Foto: Guliver Getty Images
(scrisoare către o bancă reală, bazată pe fapte reale dintr-o Românie reală)
Ne-am cunoscut acum aproape douăzeci de ani. Atunci când „să ai cont în bancă” te făcea coleg cu personajele din serialul cu milionari americani Dallas pentru că românul de rând încă visa la un salariu care să-i ajungă o lună întreagă și nu numai trei săptămâni. Ne-am cunoscut când telefon mobil nu avea decât colega de pe celălalt etaj pe care o deranjam numai pentru „un telefon scurt, în aceeași rețea!”. Ne-am cunoscut pe când făceam o oră cu troleibuzul pentru a da o meditație pentru 5 dolari pe oră. Ne-am cunoscut atunci când a trebuit să-mi deschid cont pentru a-mi plăti o carte care costa salariul meu pe doi ani. Și chiar dacă mi-ai luat atunci comision de transfer egal cu salariul meu pentru o lună tot ți-am mulțumit pentru că m-ai ajutat. Atunci, ca și acum, banul meu greu muncit avea culoarea respectului pe care o dau eu muncii. Și mie însumi.
Și am stat apoi împreună. Am avut încredere în tine. Pentru că așa am citit în cărți și așa ne-a explicat cu calm guvernatorul Băncii Naționale: „Românii trebuie să aibă încredere în băncile lor și noi vom veghea de aici ca băncile să nu le înșele această încredere”. Am avut încredere în tine și când dobânzile au devenit „real-negative”, ceea ce am înțeles mai apoi că însemnă că eu îți lăsam banii ție și tu, după ce făceai profit să-ți plătești acționarii, veneai și îmi dădeai la retragere o sumă în pierdere față de ce depusesem.
Deci numai eu ieșeam pe minus din afacerea asta. Tu aveai grijă de partea ta. Am avut încredere în tine și când am plecat de la supermarket cu plasa goală pentru că sistemul tău informatic a căzut și cardurile tale nu puteau fi folosite (ar fi fost bune niște scuze de la tine măcar la sfârșit de an, dar nu le-am văzut niciodată – în fond nu TU erai de vină, ci un sistem fără nume culoare și formă). Am avut încredere în tine și când mi-ai schimbat comisioanele fără să mă anunți și mi-ai spus că e obligația mea (scrisă acolo, clar, pe pagina 18 a contractului) să mă interesez de comisioanele schimbate. Am avut încredere în tine și atunci când te-am rugat să-mi dai înapoi 15000 de euro din banii ce ți lăsasem în păstrare și, pentru că nu am mai ridicat decât 8000, m-ai taxat usturător („știți, noi am făcut un efort să vă punem la dispoziție banii aceștia… dacă dumneavoastrănu-i scoateți acum atunci cineva trebuie să acopere acest efort”. Adică eu, clientul tău, eram din nou bun de plată.) Am avut încredere că o să supraviețuiești, o să crești și o să înveți să fi o bancă mai bună pentru mine. Că o să te cizelezi. Poate nu la nivelul la care banca mea temporară din Olanda ajunsese când angajatul venea spre mine cu zâmbetul larg și o cană de cafea în mână – „să vă încălziți căci plouă groaznic afară”. Dar măcar să-mi dai un scaun să aștept când angajații tăi stăteau pe scaun sau să-mi dai un bon de ordine ca să nu mai trec prin situația penibilă „doamna fusese la coadă, dar s-a dus să ia ceva de la mașină”. Poate nu la nivelul să mă suni tu înapoi după ce îți dau un sms, dar măcar să nu mă lași să aștept aproape jumătate de oră când te sun pe banii mei din SUA pentru ceea ce tu definești a fi „urgențe”.
Dar iată că a venit timpul să-ți spun Adio (ăsta e un cuvânt frumos, din filmele cu Alain Delon și Catherine Deneuve, din vremurile în care cuvântul era cuvânt și o strângere de mână era mai puternică ca o semnătură autentificată la notariat). În ceea ce te privește, adio înseamnă că nu vreau să mai am în veci de-a face cu tine. E un fel de condamnare la moarte a relației noastre de douăzeci de ani. Nu pentru că tu ai fi șmecheră (în fond e treaba ta să fii și șmecheră). Ci pentru că m-ai prostit. Te-am rugat să mă tratezi ca pe un om care ți-a pus în mână banii și încrederea sa și tu m-ai tratat ca pe un număr. Un X nesemnificativ și iritant.
