După dezamăgirea intitulată Stoker, e o plăcere să-l vezi pe Park Chan-wook din nou în formă în Slujnica. Că e interzis minorilor sub 18 ani nu e vreo surpriză. Dacă regizorul sud-coreean face rabat la violență, care e mult mai temperată decât și-a obișnuit publicul, sugerată mai degrabă decât arătată (cu câteva excepții), însă insidioasă cât cuprinde, își dă frâu liber la scenele de sex, care au o exuberanță fascinantă. Desigur, nimic nu e neorchestrat aici: de pildă, într-una din ele, folosește unghiul subiectiv, doar că nu personajul e privitorul, ci organul său genital.
Totodată, se joacă într-atât cu camera, încât faptul că vezi aceeași scenă din perspectiva fiecărui participant e departe de a fi redundant, ci devine o parte integrantă a studiului de personaj.
Pentru început, Park Chan-wook, care e și co-scenarist, mută acțiunea romanului „Fingersmith” de Sarah Waters – filmul e o adaptare - din Anglia victoriană în Coreea sub ocupație japoneză. Hideko (Min-hee Kim) e japoneza moștenitoare a unei mari averi, japoneză crescută și sechestrată într-o vilă somptuoasă de către unchiul ei (Jin-woong Jo), coreean aspirant să devină japonez, care intenționează să se și însoare cu ea pentru a pune mâna pe bani.
Până atunci, o folosește în alte scopuri, puțin spus necurate. În această ecuație intervine falsul conte Fujiwara (Jung-woo Ha), ale cărei intenții sunt simple: s-o seducă pe Hideko, să fugă împreună în Japonia, să se căsătorească și apoi s-o închidă într-un azil de nebuni, el rămânând, firește, cu banii. Pentru asta are nevoie de Sook-Hee (Tae-ri Kim), crescută într-o familie de infractori: ea va deveni slujnica lui Hideko și îl va ajuta pe Fujiwara s-o seducă. Lungmetrajul e structurat în trei părți: Sook-Hee, Hideko și Fujiwara trec toți prin rolul naratorului necreditabil, fiindcă fiecare are propriile scopuri, conflictul dintre ele persistă și habar n-ai cine va ieși învingător.
Nu e de mirare că Slujnica le-a luat ochii criticilor de la prima vizionare de la Cannes. Park Chan-wook a împrumutat elemente din atâtea genuri, încât e uimitor cât de bine curge – în ciuda structurii de triptic - acest mix de thriller, dramă, gotic, melodramă, poveste de dragoste, plus o doză de ceea ce trecea în epocă drept pornografie pentru aristocrați.
Imaginea e de departe unul dintre atuurile lungmetrajului, dar, dincolo de frumusețea singulară a cadrelor, ce e cel mai satisfăcător la acest film e că Park Chan-wook a revenit la elementul coregrafic: asiști la juxtapunerea a două tipuri de balet – unul între cameră și personaje și altul între personaje. Și în nici unul nu găsești vreo notă discordantă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.