scris, zic localnicii. Iar atunci când moare cineva, tot pe casă apare poza și anii de viață ai decedatului. În plus, se pun și coroane pe casă. Casele oltenilor sunt mereu împodobite.

La tanti Florica miroase a ceva afumat la cuptor. Mă întreabă hotărâtă dacă am mâncat și până să apuc să răspund mă trezesc cu o porție mare de cartofi la tavă cu cârnați de casă și pită. Acuși vin și gogoșarii, zice tanti Florica și se duce iute după ei în cămară. Masa e pusă. Ia și mănâncă.

Îmbuibată bine, mă întorc la Corabia, unde Dunărea îmi cântă e noapte bună. Bip Bip e încă la recepție și mă întreabă dacă doresc ceva, Îi zic că ar merge un ceai. Ceai să fie, zice Bip Bip și sare degrabă de pe canapea. De sunătoare e bun? întreabă el. 

Perfect, zic eu și mă gândesc cât de faină e Oltenia și cât de puține se știu cu adevărat despre ea. Oltenia e mai mult decât un banc, o zonă coruptă sau un loc al ciudaților care cred în strigoi și își organizează propria pomană de viu. E o magie de loc, pentru că oltenii au văzut destule la viața lor ca să își idea seama de om după ochi și după mâini și să te pună la masa lor doar dacă simt că ești om bun. Asa că pe sistemul bine faci, bine găsești, mergeți și vedeți Oltenia cu alți ochi și scăpați de poveștile-clișeu. S-ar putea să fiți suprinși.  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp