Sari la continut

De șapte ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

„Podul acesta l-a salvat Moșu Gavril, în cel de-al Doilea Război Mondial”. Într-o zi, fratele meu m-a luat cu el la un drum plin de povești și speranță

Mașină în pădure

În urmă cu vreo două zile a venit fratele meu, Sergiu, pe la mine, pe la șase seara și zice:

- Hai cu mine până undeva!

L-am urmat crezând că vom merge la un suc. El are obiceiul să mă scoată din casă în zilele când scriu mult.

A luat-o spre Mălini. Am ieșit din Mălini. Mai sus spre Suha, Poiana Mărului, spre Văleni și Iesle. Îmi era clar că nu mergem la niciun suc.

Pădurea verde a început a coborî până la aripa mașinii și eu îi simțeam verdele ca pe un cântec, când mă săruta pe ochi.

Mi-a arătat un pod. 

- Podul acesta l-a salvat Moșu Gavril, în cel de-al Doilea Război Mondial, îmi zice și eu îl privesc sceptic. Nu auzisem povestea aceasta toată copilăria mea.

- Știi că toți frații Ungureanu, frații bunicului, s-au dus la război; cei mici voluntari, cei mari că trebuia. Toți erau ciobani. De pe munți s-au dus direct la război.

Asta știu. Au trăit toți. Nu au știut nimic unul de altul, dacă sunt morți sau vii, dacă s-au întors acasă întregi sau răniți. Și s-au întâlnit toți șase în Crimeea, la Sevastopol după ani de război și au făcut fotografie cu generalul care conducea oștile. Fotografia a devenit icoană în casele lor. Apoi Gheorghe, Grigore, Dionisie și Gavril - bunicul - au venit acasă pe rând, când le-a venit vremea. Neculai și Ion au fost făcuți prizonieri și duși în Siberia și s-au întors după ani doi nebuni, care nu se mai temeau de moarte și își trăiau viața ca pe o beție frumoasă.

Știu toate poveștile cu ei, le-am și scris în ACASĂ, dar povestea cu podul nu o știam.

- Și cum a salvat moșul podul?

- A fost trimis acasă de pe front. Imediat ce a ajuns în sat s-a dus pe munte, la oi. A văzut că nemții se retrag. Rușii înaintau. Nemții retrăgându-se minau fiecare pod. Moșu îi vedea din pădure. Rușii se apropiau de podul acesta. Moșu le-a ieșit în cale și le-a spus că e minat. Rușii s-au dus și au deminat podul. 

Am mers mai sus. Pădurea cânta. Verdele brazilor devenea cântec din culoare. Făceau arc rotund deasupra mașinii și noi mergeam printr-un tunel viu. A oprit mașina lângă un izvor. Dar nu orice izvor. Țâșnea apa de cristal din inima muntelui, curgea pe un jgheab de lemn ca din povești și se aduna rece, clară și vie într-o troacă de lemn veche ca timpul, îmbrăcată într-o haină groasă de mușchi verzi-smarald. Izvorul era străjuit de o cruce de lemn. bătrânii înțelepți de demult puneau întotdeauna o cruce lângă un izvor.

Fratele meu șoptește:

- Șipotul lui Prahuza.

Ne-am dat jos. Deasupra catedrala verde. La picioare clinchetuind veselă apa născută din inima muntelui și noi cu pumnii întinși spre apa vie să o prindem și să o ducem la gură ca pe aghiazmă.

- Dacă aici nu e rai, atunci nu știu unde este! zic ducând căușul palmelor, în care am prins sufletul apei, spre gură. E rece. E bună! E... apă!

O beau și îmi amintesc de o strigătură de Anul Nou de la Mălini: „Vai, voioșii ciobanii / cum beau apă cu pumnii / și-s frumoși ca bujorii...”

Mă uit la Sergiu. El se uită la mine. Ne gândim amândoi la tata și la cât de mult a iubit el acești munți. Îi avea în sânge. Îi avea în inimă. I-a băut cu apa din izvoare și i-au devenit suflet. 

- Voiam doar să te scot din casă, că scrii prea mult, dar acum am altă idee. Nu ne întoarcem. Mergem mai departe... Să vezi drumul care se face peste munți și va lega Moldova cu Ardealul. E fantastic. O să ajungem până la Crucea Talienilor.

Plecăm la drum. Și eu și fratele meu - ca de altfel toți frații - avem ceva din nebunia frumoasă a tatei de a iubi pădurea și munții.

Mergând îmi explică cum se fac lucrările la drum. El lucrând în zonă a observat bine. Se sapă puțuri adânci de 25 de metri. Se pun în ei armătură de fier și se toarnă stâlpi de beton ca să consolideze malurile râpelor adânci și să nu alunece drumul. Undeva îmi arată urmele altui șipot, la fel ca Șipotul lui Prahuza, dar care a secat din cauza lucrărilor la drum.

- E drumul, pe care a venit cu oile de la Borca Nechifor Lipan. E drumul, pe care s-a retras Matei Corvin cu săgeți în spate după lupta de la Baia cu Ștefan cel Mare. E drumul, pe care s-au retras nemții, șoptesc. Sunt pădurile prin care hălăduia Nicolae Labiș pe la stâne în căutare de povești și a sufletului acestui popor, zic.

