„Pentru banii ăștia, copilul meu nu se dă jos din pat ca să muncească pentru un nenorocit de patron”. Cum ajungem să le creăm un handicap propriilor copii, care devin incapabili de efort susținut

De câteva luni am acest articol în minte și, cam la două-trei săptămâni, știri pe care le aud la televizor îmi tot aduc aminte de el. Ultima știre este cu tânărul aflat sub influența stupefiantelor care a ucis cu mașina doi tineri,.

Zic că vreau să îl scriu de mult timp pentru că am în jurul meu cazuri de prieteni foarte normali, muncitori, de treabă, care se confruntă cu probleme cu propriii copii. Este adevărat, sunt cazuri de oameni foarte bine situați financiar, însă văd în jur aceleași probleme și la cei care trăiesc doar cu un salariu decent.

Copiii lor nu mai apreciază nimic, iau totul că pe un dat. cer ceva părinților și a doua zi sau chiar pe loc se întâmplă. Știu părinți care le dau mii de euro copiilor, le iau ultimele modele de mașini, cele mai scumpe haine. Și care, totuși, atunci când relaționez cu ei se plâng. Se plâng că nu înțeleg de ce copiii lor sunt iresponsabili, de ce nu muncesc și de ce nu se implică mai mult.

Am scris acest articol pentru ei, dar și pentru că m-am gândit că poate există mai mulți părinți suficient de deschiși la minte încât să își analizeze modul de interacțiune cu propriii copii și să nu ajungă în situații fără ieșire.

Am încercat să analizez și ce determină astfel de comportamente, în primul rând, care este cauza. Probabil că, dacă aș fi citit doar  știrea despre tânărul cu bani care a ucis două persoane, aș fi zis probabil că părinții sunt de vină, că sunt neglijenți și iresponsabili și că nu le pasă. Dar, văzând aceleași probleme la cei de lângă mine și cunoscându-i, știu că ei își iubesc copiii, că încearcă să fie alături de ei și că le doresc tot binele.

Și atunci cum ajungem în această situație?

Pot răspunde tot din observațiile mele: acești prieteni au pornit de la o situație financiară normală și au muncit că să ajungă unde sunt astăzi. Cel mai probabil nu au putut avea tot ce și-au dorit în timpul comunismului și nici cât timp și-au construit activitatea profesională, așa că acum încearcă să compenseze și își exprimă iubirea față de copii prin a le da ceea ce își doresc.

O reacție firească am zice, însă, atâta timp cât ei obțin tot ce își doresc fără a depune un minim efort, nu vor înțelege niciodată ce înseamnă să muncești pentru banii respectivi. Nu vor înțelege ce trebuie să faci ca un business să meargă.

La un alt nivel, mă uit la tineri de 28-30 de ani care încă stau acasă cu părinții, pe banii acestora – unii dintre ei angajați care muncesc din greu – și spun că ei pentru 2000 de lei nu se dau jos din pat. Pai dacă nu te dai jos din pat acum, crezi că sunt șanse că la 35 de ani cineva să te plătească mai mult cu zero experiență? Iar părinții încurajează această atitudine, spunându-le că patronii sunt niște nenorociți și că nu trebuie să se spetească pentru ei, că merită mai mult. Dincolo de discuția legată de ce înțeleg ei ca fiind un efort mare, acesta e un alt aspect asupra căruia o să revin, ei nu înțeleg că, dacă nu lucrezi măcar un pic la „un patron nenorocit”, nu ai nici o șansă să îți găsești ceva mult mai bun, așa cum speri.

Și tot timpul mă întreb, ce se gândesc acești părinți că se va întâmplă cu copiii lor când ei nu vor mai fi? Cei cu mulți bani se gândesc că vor moșteni afacerea familiei și o vor duce mai departe, alții pur și simplu nu se gândesc.

Și, stau și mă întreb: cam cum îți imaginezi tu, părinte, că fiul/fiica ta care nu a muncit 8 ore legate într-o zi, nu știe ce sunt alea taxe la stat, nu știe ce e ăla impozit, nu știe cât de greu e să angajezi oameni și să menții niște angajați, cât de greu este să obții niște contracte, se va descurca să ducă mai departe un business de câteva sute de mii sau chiar milioane de euro?

Unul dintre prieteni mi-a spus că vrea să îi dea fiului un salariu de câteva mii de euro dacă vine și muncește pentru el. Și am întrebat și eu, ca un om simplu: păi dacă tu îi dai atât pentru o muncă care nu valorează atât și nu e ăsta prețul corect pe piață, ce va face când cineva o să îi ofere 1000 de euro sau poate mai puțin pe același job?

Practic, prin iubirea de genul acesta părinții le creează un mare handicap copiilor lor.

Aceștia nu au cum să devină responsabili și independenți dacă nu muncesc pentru ceea ce vor, dacă nu se confruntă cu oboseala, dacă nu înțeleg că nu e suficient să iți dorești ceva ca să se întâmple, ci că trebuie să muncești destul de mult pentru asta.

Și, întorcându-mă și la aspectul despre care vorbeam mai devreme - legat de ceea ce este considerat efort de către tineri și părinții lor care îi protejează câteodată mult prea mult, o să vă vorbesc din experiență, pentru că îi văd în activitatea mea destul de mult. Mulți dintre ei nu sunt în stare să ducă 8 ore de efort susținut la muncă. Îi văd cum după 2-3 ore sunt sfârșiți, nu mai au chef. Și întotdeauna atitudinea pe care o văd este cea de corvoadă, pentru că cineva îi pune să facă ceva.

Sunt câțiva la care văd pasiune, văd că muncesc pentru că le place, văd entuziasmul, însă sunt alții la care vezi pur și simplu că de abia așteaptă să plece, indiferent ce sarcini creative le dai, tot întreabă cât mai avem.

Și închei cu lucrurile la care mă pricep mult mai bine: o să ne ia robotii job-urile? Daca asta este o temere acum, eu aș spune că o să ne rugăm să vină roboții, pentru că generațiile pe care le creștem nu vor mai putea fi în stare să muncească la nivelul la care o facem noi acum. O fi bine, o fi rău, nu știu să spun, rămâne ca fiecare să își găsească propriul răspuns.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp