Foto - Hudolin-Kurtagic/ Lumi Images/ Profimedia
„Nu vreau să ajung prea devreme acasă, oricum n-am o viață. Te superi?”
Asta mi-a spus un inginer englez chiar înainte de Crăciun, când l-am întrebat când are de gând să se care de pe șantier, ca să pot pleca acasă. Îl aveam doar pe el la muncă în ziua aia, pe șantierul din Blackfriars Road, și de-abia așteptam să termine ca să pot închide șandramaua.
Răspunsul ăla de o sinceritate brutală m-a făcut curios. De obicei, oamenii spun lucrurile de genul ăsta în glumă. El, nu. Să zicem că îl cheamă John. Pe inginer, zic. Are vreo 55 de ani, e scund și grăsuț, are o barbă deasă, ochii îi sclipesc de inteligență. Îi tremură puțin vocea, uneori se bâlbâie ușor.
- John, trebuie să ai o viață. Toți avem una, îi spun, făcând greșeala comună și enervantă a tuturor celor care vor să atenueze adevărul, pentru a-l face mai suportabil. Până și mie îmi sună stupid. Pe cine vreau să menajez, pe el sau pe mine?
- Serios, nu am o viață. Unii pur și simplu nu au vieți, trăiesc doar așa, fără rost. Eu sunt unul dintre ei. Nu sunt căsătorit, nu am prietenă, nu am copii. Nici măcar prieteni nu am. Dacă aș vrea acum să beau o bere într-un pub, n-aș ști pe cine să sun. Așa că, te mai întreb o dată: până la ce oră pot munci azi?
Mă foiesc, mă scarpin în cap, nici nu știu ce să-i zic. Până la urmă, aș putea să-l las până la 4, când se termină programul. Dar parcă nu-mi vine, e chiar înainte de Crăciun, toată lumea termină munca mai devreme zilele astea. Toți vrem să ne bucurăm un pic de viață, măcar de sărbători. E greu însă să spui chestia asta unuia care nu are o viață. Nu vreau să-l fac să se simtă prost. Mă uit la ceas, e de-abia 12.
- Dacă vrei, stai până la 4, îi spun cu jumătate de gură. Nu pot să te dau afară, până la urmă. N-ar fi ok. Îl înjur de mă-sa în gând și îmi vine să trag un șut scării pe care e cocoțat.
- Mulțumesc, chiar m-aș bucura. Chiar nu vreau să ajung așa repede acasă, mă înțelegi? Prefer să fiu aici și să muncesc. Dacă nu am nimic de făcut, devin anxios. Îmi aduc aminte că viața mea nu înseamnă nimic. Iau pastile zilnic, dar ajută până la un punct. Mă țin pe linia de plutire, însă uneori, când sunt foarte jos, mă tem că aș putea ceda. Dacă aș muri în seara asta, nu ar conta pentru nimeni. Probabil m-ar descoperi după Revelion, ori vreunul dintre vecini din cauza împuțiciunii, ori că nu m-aș prezenta la muncă și ar trimite compania pe cineva să verifice ce-i cu mine. Așa că mă bucur că ești de acord să stăm aici până la 4.
Parcă m-am mai înmuiat. Mă simt și un pic responsabil, recunosc. Nu vreau să-l fac pe om să devină anxios. Cine știe ce-i mai trece prin cap dacă ajunge prea devreme acasă? Refuz categoric să-l am pe conștiință. În plus, dacă ajunge acasă și face vreo prostie până în ora 4, în loc să fie la muncă? Pe lângă sentimentul de vinovăție, o să mai am probabil de dat și explicații. De ce nu eram cu el pe șantier? Nu-i de glumă. Trebuie să fiu măcar practic, dacă nu empatic.
- John, scuze că te tot bat la cap, dar trebuie totuși să fie ceva care să te facă să te scoli dimineața din pat. Altfel, nu înțeleg de ce ai mai face-o. Am dreptate?
Se oprește din lucru, se scarpină vreo zece secunde în barba deasă și își ridică ochelarii de vedere pe capul rotund, acoperit cu păr gri tuns periuță.
- Ca să merg la muncă. Dacă nu ar fi munca, nu ar mai merita deloc să trăiesc. Aici măcar pot vorbi cu cineva sau dacă nu, măcar nu sunt complet singur. Uite, cum ești tu acum, vrei nu vrei, vorbești cu mine. Chiar dacă discutăm despre viața mea inexistentă, e mai bine decât nimic. Vorbitul despre nimic e mai bun decât nimic. Știu, pentru tine e absurd, dar pentru mine e important. E firul de ață care mă ține în fiecare zi pe scara asta.
Iar îmi vine să-l contrazic. Să-i vând marfă ieftină, la doi lei chilu’, să-l fac să se simtă mai bine. Aș fi mojic și prost, n-am pe cine să consolez. Omul știe despre ce vorbește și n-are nevoie să-i spună cineva că dracul nu-i chiar așa de negru. E negru ca smoala, nu negru spălăcit. Nu negru în dungi. E dracul lui negru ca bezna, nu negru ca zebra.
Vedeți voi, eu cred că e bine să-ți asumi dracul - negru, verde sau roz cu picățele bleu, dacă aia-i tot ce ai câștigat când s-a împărțit cutia cu maimuțe. Un drac autentic e mai bun pentru fenșui decât un înger prefăcut cu aripi de recuzită, îmi spun. Îi spun și lui John și îl fac să râdă.
Apoi râd și eu. Și mai stăm la taclale o vreme. Despre șefi de doi lei, despre muzică și Londra tinereții lui John, despre anxietate și glume proaste, despre acronime și slang, despre adolescență și prieteni ca niște dâre de fum, despre femei care au plecat și nu s-au mai întors niciodată, despre toate firele de ață care ne țin pe toți încă aici, laolaltă, cât să nu cădem de pe scară, până când nimeni nu mai știe când naibii s-a făcut ora 4.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.