Foto: Profimedia Images
În anii ’80, Republica Socialistă România era un porumbel al păcii într-o lume care se pregătea să lanseze rachete nucleare. Iar cum toată lumea ne dorea răul şi jinduia la bogăţia pământului nostru, trebuia să fim pregătiţi zi şi noapte să îl apărăm. De fapt, Partidul se gândise că discursurile pacifiste ale Tovarăşului şi pregătirea pentru apărarea patriei trebuiau să ne ţină de foame şi frig.
„Florile zîmbesc la geam,
Merg copiii să se joace,
Păsări ciripesc pe ram
Când e pace!”
Cântam versurile astea înainte de a ne juca în pauza mare „Ţară, ţară, vrem ostaşi!”. Pe urmă, colegii dintr-a cincea mergeau la ore de PTAP, adică Pregătirea Tinerilor pentru Apărarea Patriei.
În zilele de iarnă, cu două pulovere pe noi, ne încălzeam jucându-ne de-a războiul. Aveam armate eterogene: indienii înarmaţi cu cuţite luptau alături de soldaţi bine înarmaţi şi cowboy cu carabine, nu erau prea multe jucării pe atunci. Bateriile ELBA sau cele chinezeşti se transformau în rachete de croazieră sau în tunuri, cele groase. R14 şi R20. Din cartonul blocurilor de desen meşteream lansatoare pentru ele sau chiar avioane care să poată căra cât mai multe bombe.
Îmi amintesc că declaraserăm armistiţiu în vreo două rânduri numai când veniseră la noi ambii bunici. Lăsam joaca de-a războiul deoparte fiindcă ei povesteau despre războiul adevărat.
Se puneau la masă cu o jumătate de sticlă de ţuică de prune şi două păhărele. După trei ore, când plecau, sticla era pe jumătate plină. Poate că era doar un medicament pentru amintiri şi învăţaseră că în supradoză avea efecte adverse.
Nu era un dialog. Doar amintiri rememorate în faţa unui camarad. Unul dintre bunici povestea o întâmplare, celălalt îl asculta. Pe urmă schimbau rolurile. Câteodată era vorba de încercuiri şi morţi, comandanţi viteji sau, dimpotrivă, laşi care se ascundeau în tranşee. Alteori erau întâmplări amuzante. Bunicului din partea tatălui îi plăcea când lupta alături de italieni: făceau mereu rost de vin şi serile cântau la chitară romanţios cum o fac şi azi. Românii şi italienii se înţelegeau de minune. Dar când începea vreo contraofensivă rusă, frontul apărat de ei avea întotdeauna probleme şi era nevoie de intervenţia nemţilor pentru a-l stabiliza. Şi ai noştri, şi italienii erau curajoşi, dar slab pregătiţi, precar dotaţi şi, de cele mai multe ori, prost organizaţi.
Bunicii luptaseră până la Cotul Donului. Acolo unul dintre ei ajunsese prizonier, iar celălalt rănit într-un spital de campanie. În acele ultime lupte pierduseră sumedenie de camarazi.
Fiecare poveste, tragică ori amuzantă, se sfârşea la fel: „Să ne ferească Dumnezeu de un alt război!”
Bunicul-prizonier se întorsese acasă după terminarea războiului. Îl ajutaseră civilii ruşi atunci când îşi pierduse speranţa că va mai scăpa vreodată cu viaţă din stepa rusească. De-asta, deşi nu-i suporta pe comunişti, despre ruşi vorbea întotdeauna cu drag.
După ce plecau, ne întorceam la războaiele noastre cu soldaţi şi indieni care luptau până ce una dintre armate era măcelărită complet. Războiul era cel mai palpitant joc şi nu înţelegeam pentru care motiv cei doi bătrâni spuneau că trebuie să ne ferească Dumnezeu de el.
Când eşti copil, nu percepi moartea. Ostaşii aceia de plastic căzuţi erau înviaţi la sfârşitul luptelor şi formau iarăşi o armată. Aveau atâtea vieţi căte erau necesare jocurilor noastre. Nu sufereau, nu îi aşteptau copii acasă, nu ne luam adio pentru totdeauna de la ei.
N-am avut prieteni sau cunoştinţe care să fi pierit în războaie. Dar, cu anii, am cunoscut destule întâmplări tragice şi am înţeles de ce bunicii terminau fiecare amintire spunând „Să ne ferească Dumnezeu de un alt război!”
Oamenii trăiesc doar o dată, nu sunt soldaţi de plastic. Se bucură, iubesc, îşi fac planuri, speră. Doar că pentru alţi oameni, nu sunt decât jucării bune de sacrificat pentru a câştiga ei un loc mai în faţă la masa celor puternici.
Trebuie să fii nebun dacă te joci de-a războiul cu oameni la bătrâneţe.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Adevărul e că te câte ori m-am gândit la eventualitatea unui Al Treilea Război Mondial, în sensul unui conflict apocalitptic, ultim, îl proiectam mai degrabă către o cofruntare între două culturi diferite, euro-atlantică vs chineză sau islamnică.
Întrebarea legitimă este acum dacă Rusia reprezintă o cultură cu adevărat europeană sau doar poziționarea sa geografică, parțial europeană, perzumă apartenența la civilizația bătrânului continent. Și, desigur, dacă ne aflăm într-un război mondial, într-unul atipic, dar care are toate elementele unui conflict planetar: poziționare deschisă pentru una dintre tabere, neutralitate binevoitoare sau accord tacit din toate zonele lumii.
Până la Petru cel Mare, Rusia a avut un rol de putere regională. Să nu uităm că sute de ani ciolovecii au stat sub cravașa mongolă, gravitând în jurul Saraiului, cartierul general al hanului căruia îi plăteau tribut anual. În ce măsura lunga perioadă petrecută sub ceea ce istoricii ruși numesc ”jugul tătăresc” a influențat mentalitatea colectivă a rușilor este greu de precizat, dar specialiștii cad de accord că, paradoxal, a însemnat, prin distrugerea Rusiei Kievene de către mongoli, ridicarea treptată a cnezatului Moscovei. Petru cel Mare a reușit să facă trecerea de la cnezat la imperiu. Face asta începând prin a călători personal prin Europa, unde se arată uimit de avansul tehnologic al vesticilor. Este primul principe rus care străbate Europa după cneazul Kievului, Iziaslav, iar aici putem intui o dorință ascunsă de a-l întrece pe strămoșul său care era perceput ca un mare deschizător de drumuri. Nici nu mai contează că este privit ca un semisălbatic, că mănâncă cu mâna și se unge cu sos pe haine la dineurile curților europene, dar se întoarce acasă cu lăzi pline de schițe, cu arme și..idei de reformă. Începe reforma ”bărbilor”, a”veșmintelor”, calendarului, administrativă și militară. Culmea, de la o astfel de Rusie din ce în ce mai ”franțuzită” am primit noi, ulterior, un suflu european în încremenirea proiectului otoman, prin Regulamentele Organice de la 1831!
Revenind la proiecția imaginară a unui potențial WW3, spuneam că vizionam o confruntare între culturi diferite. În tabăra euro-atlantică ar fi intrat inclusiv Rusia, pe care, poate și grație geniilor sale literare, Pușkin, Dostoievski, Tolstoi, etc, o percepeam europeană, chiar dacă marginal-europeană.
Dar dacă Rusia nu aparține culturii europene, fiind ea însăși o lume în sine? Dacă de vină suntem chiar noi care ne-am scufundat într-un maniheism perpetuu din schema căruia încercăm să ne smulgem printr-o tardivă interogație: dar ce vor de fapt rușii? Prin ruși înțelegând, evident, clasa politică, militaristă dornică de o continuă extindere de la Ivan cel Groaznic încoace. Sau i se potrivește Rusiei, în mod integral, afirmația pe care Voltaire avea s-o facă la un moment dat despre țara condusă de Frederic Wiliam I:"În timp ce unele state au armată, armata prusacă are un stat!"?
O resetare a modului de a ”lucra” cu Rusia ar trebui cred să înceapă cu ieșirea din zona de confort a relațiilor economice: Putin ne dă gaz, noi îi dăm bani, îl mai lăsăm să ocupe câte o Georgie, vreun Donbas ceva, dar toată lumea e ok în cele din urmă!
Falimetul politicii împăciuitoriste a la' Chamberlain a ajuns acum la zenitul Ucrainei. E inutil postfactum de imaginat care altă țară ar fi putut fi ”ucraina belli”, dar fiara din Putin a văzut o prefațare just ad bellum ideală. Prefața a fost, deci, scrisă. În cadrul paradigmei aparente a aceleași culturi salvo-europene, iar paginile se completează de o săptămână cu cele mai cumplite amintiri din viitor.
1. Foarte tragic faptul că erau obligați bunicii să bea țuică și nu pălincă. Eram în vacanța de iarnă dintr-a doișpea când m-am întâlnit de gradul trei cu țuica. Nu că eram intim cu pălinca, dar ne mai pupasem ocazional. Și m-am certat cu văru-meu de lângă Vălenii de Munte de ce a pus apă în țuică :D
2. Nu am avut pe nimeni care să fi murit în război, dar am avut un coleg a cărui nevastă și copil erau în avionul etiopian care s-a prăbușit la începutul lui martie 2019 la decolarea de pe aeroportul din Addis Abeba. Ei erau cei 2 polonezi din listă, de fapt ea era keniancă și pleca spre casă cu juniorul, colegul meu urmând să plece și el peste vreo săptămână.
Am fost martor la „dispariția” din realitate a omului respectiv, fostul meu coleg. Pur și simplu „s-a șters” și s-a deconectat. Nu, nu s-a surghiunit din viață ci doar din realitate. A devenit o umbră printre noi...
Am văzut asta și pot înțelege și asta mă face necruțător cu dobitocii care fac apologia netrebnicilor si celor care, din lenea de a gândi sau din meschine interese, le umplu rezervorul cu napalm. Plătiți sau ba.