- Știi că tata povestea că e adevărată întâmplarea din Baltagul, doar că în carte sunt alte nume?

- Știu. Povestea că ciobanul acela a venit peste munți cu oi, că l-au omorât niște ciobani din Suha sau Poiana Mărului, îi răspund.

- Tata spunea că dincolo de Valea Lungă, cum cobori muntele era o cruce. Nu știu dacă mai este. Tata spunea că e crucea ciobanului omorât.

Depănăm povești. Privim drumul în construcție, care va lega nu doar Moldova cu Transilvania, ci va fi un drum extraordinar de parcurs și de-a lungul lui să afli istorie, povești. Trecem de monumentul eroilor din Văleni închinat eroilor satului morți pe front. E o cruce înaltă sub poala pădurii, în capătul unor scări, ce pornesc largi de jos și se îngustează sus. Îmi place. Întregul ansamblu pare un obelisc, care încearcă să se ridice singur în picioare. Frumos loc de petrecut veșnicia pentru cei care au murit pentru țară...

Urcăm pe serpentine. Nu mai este nicio mașină și nici țipenie de om. Apusul se pregătește să se nască. Mă simt mică și strivită de atâta măreție. Cerul e imens. Verdele pădurii un ocean. Privit de sus în jos te îmbată ca o băutură tare.

Eu cu fratele meu - doi intruși într-un templu...

Am ajuns la ultima serpentină și vom vedea Crucea Talienilor, din romanul lui Sadoveanu. Parcă nu vreau să ajung. E prea frumos drumul! De verde și de cer mă dor ochii! Și inima mă doare de atâta frumusețe!

Fratele meu iese de pe drum direct prin pădure. Îl privesc mirat.

- Tăiem ultima serpentină pe un drum forestier prin pădure și ieșim direct în Vârful Muncelului.

Privesc la drum, privesc la șofer și ochii mei îi spun că îmi este frică.

Îmi explică că e mașină de teren și că asta face în fiecare zi. Nu mă liniștesc. Privesc în jos și văd o hrapă. Roata din partea mea e chiar pe marginea ei.

- Știi că sunt niște imagini pe internet cu oameni de prin China sau Tibet, care merg pe o cărăruie îngustă, pe un munte înalt și textul pozei este: „Leac pentru constipație!” îi zic fratelui meu.

El râde cu gura până la urechi și îmi zice:

- Îmi pare rău, dar acestea sunt opțiunile excursiei. nu puteai alege! E pachetul întreg.

Eu îmi încleștez mâinile pe centura de siguranță și îmi propun să nu mă mai uit în jos, ci doar la cer și la cetina de brad ce atinge portierele mașinii sărutând-o. A funcționat. Frumusețea a alungat frica.

Am ieșit din tunelul pădurii și lumina vârfului golaș al Muncelului ne-a explodat în ochi. În jur toată zarea numai munți. Sergiu îmi arată undeva Poiana Lungă, Runcul și alți munți. Îi cunoaște pe toți. Îmi spune că în jos, de partea cealaltă e Borca și Bilbor. Îmi arată în zare Ceahlăul și îmi spune că, dacă nu ar fi înnorat și spre seară s-ar vedea și Rarăul. Se mulțumește să îmi arate doar locul unde ar trebuie să se vadă.

- Și Crucea Talienilor?! întreb realizând că nu am văzut-o.

- Am ocolit-o când am tăiat ultima serpentină. La coborâre, imediat o să o vezi. Are lângă ea un foișor de lemn și o bisericuță din lemn.

Am ajuns repede la ea. Strălucea albă în lumina înserării. Peste bisericuța din lemn asfințitul ploua cu aur lichid.

Nu îmi venea să cobor! Nu îmi venea să mă întorc la viața cu televizor, cu știri catastrofale.

Dar ne alunga înserarea și coboram odată ea, pe drumul în construcție ce lega două părți de țară, pe lângă păduri a căror nume mi-l spunea fratele meu, pe lângă monumentul eroilor, pe lângă izvorul din povești...

...

Ajunsă acasă mă simțeam spălată de tot răul știrilor acestor zile. Mă simțeam încărcată de speranță.

Era de la izvor...

Era de la povești...

Era de la frumusețe...

Era de la drumul nou care va spune celor ce îl calcă povești vechi... 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Arsenie. Viața de apoi

„Constatarea cea mai sumbră, după experiența asta, e că oamenii se lasă foarte ușor manipulați pe fondul de nevoie intimă religioasă și că ne îndreptăm, cumva și din analfabetism istoric sau din necunoaștere, către valorizarea acestor formule autoritare antioccidentale, antieuropene conspiraționiste care sunt în spațiul public din ce în ce mai puternice. Și asta vom vedea la alegerile de anul viitor cu ce o să se soldeze”, a concluzionat Alexandru Solomon.

Citește mai mult

Apă de băut

Copil fiind, înainte de 1990, „recrutam” câte un adolescent mai vânjos din cartier ca să cărăm sacoșele cu 10-12 recipiente din sticlă, pe care le dădeam goale și le aduceam acasă pline cu apă minerală. Vecinul se alegea cu o monedă sau un biscuit Poiana. Dacă știa să negocieze mai bine, primea cu împrumut mingea mea de fotbal, câteva ore.

Citește mai mult