„Trebuie să lucrez mai mult, pentru că dacă îmi pierd jobul, cine mă mai angajează la 50 de ani?” Despre dependența de muncă

Foto: Getty Images

Acum cȃţiva ani, una din studentele pe care le-am îndrumat în programul de licenţă nu s-a prezentat la examenul de diplomă … pentru că a avut treabă la job. Şi nu, nu era vorba de o situaţie extremă, de vreun contract a cărui negociere o implica direct, nici de un audit în care să se pună în discuţie însăşi existenţa firmei, sau de un alt eveniment care să iasă din comun – ştiu asta pentru că am întrebat-o şi mi-a spus doar că sunt prea multe adunate ca să îşi poată lua o zi liberă. Şi uite aşa studenta în cauză nu a mai ajuns nici pȃnă în ziua de azi să îşi susţină lucrarea, o lucrare de altfel frumos concepută şi redactată, care i-ar fi adus şi o notă mare pe lângă diploma de inginer.

Mi-am adus aminte de această studentă atunci cȃnd am discutat cu nişte prieteni care mi-au mărturisit că ei nu prea apucă să îşi ia vacanţe, pentru că au joburi unde este de lucru cam la toate orele zilei, inclusiv uneori noaptea tȃrziu. Şi tot atunci mi-am amintit de alţi cunoscuţi care pleacă în vacanţe cu laptopul companiei în bagaj şi care petrec cȃteva ore în fiecare zi verificând e-mail-urile şi mai făcȃnd o situaţie sau un raport.

Toate acestea pot fi semne ale unei probleme psihologice care a devenit evidentă în ultimii ani, şi anume workaholismul, adică dependenţa de muncă. Termenul descrie tendinţa unor persoane de a munci compulsiv, asociat cu incapacitatea de a-şi limita timpul de muncă, în ciuda faptului că acest lucru are repercusiuni negative atȃt asupra sănătăţii fizice a persoanei, cȃt şi asupra vieţii sale familiale şi sociale.

Workaholicii nu ştiu practic altceva decȃt să muncească şi îşi ocupă tot timpul cu asta – nu doar că petrec ore lungi la birou, dar îsi iau de lucru şi acasă, îsi reduc durata de somn pentru a munci mai mult şi practic nu mai au nici vacanţe, nici timp de relaxare – tot timpul se gȃndesc la ceea ce mai au de făcut pentru jobul lor.

Privind la această definiţie, mulţi se pot întreba dacă nu sunt chiar ei dependenţi de muncă – sunt destule persoane care lucrează peste 10 ore pe zi, şi uneori mai folosesc şi weekendul pentru a mai face cȃte ceva. Există însă diferenţe între angajatul motivat în carieră şi workaholic: angajatul motivat are scopuri bine definite, acceptă că o anumită perioadă a vieţii va fi dedicată unor realizări profesionale, are un plan de construcţie a carierei şi, mai ales, după ce atinge cȃte o ţintă din acest plan îşi ia un timp de repaus, nu-şi neglijează complet familia şi/sau prietenii. Workaholicul pe de altă parte nu este deloc un angajat performant (şi sunt multe studii care au dovedit clar acest lucru). Workaholicul pur şi simplu îşi umple timpul cu munca drept pretext pentru a nu face altceva.

Motivele workaholicului ţin de două categorii.

Unii workaholici nu au încredere în sine, se tem că dacă nu vor arăta la job o prestaţie peste medie (în ceea ce priveşte timpul de lucru) îşi vor pierde jobul, sau pur şi simplu cred că acest tip de dedicație este singurul care le conferă valoare. Pentru aceştia workaholismul este un mod de reducere a anxietătii asociate cu insecuritatea proprie.

O altă categorie de workaholici foloseşte timpul de muncă drept pretext pentru a evita confruntarea cu alte probleme personale: fie că e vorba de relaţii familiale tensionate, caz în care problematica poate fi „ascunsă sub covor” pentru ca nu e timp pentru asta, fie că e vorba de dificultăţi de relaţionare socială, fie că pur şi simplu workaholicul nu a învăţat vreodată cu ce să îşi umple timpul liber şi preferă să nu se confrunte cu asta, pretextând că acest timp liber pur şi simplu nu există.

Din păcate impresia workaholicului că sacrificarea a orice altceva pe altarul muncii îi va aduce succes şi împlinire personală este o iluzie. Nu doar că workaholicii nu dau dovadă de suficientă iniţiativă şi dinamism pentru a avansa în ierarhii; de fapt modul lor de a-si canaliza unidrecţional energia duce la stress, oboseală cronică şi depresie.

Ce este de făcut în acest caz?

Răspunsul simplu este mai puţină muncă.

Dar acest răspuns simplu (şi care corect ar fi să fie completat ca „mai puţină muncă, dar mai eficientă”) este dificil de pus în practică. A-i spune unui workaholic să-şi ia o pauză este ca şi cum cineva ar crede că este de ajuns să îi spună unui depresiv „fii şi tu mai vesel” – adică o frază bine intenţionată, dar care nu se poate pur şi simplu aplica din cauza motivelor care au dus la workaholism.

Un workaholic care doreşte să îşi reducă dependenţa de muncă are de lucrat asupra cauzelor fenomenului. Asta înseamnă mai întȃi să înţeleagă, la nivel profund, că ceea ce face el nu îl face de neînlocuit şi nici că o companie se va împotmoli dacă ceva anume nu este făcut după orele de program sau în miez de noapte. Dacă un workalcohlic foloseşte munca pentru a-şi justifica utilitatea şi a-şi reduce anxietatea legată de păstrarea locului de muncă, atunci poate acţiona în mai multe moduri:

- Poate cere feed-back de la şeful direct referitor la performanţele proprii

- Poate să prioritizeze sarcinile

- Poate să delege din sarcinile mai puţin importante

- Poate să privească în jur şi să observe ce se întȃmplă dacă unii dintre colegi pleacă în vacanţă sau îşi iau o zi liberă pentru a rezolva probleme personale

Din păcate pentru workaholic, realitatea e că nimeni nu e de neînlocuit, iar companiile apreciază angajaţii nu după numărul de ore prestate, ci după performanţă şi iniţiativă la locul de muncă; l-aş cita aici pe unul din foştii mei şefi care spunea că proiectarea nu se normează în „ore-fund-pe-scaun”, ci în soluţii funcţionale şi termene respectate.

În cazul în care munca este un mod de a se feri de recunoaşterea şi confruntarea cu anumite problematici din viaţa personală, atunci mai întȃi workaholicul ar trebui să recunoască şi să accepte faptul că prin ignorare problemele nu dispar, ci se agravează. Dacă a simţit o neîmplinire în viaţa familială, ar face mai bine să vadă despre ce e vorba şi cum se poate rezolva – uneori soluţia este conlucrarea cu membrii familiei pentru a descoperi obiective comune şi a le pune în practică, pentru a „reinventa” relaţia, alteori din păcate rezolvarea problemei implică ruperea unor relaţii şi eventual formarea altora noi.

De multe ori se întȃmplă să devină workaholice persoanele care suferă de sindromul cuibului gol – e vorba de persoane mature care au avut multă vreme timpul ocupat cu creşterea şi educarea copiilor şi care au dificultăţi să îşi reorganizeze viaţa (personală şi de cuplu) în lipsa copiilor deveniţi deja adulţi, care au plecat de acasă pentru a-şi construi propria familie sau carieră (mai multe despre asta aici). Rezultatul este că în loc să înţeleagă că reorientarea intereselor personale este şi ea o sarcină de dezvoltare, astfel de persoane se refugiază în muncă, pretextȃnd că „trebuie să lucrez mai mult, pentru că dacă îmi pierd jobul, cine mă mai angajează la 50 de ani?”. Un fenomen asemănător se petrece şi cu unele persoane care au rămas singure (prin divorţ sau văduvie) – pretextul că „am nevoie de bani pentru că pe mine nu mă ajută nimeni” este folosit pentru a nu căuta o ieşire din criza existenţială (pentru că da, decesul partenerului sau separarea cuplului sunt crize existenţiale majore); repet, a nu face nimic nu va rezolva criza, ci doar o va adȃnci şi va lungi perioada de refacere personală.

Ce mai au de făcut workaholicii este să înveţe să se relaxeze: şi am folosit intenţionat termenul învăţat, exact în sensul şcolar. Dorinţa de relaxare şi relaxarea în sine nu apar automat pentru un workaholic, după cum pentru un şcolar nu vine de la sine pofta de a învăta gramatică sau geografie. După cum şcolarul are nevoie să facă un efort pentru a se aşeza la masa de lucru, a deschide cartea şi a procesa informaţiile, tot aşa un workaholic mai întȃi va trebui să îşi impună să facă altceva decȃt muncă: deşi simte că nu ar avea timp ar fi bine să îsi cumpere un bilet la un spectacol sau concert, să îşi planifice un weekend la munte sau la mare (în care musai să lase laptopul acasă şi să nu deschidă de pe telefon e-mail-ul de serviciu), să se forţeze să meargă la o sărbătoare de familie … Membrii de familie şi prietenii sunt un suport preţios dacă înţeleg mecanismul workaholismului şi îl susţin pe workaholic inclusiv în faptul că la început probabil va fi frustrat, neliniştit, tensionat. Nu de alta, dar niciun proces de învătare nu este comod, însă este parcurs pentru că persoana care depune efortul consideră că rezultatele sunt unele de dorit. În plus, cȃnd se întoarce dintr-o vacanţă, workaholicul ar trebui, în loc să se îngrozească de cȃte lucruri au rămas nefăcute, să observe că nu s-a produs nicio catastrofă prin lipsa lui şi să-şi canalizeze energia spre a face mai bine şi mai eficient ce are de făcut … pentru a-şi face timp pentru următoarea vacanţă!

Articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp