Foto: Inquam Photos
Orașul meu îmi oferă de ceva timp, timp pentru reflecție. În trafic. E un oraș mic, iar când cineva din capitală a venit la mine și i-am zis – „știu o scurtătură”, m-a privit cu indulgență: „Du-mă pe drumul normal”. „ Așa e, în mod normal, îl treci într-un sfert de oră de la un capăt la altul, dar în timpul orelor grele, orașul parcă se înfoaie, crește, se expandează și abia îl străbați într-o oră. O oră care pe care am ales să o povestesc puțin și altora.
Așadar, povestea mea, pe zile:
Ziua 1 până la ziua 21 – în fiecare zi, pe traseul spre casă se formează coloane de mașini; totuși în fața dopului zilnic se deschide la un moment dat o intrare înspre parcarea ștrandului, iar apoi, după vreo sută de metri mai în jos, este ieșirea din ștrand. Zi de zi, între cele două puncte, stau mai bine de jumătate de oră, pentru că în timp pe mă pun cuminte la coadă, eu și încă câțiva cuminți, prin intrarea la ștrand intră șmecherii care, chipurile, intră în ștrand, iar apoi ies înapoi în drumul mare; să ne înțelegem, toți acești oameni nu merg la ștrand, se prefac doar că intra în parcarea acestuia, ca să iasă o sută de metri mai încolo, în drum în fața celorlalți.
Primele 3 săptămâni trec ușor - citesc un email, dau un telefon, și așa nu apuc la birou, sun pe cei dragi - că după aceea mai iau cu altele și poate uit. Oricum, nu sunt singur. Aștept alături de alți nefericiți care au același drum.
Ziua 21, până la ziua 24 – observ o radicalizare a celor care o iau prin ștrand - nu se mai străduiesc să pară că intră în ștrand, intră în parcare și, fără să mai ocolească parcarea imensă, printr-un drum paralel cu cel principal, la nici 3 metri de acesta, reintră firesc înapoi în drumul principal
Pare cumva sâcâitor. Mă consolez că și ceilalți așteaptă. Oricum am telefoane de dat și sms-uri de văzut. Și parcă m-am și obișnuit. Deja e aproape o lună de când se întâmplă la fel. Nu poate să mai dureze mult.
Ziua 25 – îl văd pe Cristi, prietenul meu, făcând manevra „parcarea”
Îl sun și îi reproșez asta lui, un intelectual, un protestatar, un spirit civic face asemenea manevre. „Fă la fel”, îmi spune și închide telefonul.
Ziua 26 – ajung la ieșirea din ștrand și mă opintesc în frână, mă pun crestul, împiedicând intrarea înapoi a celor din parcare
Am fost un nemulțumit tot timpul - de mine, de cei din jurul meu. Așa am știut eu să-mi duc viața, bună-rea, cum o fi fost. Unul dintre puținele aspecte pozitive ale acestei stări a fost acela că, în mod natural, am protestat tot timpul, nemulțumit de ce se întâmpla în împrejurul meu. Nici nu era foarte greu, privind în jur.
De ceva zile o ticluiam. Am început să claxonez la cei care se băgau în față. Le-am arătat prin geamul deschis că văd ce se întâmplă, am strigat la ei. Simțeam că trebuie să fac mai mult.
M-am opintit în frâne. Aș fi putut jura că cei din spatele meu vor face la fel, se vor opinti în frâne și ii vom opri pe nesimțiți – nici poveste, mă claxonează și mă blițuiesc, ca pe un nebun ce sunt, și nesimțit pe deasupra. Mă opintesc totuși în frână vreo 3 minute. Pare o eternitate. Corul celor supărați din spatele meu devine prea mare. Renunț. Revoluția mea a durat 3 minute. Pe ceas.
Ziua 27 - ezit între a bloca a doua girație și a mă fac că nu îi văd pe cei din dreapta mea
Ani la rândul am protestat în multiple feluri la adresa modului la care tovarășii mei încurajează pe cei fără bun simț, pe profitori, pe cei care te mint în față, invocând crezul unui simțământ creștinesc. Însă un simțământ care nu are nimic de-a face nici cu iubirea și nici cu iertarea. Când ăla care se bagă în față cu ochi mieroși îți cere sa îl lași, nu e nimic creștinesc nici în cerere și nici în acceptare.
Nu cedez trecerea, opresc motorul câteva momente. Cu o zi înainte fusese mai ușor să opresc, crezusem, sperasem că mă vor susține și cei din spatele meu. Astăzi știam de la început că nu o vor face. Așa și era - vânzoleală mare în spatele meu. Îi simțeam în ceafă și în urechi și așteptam privind în retrovizoare să se arunce asupra nebunului care blochează drumul. Câțiva ies din mașini, pregătiți să intervină și să rezolve situația. După câteva momente de ezitare, în corul general, demarez fără vreo speranță.
Ajung acasă fără niciun gând și deschid telefonul. Mesaj de la Cristi: „Tot în trafic, ai?! Te-am văzut!”
Ziua 28 – ajung la intrarea în parcarea ștrandului, o iau la dreapta, încet să vadă toți cei din drumul mare că o iau la dreapta - mă duc încet, paralel cu ei, ca să mă asigur că mă văd toți – reintru, insistând cu privirea pe cel pe care îl „rog ” să mă lase să mă bag în față.
Sunt cu totul uluit. Omul căruia i-am cerut voie să intru mi-a cedat locul fără nicio problemă. Îmi e rușine rău de ce fac și insist și îl țintuiesc cu privirea. Îmi zâmbește și, ca să mă asigure de gândurile bune, îmi face semn și cu mana că mă lasă.
Mă uit disperat cumva după o injurie, o bombăneală, ceva, în spate. Sunt foarte sigur că m-au văzut mulți – nimeni nu are nicio împotrivire – citesc pe fețele lor: poate m-oi fi grăbit, poate am o urgență, poate s-a întâmplat ceva, cine știe, bine că m-au lăsat să trec. Așa e corect!
Ajung acasă mai repede cu jumătate de oră. Am un sentiment de împlinire, ca un hoț care nu a fost prins la furat, deși parcă și-ar fi dorit să fie prins. Nu știu dacă mai vreau așa...
Îl sun pe Cristi, nu îmi răspunde. Îi scriu mesaj: „Asta simți?”
Ziua 29 – încerc din nou faza cu parcarea. Îmi ține fără nicio problemă. M-aș putea obișnui cu asta.
Ajung acasă mai repede, gol de orice gând. Nu mi-a ajutat cu nimic că am ajuns mai repede. Mă hotărăsc să nu o mai fac.
Ziua 30 – mă pun din nou în coloană.
A trecut deja o lună de când procedez așa - până la urmă, nu sunt singur, alături de atâția alți fraieri; îi număr într-un segment de timp de jumătate de oră sunt cam de 3 ori mai mulți cei care fraieresc, comparativ cu cei ce așteaptă.
Oare ce simt ăia care ne fraieresc, știind că noi știm că ne fraieresc? Pentru că ăia din parcarea ștrandului știu că noi știm, asta nu mai încape îndoială. Și totuși continuă să o facă.
Primul gând mă duce la politică. Politica e cea mai evidentă scurtătură. Nu e singura însă. În parcarea ștrandului am văzut funcționari, asistenți, instalatori, avocați, taximetriști. Mulți. Părea că toată România e înghesuită în parcarea ștrandului meu.
Rămăseserăm atât de puțini pe drum. Aproape că îmi pare rău că drumul asta prin România adevărată durează doar jumătate de oră.
Ziua 32 – a trecut deja o lună; încerc să găsesc o explicație a celor ce stau în drum în așteptare;
Ei știu sigur, toți cei din rândul meu, că pot să facă manevra ”parcarea”. Nu o fac, dar nu dintr-un simț civic, cred că sunt prea puțini care nu o fac din simț civic. Cred că explicația e mai degrabă ... mioritică.
Cred că pur și simplu nu putem accepta că cineva ar putea profita de bunătatea, de onestitatea noastră și să ne fraierească în față. Chiar și atunci când este evident, și chiar și atunci când o fac ostentativ. Trebuie să fii cioban mioritic și să accepți că vine ungureanul și olteanul și îți ia turma, câinii și fluierul și tu să stai în coadă, lângă parcarea ștrandului.
Și cred că e cumva o meteahnă istorică - am fost tot timpul un popor de iobagi, de supuși. Conducătorii țării au fost impuși fie de Constantinopol, fie de Viena, fie de Fanar, fie de Budapesta. fie de Moscova, fie de Washington. Pare natural cumva pentru un popor căruia i s-a spus de către alții tot timpul unde îi este locul, să stea în acel loc și să aștepte. Deși în locul de alături e mai cald, mai larg și mai rapid spre ieșire.
Și cred - și nu e ultimul argument - că poate fi bunătatea, elementul creștin. Nu poți crede că cineva ar face un asemenea joc. Ar fi un păcat – ar fi păcatul lui. Așa că îl lași să treacă. Nu cred că poate să mă fraierească, nu are cum.
Greu pentru un popor creștin, supus, bașca și mioritic, să tragă o palmă celor care ies din parcare fără drept.
Ziua 82 - m-am obișnuit și îmi place; e jumătatea mea de oră de liniște
Nu mai vorbesc la telefon. Nu mai citesc mesaje. Nu mai trimit mesaje, sunt doar eu cu mine. E jumătatea mea de oră de liniște de care am nevoie, după o zi de muncă.
Știu, am ajuns și eu supus, mioritic, creștin. Mi-am găsit o altă scuză. Toți ne găsim. Ca să mergem mai departe toți ne găsim.
„Tot în traseu?” mă întreabă Cristi într-o zi. „Nici nu știi ce bine e!” îi răspund.
Ziua 179 – România continuă și așa. Pe drumuri.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Nu sunt pentru mersul pe bicicletă în oraș ca modalitate principală de deplasare, Cu transportul în comun e mai OK, dar nu în orice condiții. De exemplu NU în pandemie, nu când ai tu pesonal o viroză, nu când stația e prea departe iar tu nu ești în forma cea mai bună, nu când ai un copil mic sau un bătrân neputincios cu tine, sau ești chiar tu acel bătrân. Nu când te deranjează curentul sau climatizarea și știi că în acel mijloc de transport se utilizează etc etc. Iar mersul cu bicicleta e și mai restrictiv. Practic se pot gândi la asta doar tinerii sau persoanele până într-o anumită vârstă, aflate în formă fizică bună. Și asta doar ziua și în condiții meteo favorabile. Altfel prezintă o complicație și un risc maxime.
Soluția e să ne organizăm mai bine pe viitor, la nivel urban: organizarea mai bună a regulilor de circulație pe străzi, managementul inteligent al traficului etc. Și să lăsăm visele cu bicicleta pentru perioada copilăriei sau ca sport individual, și să nu revenim în trecut, când bicicleta era o mare minune, fiindcă altceva mai interesant pentru transport nu exista :-)
OK, de acord că noi nu avem cultura bicicletei decât, în mare, ca divertisment. Cine vrea să vadă cultura bicicletei, folosită în scop utilitar, să meargă în vestul Europei. Eu unul am fost impresionat de infrastructura pentru biciclete (piste speciale semaforizate, parcări dedicate oriunde în orașe, chiar și piste interurbane) din Germania și Olanda. Am văzut copii mergând la școală, adulți la serviciu, oameni în vârstă la cumpărături. În Berlin și în Munchen am văzut oameni care mergeau pe bicicletă în perioada Crăciunului, ziua sau noaptea. Iar asta se întâmplă de multe zeci de ani, nu de ieri, de azi.
Normal, noi, românii, care - pe vremea lui Ceaușescu - am mâncat multe iaurturi și am așteptat luni de zile să ne vină rândul la o mașină, care am petrecut ore întregi la coadă la benzină, acum nu prea ne mai vine să ne dăm nici cu tramvaiul, nici cu bicicleta. Că na, ne credem boieri, chiar dacă ne învârtim o jumătate de oră în jurul casei până găsim un loc de parcare, chiar dacă pierdem 2-3 ore sau mai mult în trafic în fiecare zi, chiar dacă avem un cost foarte mare al deplasării (incluzând costul mașinii, al combustibilului, întreținerii, asigurării, rovinietei, taxelor etc.), chiar dacă ne aducem contribuția la poluarea aerului. De ce toate astea? Ca să ne simțim noi mai boieri, să arătăm (cui?) ce mare statut social avem.
Și pentru că noi nu suntem în stare să învățăm de la străini nimic din ce e cu adevărat benefic, aștept cu interes momentul în care litrul de benzină/motorină să fie atât de scump, încât 99% dintre motorizați să nu își mai permită luxul mașinii individuale. Iar prețul energiei electrice să fie tot pe acolo, raportat la costuri/km. Atunci, poate, “boierii” se vor orienta către un mijloc de transport sănătos, nepoluant și ieftin, cum este vechea dar mereu noua bicicletă.
În București nu cred că vezi des așa ceva (adică cei cu prioritate să îi lase la grămadă pe cei fără prioritate). În București vezi alte manevre șmecherești, de genul depășirii unei coloane de mașini, pe contrasens, după care băgat în față chiar cu depășirea semaforului, luatul feței, nerespectarea distanței dintre mașini conform regulii "2 secunde" pentru frânare eficientă (distanța în metri față de mașina din față ar trebui să fie egală cu viteza în km/oră împărțită la doi), trecerea fără jenă pe roșu la semafor, neacordarea priorității ambulanțelor, bicicliștilor, pietonilor, parcarea pe trotuar chiar dacă pitonii sunt obligați să ocolească pe carosabil etc.
Oricum, parabola articolului este evidentă. Problema nu e că suntem urmași de iobagi, cu gândire mioritică, problema e că societatea civilă nu are putere de opinie și nu își coagulează voința pentru a corecta derapajele șmecherilor, care devin din ce în ce mai mulți. Tot mai mulți preferă, la un moment dat, să intre în gașca șmecherilor, în loc să ia atitudine, într-un fel sau altul. În ziua de azi nici nu e indicat să iei atitudine. Deși poți să ai toate regulile de partea ta, te poți trezi tot tu admonestat, înjurat, bătut sau cu mașina pocnită.
Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus "Legea junglei".
Înțelegem deci că dacă protejezi un șmecher, cel puțin în unele cazuri, nu ești servil sau mioritic, urmaș al iobagilor bla bla bla... ci dimpotrivă, te revendici și tu din aceeași categorie cumva. Respectând șmecheria altuia te declari și tu, virtual, tot un șmecher care întâmplător nu acționează acum, dar o poate face altădată. Complicată atitudinea asta și mai ales complicat de vindecat de către noi ceilalți, care vrem o societate mai unită, cu un simț civic dezvoltat.
Cât despre transportul public sau bicicleta în București, se încadrează în gândirea orașelor C40 dar la care Bucureștiul nu a pus botul (încă). Oricum, C40 vine cu multe alte idei, care s-ar putea să nu vi se pară la fel de apetisante: 0 kg consum de carne și lactate, maximum 3 articole de îmbrăcăminte pe an de persoană, maximum o călătorie pe an cu avionul dar nu mai mult de 1500 km. Mda, la Davos se coace ceva interesant...