Într-un comentariu făcut la sfârșitul lui 2016 intitulat “Războiul secolului care ne va defini viitorul”, remarcam că globalizarea a dus la ruperea echilibrului de tip win-win dintre doi factori de producție esențiali: Munca și Capitalul. În esență, explicam că, în timp ce globalizarea a crescut într-un mod exploziv oportunitățile/cererea pentru capital, oferta de capital a rămas mai degrabă limitată și extrem de selectivă, având ca urmare o putere de negociere semnificativă cu forța de muncă, cu guvernele, cu instituțiile internaționale. Aceasta a dus la doi câștigători și un perdant al globalizării. Elitele deținătoare de capital și forța de muncă din țările emergente au câștigat, iar forța de munca din țările dezvoltate a fost defavorizată.
Statisticile economice au indicat în contextul globalizării o stagnare și chiar un declin al bunăstării clasei de mijloc din țările dezvoltate, o continuă îmbogățire a elitelor și ieșirea din sărăcie a unei părți semnificative a populației din țările emergente, cap de listă fiind China. Cu alte cuvinte, tendința a fost de micșorare a polarizării economice internaționale și de creștere a polarizării economice “intranaționale” în țările dezvoltate.
În același context, mai spuneam că singura armă rămasă la dispoziția Muncii era votul, în condițiile în care, indiferent de avere, fiecare individ are dreptul la un vot. Iar exersându-si acest drept ca semn de protest, masele dezavantajate economic au adus în prim-plan forțe politice naționaliste sau extremiste. Mai remarcam și faptul că frustrarea economică a maselor a fost redirecționată într-un mod abil spre teme mai degrabă ne-economice, astfel de forțe politice venind la putere prin promovarea unor teme legate de emigranți, apartenență la UE, amenințarea Chinei și așa mai departe. Inechitățile economice în creștere din țările dezvoltate și faptul că randamentul în creștere obținut de capital s-a reflectat într-un mod limitat în țările de proveniență nu au dus la inițiative nici în campaniile populiștilor, nici în ale naționaliștilor. Aduceam ca exemplu pe președintele Trump, declarativ un politician preocupat de bunăstarea gulerelor albastre, care însă a găsit de cuviință să scadă impozitele pentru cei mai bogați americani.
Menționam și faptul că acest lucru poate nu ar trebui să mire având în vedere influența marcantă pe care cercurile de afaceri o au asupra partidelor din țările dezvoltate. În acest context, menționam că, probabil, Munca a rămas fără muniție în “Războiul Secolului” în condițiile în care banii alocați media și partidelor politice vor putea îndrepta votul maselor în orice direcție se dorește.
Venirea pandemiei și identificarea Muncii ca fiind factorul de producție cel mai vulnerabil m-au dus la concluzia că Munca va pierde acest război fără drept de recurs, prin marginalizarea unor categorii socio-profesionale și avântul economic al celor cu capital financiar sau de inteligență.
Însă o serie de evoluții recente mă fac să constat schimbări importante, care oferă Muncii oportunități ce o fac să rechilibreze într-o bună măsură raportul de forțe cu Capitalul. De ce?
Dintr-o dată, puterea Muncii nu a mai fost dată doar de dreptul de a stabili pe cine este dispusă să voteze, ci și dreptul de a alege pentru cine este dispusă să lucreze.
În opinia mea, este vorba de doi factori determinanți. În primul rând, tehnologia nu înlocuiește resursa umană în ritmul preconizat astfel încât să ducă la creșterea șomajului. În al doilea rând, suntem martorii unei accelerări a deglobalizării produse de tensiunile geopolitice aduse de războiul din Ucraina și creșterea până la un nivel fără precedent a tensiunilor geopolitice dintre China și SUA. Aceste evoluții au dus la dispariția totală (în Rusia) sau parțială (în China) a oportunităților pe care Capitalul le avea în două dintre cele mai mari țări ale lumii. Iar dacă pandemia reclama o deglobalizare prin eliminarea dependenței de un lanț de furnizare (supply chain) prin introducerea altora în paralel, segmentare geopolitică și economică în curs impune dispariția totală a anumitor lanțuri de furnizare pentru a fi înlocuite cu altele, în zone aflate în același bloc geopolitic.
Bascularea poziției de negociere dintre Muncă și Capital pune Munca acum într-o poziție de forță, capabilă să-și negocieze aspirațiile cu determinare
Astfel de evoluții fac ca cererea pentru forță de muncă în țările din blocul Atlantic să fie în creștere. Cifrele ne arată tensiunile existente pe piața muncii atât în SUA cât și în UE precum și o vânătoare intensă de talente în toate sectoarele economice. Dintr-o dată, puterea Muncii nu a mai fost dată doar de dreptul de a stabili pe cine este dispusă să voteze, ci și dreptul de a alege pentru cine este dispusă să lucreze. Reprezentativă în acest sens este mișcarea “Marea demisie” (Great Resignation) prin care, în SUA, a fost atins la sfârșitul anului 2021 un record al celor care au decis să își părăsească locul de muncă. Așa cum studiile au arătat, majoritatea s-au reangajat apoi în companii ce le ofereau condiții superioare de muncă (salarii, avans profesional, beneficii, echilibru muncă-viață).
Bascularea poziției de negociere dintre Muncă și Capital pune Munca acum într-o poziție de forță, capabilă să-și negocieze aspirațiile cu determinare. Problema este că, așa cum dezechilibrul precedent în favoarea Capitalului a dus la excese având consecințe negative, și dezechilibrul în favoarea Muncii riscă să producă efecte similare. Cel mai evident este creșterea costului cu forță de muncă și impactul inflaționist pe care aceasta îl are.
Unul din efectele globalizării a fost o lungă perioadă de inflație mică, în condițiile în care costul cu forța de muncă a scăzut prin relocarea activităților economice. În mod similar, o relocare a activităților în țări cu costuri mai ridicate ale forței de munca va avea un impact inflaționist. Mai mult decât atât, în condițiile unei creșteri generalizate de prețuri din cauza costurilor cu energia, există acum șansa unui cerc vicios format din alimentarea reciprocă a creșterii prețurilor și a salariilor.
În paralel, a mai apărut un fenomen important, mai ales în zona gulerelor albe: o presiune în creștere în direcția limitării până la dispariție a prezenței la locul de muncă, în favoarea activității la domiciliu. Privită inițial ca un beneficiu care va crește motivația și angajamentul (engagement) angajaților, ulterior s-a dovedit că acest gen de abordare a adus o serie de provocări nu lipsite de importanță. Numeroși manageri sau antreprenori mi-au semnalat că separarea fizică prelungită sau permanentă de locul de muncă a dus la o detașare mentala semnificativa de angajator, de colectivul profesional și la o slăbire până la irelevanță a culturii organizaționale. Țesătura socio-profesională a fost slăbită. Procesul de integrare a noilor angajați a avut de suferit și el atât prin prisma conexiunilor personale care se stabileau în timp atât prin prezența la birou, cât și prin educarea în spiritul valorilor comune ale organizației.
Pe toți cei care formează factorul de producție Muncă nu ar trebui să-i bucure avantajul noii poziționări? Doar până la un punct.
În timp ce la nivel individual o prezență cât mai scăzută la birou era ideală, la nivelul managerilor dezavantajele acestei detașări spațiale și relaționale a devenit preocupantă prin consecințele pe care le producea în activitatea companiilor. Iar o reversare a acestei situații este greu de imaginat, mai ales pe segmentele profesionale care își vor conserva puterea de negociere.
Pe toți cei care formează factorul de producție Muncă nu ar trebui să-i bucure avantajul noii poziționări? Doar până la un punct. Deoarece o bună parte a dezvoltării noastre profesionale rezidă în capacitatea de a “fura meserie” observându-i pe alții la locul de muncă, după cum vizibilitatea rămâne un ingredient important al unei promovări. Pe lângă aceasta, nu suntem doar prestatori, dar și clienți. Or, o creștere a prețurilor indusă de costurile cu forța de muncă sau o deteriorare a calității activității din companiile de la care cumpărăm servicii sau produse vor înrăutăți experiența noastră de client.
Indică aceasta o repoziționare finală dintre Muncă și Capital? Cred că este vorba mai degrabă de o perioadă de tranziție. Per ansamblu, cererea de forță de munca va scădea pe măsură ce sistemele bazate pe tehnologiile revoluționare vor fi din ce în ce mai mult folosite. De altfel, mă aștept ca vulnerabilitătile aduse de pandemie, preconizatele pandemii viitoare aduse de schimbările climatice, dar și creșterea costurilor cu Munca din motivele enunțate, să accelereze investițiile Capitalului în tehnologii care să micșoreze dependența de Muncă.
Pe de alta parte, profesioniștii greu de înlocuit își vor păstra puterea de negociere, folosindu-se de acest atu pentru a dicta condițiile de muncă. Detașarea fizică a acestora de locul de muncă vă creste șansele unei “mercenarizări” prin faptul că în lipsa elementelor de retenție care țin de calitatea interacțiunii umane din colectiv și a culturii organizaționale, elementele pecuniare vor prevala ducând la o creștere a fluctuației de personal și la instrumente de retenție mai puține și mai scumpe pentru angajatori.
În cele din urma, în pofida ultimelor evoluții, numele câștigătorilor în "războiul secolului" vor rămâne neschimbate: capitalul financiar și cel de inteligență.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.