„Nu pot să-l las singur iar eu să mă ghiftuiesc”. Larry, omul străzii care și-a împărțit porția de mâncare cu prietenul său bolnav mi-a reamintit ce înseamnă Crăciunul

Foto - Alex Lentati/ Eyevine/ Profimedia

Foarte aproape de clădirea în care am lucrat până ieri, pe Ufford Street, la câteva minute de mers pe jos de stația Southwark, se află o cantină pentru oamenii străzii. Am descoperit-o acum două zile, când am plecat de la muncă spre casă pe un traseu diferit față de cel obișnuit. O casă tipică englezească, cu o plăcuță modestă pe care stă scris numele organizației caritabile care oferă mâncare caldă pentru cei fără adăpost.

Câțiva bărbați stăteau la coadă pe trotuar, alții erau înăuntru și mâncau deja, i-am văzut prin ușa deschisă. Nici măcar o femeie, inclusiv voluntarii care pregăteau mâncarea erau bărbați. M-am oprit să-mi aprind o țigară, mai mult ca să arunc o privire. Câțiva metri mai încolo, ca să nu deranjez pe nimeni.

Sala de mese era puțin sub nivelul străzii, nu prea mare, să fi fost vreo patru mese acolo. Farfurii de tablă pline cu tocăniță, felii de pâine așezate în coșuri albe de plastic, oameni mâncând într-o liniște spartă doar de zgomotele ce veneau din bucătărie. Pe trotuar, unul dintre voluntari, un bărbat la vreo 50-55 de ani, scund și cu o barbă nerasă de săptămâni bune, avea o discuție cu unul dintre bărbații ce așteptau să le vină rândul.

“Larry, ți-am mai spus, nu pot să-ți dau două porții. Dacă prietenul tău vrea să mănânce, să facă bine să-și miște fundul aici. Avem reguli, trebuie să se înregistreze și apoi mai vedem”. Larry dădea din cap, în semn că pricepe, dar că lucrurile nu stau chiar așa. „Înțeleg, Brian, dar, pentru numele lui Dumnezeu, e bolnav și de-abia își târâie picioarele. Ce vrei să fac, să-l car în spate? Dacă nu mă crezi, hai cu mine să te convingi. Aproape o milă de aici, lângă podul Blackfriars. Dacă nu îmi dai două porții acum, măcar de Crăciun, ce zici? Nu pot să-l las singur iar eu să mă ghiftuiesc. Altfel nu vin la nici o blestemată de cină de Crăciun, ca să știi”.

Brian nu părea impresionat. „Nu vin nicăieri cu tine, omule, treaba mea e să am grijă ca toți oamenii de la coada asta să apuce să mănânce până nu ne prinde seara pe aici. Iar două porții de la mine nu vezi, punct. Dacă vrei să vii de Crăciun, bine, dacă nu, poți să faci foamea. Regulile-s reguli și lunea, și marțea și de Crăciun”.

Doi bărbați tocmai ieșeau din sala de mese și urcau cele câteva trepte ca să ajungă pe trotuar. Voiam să aflu cum se termină dialogul dintre Larry și Brian, așa că am hotărât să mai aștept puțin. Cred că Larry a mai zis ceva, n-am auzit ce, iar apoi a coborât în sala de mese. A ieșit repede cu o pungă transparentă în care se vedeau o caserolă albă și câteva felii de pâine. A luat-o spre podul Blackfriars, strângându-și pe el geaca de fâș, să-l apere un pic de vântul rece care nu a slăbit Londra toată ziua. 

Povestea e reală, doar dialogurile au fost un pic finisate ca să aibă sens în limba română. Am vrut să o scriu joi seara, dar nu am avut starea necesară. În dimineața asta m-am trezit cu gândul la Crăciun, la ce simt de fiecare dată în perioada asta a anului, la ce înseamnă toate lucrurile astea pentru mine, dacă mai înseamnă ceva. Mi-am amintit de Larry și de prietenul lui bolnav cu care a împărțit caserola cu tocăniță și pâine acum două zile, lângă podul Blackfriars, cel mai probabil la intrarea de sud, unde or fi găsit adăpost sub zidurile de piatră. Tot cu el o să împartă mâncarea și în ziua de Crăciun, sunt sigur, lui Larry nu i-ar prii să se îndoape de unul singur. O să ia din nou mâncarea la pachet și o să facă drumul înapoi, ca să împartă cina de Crăciun cu prietenul lui. N-am nicio îndoială că așa va face.

Asta cred că înseamnă, de fapt, Crăciunul. Sau, cel puțin, despre asta ar trebui să fie, oricâte piedici ni s-ar pune, oricâtă presiune ar pune societatea pe noi să ne conformăm unui anumit standard, oricâte reguli ar încerca să ne îngrădească umanitatea, câteodată. Crăciunul este, dincolo de orice, despre magia spiritului uman, care găsește, ca în povești, întotdeauna drumul spre casă. Indiferent unde-ar fi ea, într-o sufragerie plină de căldură, râsete și farfurii încărcate, ori la adăpostului podului Blackfriars, unde doi prieteni împart o tocăniță sub magnificele lumini de Crăciun ale Londrei.

Crăciun fericit, dragi prieteni, sper ca fiecare dintre voi să aveți alături un om cu care să vă doriți, mai mult decât orice, să împărțiți totul.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp