„Ne mirăm că majoritatea intrăm cu poftă de cunoaștere și sfârșim prin a nu mai dori să mergem la școală?!” Scrisoarea unui absolvent înzestrat

Foto: Inquam Photos

16% dintre copiii din țară au abilități înalte. Mai precis, din 3,200,000 de copii, 500,000 sunt dotați, deosebiți, arată un studiu INS din 2020. Acest lucru nu se referă la notele pe care le iau ei la școală, ci la dezvoltarea lor mult mai rapidă decât cea fizică. Poate fi vorba de un fin simț de observație, o memorie deosebită, o curiozitate ieșită din comun. Din păcate, mulți dintre acești copii nu au parte de o educație adaptată nevoilor lor, pentru că nu sunt identificați, iar sistemele educaționale pun accent pe uniformizarea comportamentelor. E un fapt, o realitate, și e păcat să nu-i descoperim pe acești copii, să nu se dezvolte la capacitățile reale pe care le au, la adevăratul potențial.

Ce vă prezint mai jos e chiar povestea unui copil cu abilități înalte din România, o poveste care m-a încurajat să înființez prima școală din România dedicată acestor copii.

„Sunt Andrei și am 20 de ani. Sunt un tip jovial, care își face ușor prieteni. Studiez în Berlin, în domeniul business-ului și al inovației. Acum sunt fericit cu ceea ce am devenit ca adult, însă nu mi-a fost ușor în anii de școală.

Când eram mic, eram foarte agitat, somnul nu era o prioritate, doream mereu să meșteresc ceva, iar dacă nu mi se îndeplinea dorința – din lipsa de timp sau oboseala perpetuă (așa o simțeam eu) a părinților mei – mă frustram foarte tare. Nu am fost genul de băiat care să strice mașinile primite, ci mai degrabă voiam eu să creez una așa cum mi-o imaginam, nu cum am văzut-o gata cumpărată. Abia la 3 ani am început să vorbesc, ceea ce mi-a adus motive în plus de trăiri intense negative.

La grădiniță, am fost un copil blajin și tăcut. Eram foarte concentrat pe sarcina de lucru, uneori izolându-mă-mă de restul colectivului, chiar pierzând noțiunea timpului. Îmi admiram în tăcere colegii agitați și volubili. Eu am fost privit mereu ca cel mic și înțelept. Observam aproape totul în jurul meu, nu vorbeam mult, însă când vorbeam știam exact de ce deschid gura. Când se discuta ceva plictisitor pentru preocupările mele și îndelung, eu aveam obiceiul să desenez. Făceam asta pentru a mă refugia atunci când anumite subiecte îmi displăceau.

Mama a fost foarte atentă să-mi caute o educatoare drăguță, cu un temperament calm, care să mă înțeleagă. Era un fel de preocupare asumată în a-și dovedi ei și prietenelor sale (avea multe) că face tot ceea ce îi stă în putință să suplinească lipsa ei constantă de lângă mine.

Până la vârsta la care am intrat la școală, mi-a fost oarecum bine, cu mici excepții. Părinții mei păreau, din exterior, foarte atenți la nevoile mele, însă aveau solicitări foarte mari, ceea ce mi-a dat mereu senzația că au o nemulțumire în ceea ce mă privea la acel moment. Mă comparau mereu cu alți băieți mai siguri pe ei. Asta m-a deranjat foarte mult, ceea ce m-a și determinat să fiu introvertit o bună parte din copilăria mea. Când eram acasă, cu bona, o puneam să-mi citească din tot felul de enciclopedii, știind că asta îi provoca invariabil un somn profund, pe măsura preocupărilor sale, asta dându-mi mie posibilitatea să fac ceea ce îmi plăcea. Întrebările le păstram pentru o discuție interesantă cu tata. Cât timp bona se odihnea, eu meșteream la construcții de tot felul, din hârtie, din carton, din lego – nu aveam chituri lego de construit roboți – citeam reviste de benzi desenate;

Analizam totul, plănuiam, făceam strategii încă de la vârste foarte fragede.

La 10 ani, ai mei m-au dus la o testare psihologică. Rezultatul a fost surprinzător pentru toată lumea. Am ieșit un mic geniu pe dominanta logică-matematică (158), cu viteză de procesare foarte bună (134), cu o capacitate de memorare bună (127) și cu un coeficient de inteligență lingvistică satisfăcător (112). Din punct de vedere psiho-emoțional, a rezultat că sunt un puști deschis către experinețe noi, echilibrat, empatic, altruist, asertiv, productiv, hotărât, perseverent, rezistent la stres, disciplinat și curios.

Pot să vă zic că, până atunci, părinții mei nu au înțeles de ce eu făceam totul conform unor patternuri, algoritmic, dar nu reușeam să performez la matematică. Găseam tot felul de soluții inedite la tot ce era în variantă 3D (spațiu), dar la 2D (formă plană) mă împotmoleam. Aveam nevoie de imaginea de ansamblu, de a înțelege de la început spațiul, obiectivul spre care mă îndreptam, de a vedea sensul lucrurilor, dar îmi era mai greu să argumentez în cuvinte sau în noțiuni seci, fără sens, cum sunt demonstrațiile standard de la geometrie, de exemplu. Mă descurcam foarte bine atunci când învățarea era experimentată de mine, nu expusă de către altcineva.

Mi-e foarte clar acum că proiectarea curriculară, în cazul nostru, a copiilor cu abilități înalte, trebuie regândită. Ea trebuie să fie concepută ținând cont de principiile lui Kolb, ale lui Zull, ale lui Renzulli și etapele de dezvoltare psihologică ale copiilor și adolescenților. Pare greu, gândindu-ne că în acest moment totul e proiectat fără o coerență logică, fără studii de impact, ci mai degrabă dintr-o inerție. Devine și mai greu știind cum sunt instruiți profesorii în facultăți. Învață doar despre domeniul de studiu, nu și despre proiectare curriculară sau metode de lucru pentru diverse etape de vârstă.

Ce s-a întâmplat mai departe? Discrepanțele între inteligența cognitivă și cea emoțională s-au adâncit până spre adolescență, când ai mei au început să caute programe speciale pentru cei ca mine. Firesc, la 14 - 15 ani, ajunsesem în punctul în care nu mai aveam încredere că sunt bun în vreun domeniu, că voi putea reuși sau că îmi voi putea găsi drumul. Spre mirarea mea, majoritatea grupului avea cam aceleași nedumeriri. Doi dintre noi prezentau altă stăpânire de sine, un altfel de siguranță de sine, pe care eram invidios, în sens pozitiv. Aceștia o luaseră mai din timp cu dezvoltarea domeniilor de pasiune, cu lucrul emoțiilor, cu asumarea responsabilităților într-o echipă. Se simțea diferența aceasta între noi, chiar dacă și ceilalți aveam răspunsuri interesante și inedite la probleme diverse. Noi, ceilalți, nu aveam curajul să ne spunem opinia, nu ne găseam vocile, nu aveam încredere în capacitățile noastre intelectuale. Prea mult timp am fost arătați cu degetul. Prea mult timp am fost văzuți ca niște inadaptați sau ca niște ciudați, cu idei fixe și “crețe”.

Am intrat apoi într-un program special gândit și dezvoltat pentru copiii cu abilități înalte, unde în sfârșit m-am simțit eu! M-am simțit înțeles, am știut că trebuie să am încredere în mine, în ceea ce pot și sunt! Am ajuns treptat să mă redescopăr, să redevin, să cred în potențialul meu. Să învăț să relaționez cu cel care eram, dar și cu cei din jur. Am intrat în contact cu traineri extraordinari, cu mentori de la care am învățat într-o întâlnire de o oră cât nu învățam într-un semestru întreg, am cunoscut poveștile multor personalități care s-au confruntat în școală cu aceleași provocări cu care ne confruntam și noi – Mircea Eliade, Thomas Edison, Benjamin Franklin, Steve Jobs, John D. Rockefeller, Walt Disney, Charles Dickens, Prințesa Diana.

Ne mirăm că majoritatea intrăm cu poftă de cunoaștere și sfârșim prin a nu mai dori să mergem la școală?! Ne mirăm de ce mulți dintre noi nu mai performează?

La început, toți suntem curioși să ni se arate, să ni se citească, să descoperim, să încercăm să imităm scrierea, ca în exemplul adulților, să descoperim universul, să călătorim pe glob, ș.a.m.d. Treptat, ochii noștri devin triști, ne apar primele semne ale anxietății de succes, suntem debusolați. Deja, de la vârsta de 8-9 ani, suntem toți aliniați, iar cei care nu reușim, pentru că suntem amenințați cu pedepse, ne abținem în mediul școlar, răbufnind oriunde avem ocazia. După vârsta de 12 ani încep să se vadă roadele pe care adulții le-au sădit în anii din spate. și de aici declinul nostru, al celor mulți, abandonând emoțional școala.

Câți părinți știu să vadă adevăratul potențial al copiilor lor, câți se gândesc că poate sunt acolo abilități înalte care merită explorare, și câți au norocul meu, să facă o testare prin care să se depisteze aceste calități? Suntem 16% din copiii României astfel. Și totuși, în ce procent știm real unii de alții? Sau adulții, de noi?”.

De câți dintre acești copii știm real, acum, în România, e întrebarea pe care-o las și eu în loc de concluzie, în asentiment cu Andrei și cu finalul scrisorii lui. Și cum îi tratăm, ar fi a doua mea întrebare sau, de fapt, îngrijorare. Dar voi reveni pe acest subiect când voi da detalii despre descoperirea copiilor cu abilități înalte din România și găsirea unor profesori pregătiți pentru provocarea de a-i educa.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

„Ne mirăm că majoritatea intrăm cu poftă de cunoaștere și sfârșim prin a nu mai dori să mergem la școală?!” Scrisoarea unui absolvent înzestrat

Am intrat într-una din serile trecute într-un spital din România la care merg oameni perfect sănătoși: primul tratament prin cultură pentru starea de bine a omului și a comunității

„Reconfigurare traseu” în viața unui IT-ist sătul de traficul din București: „Ne murdărim, ne umplem de țărână, dar pentru noi pământul înseamnă libertate”

Octavian, student la TU Delft, Olanda: Am foști colegi de liceu la Automatică, în România. Ei învață de 5-10 ori mai mult, nu ies din casă decât în weekend. La universitate în Olanda se pune accent pe aplicații practice

Într-o lume care așteaptă marea lansare, Flip.ro propune o re-lansare

Mergi și economisești bani, generezi factura la cerere, platești în rate, transferi soldul de la un loc de consum la altul, ceri restituirea sumelor achitate în avans via un cont IBAN. Am testat această aplicație și iată de ce mi-a plăcut