Foto: Guliver Getty Images
Îmi place să mă duc la sală dimineața înainte de a merge la muncă: îmi dă energie și-mi dezmorțește corpul obișnuit doar cu scaunul de la birou sau cu cel din mașină. În plus, îmi dă posibilitatea să cunosc oameni și să socializez.
Chiar săptămâna trecută am avut ocazia să cunosc o colegă de breaslă în timp ce împărțeam un aparat. Printre icnete (era un aparat pentru abdomene) mi-a mărturisit că lucrează în domeniul bancar ca director de agenție. I-am zis că suntem în aceeași barcă, pentru că și eu lucrez tot într-o bancă.
Ne-am zâmbit complice, încântate nevoie mare de descoperirea faptului că facem parte din același „sisterhood”. Euforia nu a durat prea mult pentru că noua mea prietenă m-a întrebat unde anume lucrez în „Bancă” iar răspunsul meu a făcut-o să se schimbe la față.
Când am spus „la Risc”, a reacționat instantaneu: a făcut un pas înapoi și a ridicat mâinile în semn de apărare ca și cum se aștepta să o atac în secunda doi. Nu și-a putut ascunde neplăcerea când m-a întrebat printre dinți: „Tu ești aia care respinge cererile, nu?”
Sincer, m-a uimit reacția ei. Din păcate, m-am obișnuit ca cei care lucrează în afara corporațiilor să-și manifeste aversiunea față de această categorie profesională: pentru antreprenori, suntem acei oameni rigizi care nu au pic de inițiativă sau creativitate, iar pentru ceilalți suntem nenorociții care le-au distrus existența cu credite și dobânzi. De obicei, suntem descriși ca fiind suflete goale în costume ponosite...
Colegei mele de sală aș fi vrut să-i spun că munca pe care o prestăm nu ne definește ca oameni! Că și noi suntem oameni normali, cu o viață normală. Avem familii, avem aspirații, avem pasiuni și interese care nu au nici o legătură cu activitatea pe care o desfășurăm la serviciu. Am un coleg care urmează să pozeze într-o revistă de bărbați, un coleg care a construit cu mâinile lui o piscină (s-a chinuit o vară întreagă, dar a reușit) și un coleg care are o galerie de artă, așa că periodic ne încântă cu câte un tablou pe care-l agață pe perete.
„Sclavii corporațiilor”
Dar dacă un om din „interior” te privește astfel, ce să mai spui de reacțiile din afara biroului tău de sticlă?
Găsești în corporații oameni care lasă de dorit din punct de vedere profesional, dar și uman? Fără îndoială. Reprezintă acest segment de oameni un specific strict al corporațiilor? Nu, oameni de proastă calitate poți găsi pe toate drumurile, indiferent de domeniul în care activează sau statutul pe care-l dețin.
Ni se spune adeseori ca suntem sclavii corporațiilor. Sunt sclava corporației în care lucrez pentru că vin în fiecare zi la birou, pentru că am un program de la 9 la 17 și după îmi văd de familie și de viața personală? Sau poate că sunt sclava corporației pentru că primesc sarcini de la șefii mei, pentru că trebuie să respect o anumită ierarhie și anumite reguli în munca pe care o desfășor?
Atunci ce să mai spun de un angajat la o firmă mică? Oare el nu este sclavul patronului? Oare el nu respectă întru totul regulile impuse de angajatorul său? Nu putem să nu-i amintim si pe antreprenori atunci când vine vorba de epuizare și muncă peste măsură, pentru că și antreprenorii pot ajunge sclavii propriei lor afaceri. Soțul meu este antreprenor și niciodată nu ajunge seara acasă înaintea mea. Da, eu, corporatista, așa zisa sclavă a corporației ajung seara acasă înaintea lui și culmea, mai am și timp să mă ocup de treburile casei și să mă joc cu copiii.
Vedeți, întotdeauna sunt unii mai „rău” decât noi...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Da, exista departamente hulite de alte departamente si in alte parti. De ex eu sunt in departamentul calitate si am reusit sa comunic direct cu colegi si sa le explic de ce am respins si de ce voi respinge pe viitor, efortul si initiativa a venit de la mine si nu numai. Conteaza si sefii care pot rupe legaturi intre departamente.
Din pacate cunosc persoane in banci care au facut o munca de cacat intentionat (scuzati cuvantul, dar stiti si voi ce cacat e in Romania cu bancile). Sper ca sunt putine persoane asa, dar mi se pare grav sa modifice statisticile sa dea bine si sa arate ce vor ei dar sa ascunda problemele reale, sa impacteze asa viata a mii de oameni, sa modifice un excel si un grafic si dintr-un gest sa creasca ratele si comisioanele acolo unde nu era cazul si sa se ajunga la tribunale...da, aici intra si cei care au aprobat credite cu buletinul, care au acceptat acte false, care au ipotecat imobile supra evaluate, cei care au vandut credite pt comision, dar si anjatatii bancari care nici macar nu au inteles sistemul imobiliar sau de ciclicitatea crizelor. Apropos, doamna angajata de la banca, mai vine o criza in curand: noile aplicatii inlocuiesc munca a aprox. 50% din angajatii din banci, iar in Ro nu e ca in occident, sa faca trecerea lina, ci vor inchide cladirile rapid. Si mai incolo va fi o alta criza imobiliara - din educatia dumneavoastra stiti cand, ar fi interesant sa ne scrieti despre.
Ce observ eu, insa, este naturaletea cu care autoarea spune ceva de genul: "ma duc la sala pentru a-mi dezmorti fundul obisnuit prea mult sa stea pe scaunul de la birou si din masina".
Boala si ridicolul societatii moderne: te duci la sala sa invarti aparatele ca soarecele de laborator pentru ca nu esti in stare sa traiesti asa cum ai fost proiectat/a: Sa mergi pe jos, sa te misti in aer liber, sa iti folosesti corpul!
Macar daca in loc sa mergi cu masina ai merge la birou pe jos (o portiune) si apoi cu mijloacele de transport, sau cu bicicleta, ai rezolva problema cu miscarea. Daca, in loc sa avem o armata de masini cu o singura persoana la volan blocate in trafic si emanand otrava pe teava de asapament pe care o respira copiii nostri apoi, am face jogging in drum spre serviciu, poate nu am perpetua acest ridicol.
Poate atunci am fi cu totii mai relaxati, am putea sa scoatem nasul din meseriile noastre abstracte (aprobator de credit, inginer IT, bancher etc.) si sa zambim semenilor in loc sa ii judecam pentru "prejudiciul" pe care meseria noastra li-l creaza.
Nu pricep, deși am încercat!
Adică trebuie să-i plâng de milă?
Sau trebuie să „o înfierez cu mânie proletară” pe cea care s-a strâmbat?
Balonul de săpun în care trăiesc câțiva români este chiar de săpun și se poate sparge oricând: și să te ții apoi plânsete, la ciocnirea cu viața adevărată!
Simt așa o milă ...
Salariu de corporatist, program in standarde europene, concediu anual, compensatii, bonusuri, catering zilnic, after school pentru copii, bona, proteste duminica, shopping lunar. Asta-i viata de semi-burghez in Romania!
Conița contributor ce vrea, sa-i plang de mila?!!
PS: Iar povestea cu colega era mai interesanta daca se finaliza cu un catfight :).
PS1: Recomand serialul "big little lies" - HBO. (nu stiu de ce, asa, pentru a crea confuzie!)
Sic.