Dă-mi voie să-ți împrospătez memoria. Într-o bună zi, când m-am uitat pe conturile mele, am constatat că o sumă semnificativă dispăruse în niște tranzacții niciodată făcute de mine. Tranzacții către un mare magazin internațional. Îți amintești că te-am rugat să-mi blochezi cardul și contul (ceea ce ai făcut) urmând să ne întâlnim să vedem cum pot să-mi recuperez banii. Ți-am spus că am scris și celor de la marele magazin în conturile cărora părea că plecaseră banii mei. Și ți-am mai spus că respectivii se juraseră în scris că niciuna din tranzacțiile respective nu au existat în realitate și că ei nu au banii mei. Și atunci, draga mea Bancă, te-am întrebat pe tine, pe cea care îmi încasezi comisioane ca să ai grijă de banii mei, „unde sunt banii mei?”. Oare există o altă întrebare mai pertinentă pe care un client să o poată pune Băncii sale? Unde sunt banii mei? – e așa de simplu.
Nu și pentru tine. Pentru că mi-ai spus ca nu poți să-mi dai detalii (!!!) și să mă adresez la poliție. Chiar ți se pare normal ca tu, Banca mea, să nu-mi poți da detalii despre banii mei? Am întrebat la asociația de plată a cardului (știi tu: VISA, Mastercard, Discovery, American Express... sunt multe). Și mi-au spus că numai TU, draga mea bancă, poți să mă dumirești unde sunt banii mei care... nu mai sunt. Și ți-am spus asta. Desigur că mi-ai spus politicos imediat că și tu ai început o acțiune de cercetare internă și că vei veni cu lămuriri. Și mi-ai spus în felul ăla frumos care te face să dormi bine și să ai încredere: „vă vom ține la curent”. Și în trei-patru zile banii s-au întors. Dar eu te-am sunat. Și te-am întrebat. Simplu: „Unde au fost banii mei?”. Pentru că nu eu, ci numai tu vezi în calculator și când pleacă banii mei, și când se întorc, și unde s-au dus, și de la ce IP s-a efectual plata cu cardul prin internet și câte și mai câte.
Și nu-i normal ca un client să-și întrebe banca de ce timp de 4 zile nu a mai avut acces la banii dați spre păstrare? Pentru multe motive, dar poate și pentru faptul că o întârziere de 4 zile cu plata ratelor către bancă aduce penalități. Nu?!
Și te-ai enervat. Și mi-ai scris pe un ton ferm și ultimativ să încetez să te mai bat la cap cu această chestiune și să-mi caut răspunsurile la ministerul condus de Dna Carmen Dan. Că tu, Banca MEA, nu-mi poți spune unde au dispărut banii mei timp de 4 zile. Și nici nu te simți responsabilă pentru această chestie. Ferească sfântul să te simți de la obraz și să mă ajuți la greu. De exemplu, să-mi dai o linie de credit cu 0% dobândă pentru suma dispărută din cont până la elucidarea situației. Să-mi pot plăti și eu o rată sau o factură la o adică. Cum adică să faci tu un gest așa de caritabil? Să-ți ajuți clientul căruia tot tu nu poți să spui unde-i sunt banii ce ți i-a dat spre păstrare...
Deci… Adio draga mea fostă bancă! Nu-ți doresc răul. Ar fi rău pentru prietenii mei care încă au încredere în tine. Dar îmi doresc să nu te mai văd niciodată. Să nu ne mai intersectăm niciodată. Și… a! Îmi doresc să te viziteze dl. Guvernator al Băncii Naționale. Și să te întrebe: „Până la urmă unde dispăruseră banii domnului ăsta… cum îi zice?!?... ăsta cu articolul.... ics și nu-mai-știu-cum!”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Autorul se plînge de atitudinea băncii, dar evită să facă singurul lucru care ar putea determina banca să-și schimbe atitudinea. Recte, să spună despre ce bancă e vorba. Cumva, își merită soarta.
Oamenii au avut incredere in statul roman (guvern) si in "protectorul" lor (BNR) si si-au investit economiile in sistemul bauspar pentru un randament de 25% (prima de stat). Legea nu prevedea conditionarea platii primelor de stat de justificarea utilizarii lor, dar dupa 10 ani de existenta si functionare a sistemului s-a "trezit" Curtea de Conturi si a constatat ca nu este eficienta cheltuirea banului public pe primele de stat neutilizate in scop locativ si le-a sistat necontand ca incalca legea. Acum se asteapta ca Justitia sa faca lumina; se asteapta de prin 2016 si voia sa transeze lucrurile prin 2020! In tot acest timp BNR nu a suflat o vorba!!!
Ce credeti ca s-a ales de economiile celor 500.000 de clienti?! Va zic eu: praful.
La fel si orice urma de incredere in statul roman si in BNR.
Eu zic asa: sa-i ia dracu pe toti indiferent ca sunt politicieni, functionari in statul roman, bancheri si magistrati.