Foto Profimedia Images
Într-un articol anterior am descris criza de mijlocul vârstei. Am arătat acolo cum apare, cum se manifestă și ce consecințe are asupra celui care o traversează. Tot acolo am spus însă că nu este o situație pur personală, ci că îi afectează și pe cei din jur, iar cel mai afectat este de obicei partenerul/partenera de cuplu.
Consider că impactul este suficient de puternic încât să merite discutată mai pe larg și situația celuilalt din cuplu, cu alte cuvinte cel care este “la primire”. Cum se vede criza de mijlocul vârstei din perspectiva “jumătății”?
La început se instalează confuzia. Partenerul/partenera de cuplu care intră în criză şi care fusese, până de curând, o persoană solidă, cu care în decursul anilor se crease o alianță bazată pe dragoste, prietenie și respect reciproc, devine pe nesimțite o cu totul altă persoană. Mai întâi se retrage în sine, nu mai comunică, nu mai are răbdare, nu mai participă la nimic din obiceiurile sau ritualurile cuplului, dând vina pe oboseală sau pe stresul de la job. Dispare nu doar din viața curentă a cuplului, dar și din cea romantică – de la lipsa de apetit sexual, până la renunțarea la micile săruturi, îmbrățișări, strângeri de mână cotidiene.
Cum asta se întâmplă pe la 40-50 de ani și de multe ori în urma unui eveniment inițiator neplăcut, parcă acest comportament nu e un semnal de alarmă (“tocmai i-a decedat unul din părinți, normal că nu-i arde de giugiuleală” își spune partenerul/partenera, care încearcă să dea dovadă de empatie și să-i respecte starea). Din păcate nu urmează o revenire la normalitate, ci o perioadă de nervozitate, de reproșuri din nimic, de critici și de cerințe exagerate. Neplăcut, dar parcă nici ăsta nu e un semnal – să nu uităm că cei doi au o istorie solidă în comun, care pare să liniștească partenerul, plus că ambii, la 40-50 de ani, au destul de mult de lucru și destule preocupări, încât pur și simplu partenerului/partenerei îi e mai ușor să ignore iritarea, să nu facă un caz din asta și să aștepte zile mai senine.
Dar zilele mai senine nu vin: vin zilele de “ciudățenii”. Ce ați vorbit ieri e azi uitat, o părere susținută cu vehemență acum două zile, azi e tratată ca imaginația ta, când tu, partener(ă), îți mai ieși din fire în fața lipsei de consecvență, devii capul răutăților – ori nu ai dreptate, ori nu înțelegi, ori vrei prea mult…
Apar și comportamente neobișnuite – fie că celălalt începe să cheltuiască nebunește, fie că începe să întârzie sub diferite pretexte, fie începe să se retragă undeva cu telefonul strâns la piept, fie anunță că vrea să își dea demisia sau să emigreze…
Deja lucrurile devin serioase, partenerul(a) “la primire” încearcă o discuție serioasă. Dar … nu prea are cu cine. Fie că celălalt o evită sistematic, fie că la orice întrebare răspunde cu un reproș.
De aici până la a pleca de acasă nu mai e decât un pas. Plecarea e de obicei însoțită de acuzații (“dacă nu ai fi fost tu să mă ții pe loc, aș fi ajuns departe”) și de dorințe exprimate vag (“am nevoie de altceva, am nevoie să mă gândesc, să mă regăsesc”, “vreau și eu măcar acum să fac ceva pentru mine”) sau direct de confesiunea “m-am îndrăgostit de altcineva”.
Deja partenerul a primit o lovitură serioasă și de cele mai multe ori nu a fost deloc pregătit pentru asta. Mai mult decât atât, plecarea asta vine după un număr de luni de eroziune lentă, care îi agravează starea de dezorientare.
Dar asta este, suntem oameni maturi, își spune partenerul(a) “la primire”. Dacă asta e dorința celuilalt, nu mă pot împotrivi, hai să discutăm ca doi oameni raționali și să găsim o cale elegantă de rezolvare.
Din păcate nu se întâmplă de loc așa. Orice ați discuta azi, logic și rațional, se schimbă peste noapte. Ați decis să mergeți la un notar să faceți un divorț civilizat, mâine se răzgândește, are altă treabă, nu are chef de asta, a decis că pe moment pleacă într-o vacanță sau pur și simplu nu vine pentru că “doar nu m-ai luat în serios, eram stresat(ă)”. Dacă te superi, brusc apar reproșurile, grave, dar vagi (“dar de ce trebuie să fac ca tine ?”, “toată viața am fost sclavul familiei, mai lasă-mă în pace”). Iar săptămâna sau luna viitoare vrea din nou ce a vrut inițial și apoi a refuzat, pentru că între timp s-a mai gândit.
Aproape întotdeauna apare și a treia persoană. E dureros pentru soț/soție să știe că nu mai are dragostea celuilalt, dar este și mai dureros să îi fie plimbată prin față (fizic sau la nivel de povești) cealaltă alternativă. Bine-bine, m-ai părăsit pentru că am îmbătrânit și nu mai sunt la nivelul cerințelor tale, dar de ce trebuie să revii să îmi povestești cu detalii despre noua ta partidă? Sau dacă nu e situația de așa natură încât să îmi poți povesti, de ce faci în așa fel încât să te afișezi cu ea/el în fața mea în societate?
Din acest moment și cel/cea aflat “la primire” intră într-o zonă aproape halucinantă. Este rănit(ă) și rana e adâncită periodic, de parcă cel aflat în criză ar simți nevoia să-l chinuie pe cel lăsat în urmă, să îl diminueze până la dispariție – uitând că de fapt cel părăsit a fost opțiunea solidă de viată pentru ani buni. Parcă cel în criză ar vrea să strige că toate opțiunile anterioare au fost doar greșeli catastrofale. In plus, nici cel aflat “la primire” nu mai este tocmai clar cu ce i se întâmplă, totul este atât de ilogic încât cei apropiați încep să îl bănuiască de fabulații și nu odată partenerul celui în criză începe să se întrebe sincer dacă nu își pierde el/ea simțul realității (“oare chiar mă urmărește cel plecat, sau o fac eu fără să fiu conștient(ă) de asta ?”)
Greu, dar partenerul abandonat încearcă să își organizeze cumva viața. Până când – nu de puține ori – se trezește la ușă cu cel în criză, care pare că și-a revenit, regretă sincer ce s-a întâmplat și își vrea viața înapoi. De cele mai multe ori este reprimit – pentru că e în spate o istorie lungă a unui cuplu fericit, iar cel nedreptățit își spune că mai merită dată o șansă căsniciei. Pe care o oferă onest – deși e la mijloc o încărcătură de amărăciune care se poate traduce în reproșuri, înțepături sau dimpotrivă, în a se agăța cu disperare de cel care a revenit. Dar criza nu s-a încheiat, așa că aparenta revenire “la normal” e doar un moment de respiro. Deși a revenit și la nivel verbal e “acasă”, partenerul(a) tot cu mintea în altă parte este. Cuplul nu se reface, e doar un nou pas, în care celălalt este fizic acolo, dar la nivel sufletesc tot gol este. După un timp apare o nouă separare, iar în unele cazuri acest yo-yo durează ani mulți, până când cel lovit decide să pună punct definitiv.
Câtă durere se adună în acest proces e ușor de văzut. De ce tot “circul” asta ? Pentru că cel în criză are nevoie de validare și crede (la nivel subconştient) că dacă va fi invidiat de fostul soț/soție pentru situația nouă, înseamnă că a făcut bine. Din păcate aceste reveniri sunt interpretate de multe ori de cel părăsit ca semn de interes (“încă mă mai iubește, se va întoarce”) așa că nici acesta nu se poate degaja complet din relație și astfel își prelungește momentele de suferință.
Evident că ceea ce am prezentat mai sus e o situație extremă, nu un tipar care se reproduce în toate situațiile. Dar oricum ar fi, tot este o lovitură emoțională puternică, însoțită și de altele în plan social, economic, al relațiilor cu copiii cuplului (deseori repudiați de cel/cea în criză, pentru că “nu îl înțeleg” sau “cer prea multe”).
Ce e de făcut pentru cel aflat “la primire”?
Dacă identifică fenomenul în stadiile incipiente, terapia personală a ambilor parteneri cuplată cu terapia de cuplu poate duce la stabilizare, după un timp, și probabil va preveni manifestările exagerate, dar mai ales va duce la înțelegerea a ce se întâmplă și probabil va ajuta ambii parteneri să se adapteze la trecerea timpului.
Dacă s-a declanșat deja criza, greu de crezut că cel în criză va dori terapie personală, iar în terapia de cuplu, chiar dacă se prezintă, va fi doar de formă, pentru a-şi demonstra lui și lumii că nu ajută la nimic. Așa că cel mai înțelept lucru pe care îl poate face celălalt este detașarea și ignorarea.
Sună extrem de lipsit de milă, de empatie, de considerație față de partenerul(a) de o viață, dar și cel care nu e în criză are dreptul la identitate și fericire personală. Sfaturile de tip “fii și tu mai înțelegător”, “așa sunt bărbații”, “trebuie să te lupți pentru familia ta” nu își prea au rostul în plină criză de mijlocul vârstei, chiar dacă există multă presiune socială în acest sens.
Din fericire cel neafectat de criză are resurse de om matur cu care să abordeze trauma abandonului, pentru că asta traversează de fapt. Dacă identifică faptul că celălalt este în criză, își poate explica la nivel rațional că nu are de ce să accepte tot blamul. Iar cel mai bun lucru de făcut este să considere că s-a încheiat etapa mariajului fericit și să își construiască o viață independentă. Este greu, emoțional este extrem de dureros, dar a prelungi contactul cu cel în criză nu face decât să crească durerea.
Bine, și ce are de făcut o persoană rămasă practic singură la jumătatea vieții? Foarte multe. Tot ceea ce ar fi fost bine să facă întreg cuplul confruntat cu trecerea anilor. Să-și găsească un nou sens al vieții, o organizare proprie, lucruri care îi plac și pe care niciodată nu le-a făcut pentru că nu a avut timp sau a preferat să și-l dedice familiei. Pe scurt, să-și construiască o nouă viață. O nouă viață în care intră poate cu dezavantajele vârstei, în termeni de aspect fizic și energie, dar și cu avantajele unei experiențe de viață, a unor cunoștințe, abilități, capacități acumulate de-a lungul anilor, cu maturitatea de judecată și capacitatea de a face alegeri înțelepte.
Și mai ales e cazul ca cel rămas în urmă să înțeleagă că rar mai există cale de întoarcere. Criza de mijlocul vârstei durează ani, timp în care cei doi evoluează separat: cel în criză de obicei în jos, celălalt de obicei în sus. Cu greu s-ar mai potrivi după ce s-a terminat criza. Așa că auto-reproșurile celui părăsit, vizând faptul că ar fi putut fi poate mai flexibil, mai înțelegător, nu-și au locul, cum nu-și are locul nici speranța că cel în criză va putea fi adus înapoi. Poate va reveni, sau ar vrea să revină, dar au fost la mijloc prea multe trădări și răniri – cuplul “refăcut” nu va se va putea întoarce la ce era, pentru că evenimentele i-au afectat pe ambii. Așa că a se prinde în jocul partenerului în criză, a încerca să vezi atenție acolo unde e doar nevoia de validare a celuilalt este deosebit de păgubos, pentru că nu face decât să întârzie momentul acceptării finalului și a începerii reconstrucției. Da, e dureros, dar … e mai scurt și cu cât începe reconstrucția mai devreme, cu atât e mai aproape momentul regăsirii echilibrului personal.
In unele cazuri manifestările crizei sunt mai puțin extreme – e doar retragere, furie, reproș, dar nu se ajunge la ruperea cuplului. Și aici detașarea, ignorarea și construcția personală sunt cheia. E celălalt morocănos și neresponsiv, foarte bine, partea de energie depusă în cuplu poate fi cheltuită pe o pasiune personală, pe descoperirea potenţialului propriu. Apoi, când criza se încheie, se va vedea dacă mai poate fi recuperat ceva – în acest moment decizia aparține celui aflat “la primire”, pentru că acesta e cel care a evoluat între timp.
Articol publicat inițial pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.