Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos
„Să nu întorci răul nimănui”, se spune din bătrâni. Chiar daca ai fost rănit de abia mai poți duce. Ușor de citit, de zis și de dat sfaturi. Dar dacă e vorba despre tine? Dacă ți se întâmplă tie? Cum ții în frâu mania, ura, negativitatea care te otrăvesc zi de zi și-ți iau din energie fără să îți dai seama? Eu zic că ecuația se schimbă radical, garantez chiar, asta dacă nu ai o anumită educație în acest sens. Categoric uiți de bunătate, „întoarce și obrazul celălalt”, acceptare, și iți dai seama că oricât de mult ți-ai dori „iartă și uită” sau „uita și iartă” sunt doar vorbe, ordinea nici nu mai contează.
Ceea ce am citit în online despre spațiile comerciale din aeroport mi-a readus la suprafață povestea mea în aeroport și inevitabil am spus: „așa le trebuie, să-i desființeze”. Mintea mea s-a umplut cu secvențe de tristă amintire și inima și-a accelerat pulsul. Pe moment nu-ți dai seama de unde vine și cât a stat închisă povestea asta,și mai ales unde?
De ce am ales să o spun acum? Pentru că dacă tot a ieșit la iveală e timpul să o elimin din mintea și corpul meu. Pentru că acum tind să cred că am mai evoluat și privesc întâmplarea cu alți ochi. Pentru că acum o redactez fără ura, e un fapt divers doar.
Ceea ce vă povestesc acum s-a întâmplat la începutul lui ianuarie 2017.
În noiembrie 2016 mi-am luat 2 luni concediu să petrec cu mama în orașul meu natal ,Tulcea, eu locuind în Cipru. Tata decedase în iunie și mi-am zis că mama are nevoie de mine. Ceea ce aveam eu să aflu chiar din seara când am ajuns acasă mi-a declanșat anxietatea. Mama avea Alzheimer, lucru de care nici eu nici fratele meu nu ne-am dat seama în cele 3 zile cât am stat la înmormântare. A început coșmarul. Drumuri la doctori, investigații, comisii, diagnostic, hârțogăraie. Cu anxietatea până la cer, am încercat să rezolv tot. Am convins-o că îmi doresc foarte mult să vină să stea cu mine. A fost de acord.
Pentru cine nu-și amintește, vremea după Crăciun 2016 s-a înrăutățit foarte tare. Zăpezi cât casa, ger. Se închideau drumuri, se anulau zboruri. Tulcea-București era un drum problematic oricum, drum care mie una îmi crea emoții mari în fiecare iarnă.
Zborul nostru nu se anulase, zburam spre o zonă cu climă mai prietenoasă, dar nu mai circula nimic spre București. După zeci de telefoane și insistențe din partea multora care aveau zboruri, agenția de microbuze a pus o cursă. „ Plecăm într-o oră, este singura cursă, grăbiți-vă că nu ținem cont de bilete, plecăm când se umple microbuzul”. Am ajuns la aeroport după 10 ore cred. Aveam zbor peste 16 (lungi) ore, dar important era că zborul era confirmat, decalat, dar nu anulat.
Aeroportul era un haos. Ceva de film. Oameni care dormeau în orice colț, în orice poziție din cauza zborurilor amânate sau anulate. Zumzăială, cozi și vociferări la ghișee, oameni obosiți fizic și psihic. Nu găseai un scaun liber la localurile de la parter. Mi-am adus aminte de restaurantul de la etaj cu canapele. Era non- stop, mai ferit, acolo îmi plăcea să mănânc când ajungeam în aeroport. Cu bagaj de cală, rucsacuri, ne-am adăpostit sus, în restaurant. Eram bucuroasă că mama putea sta întinsă. Am cumpărat de mâncare, deși nu mi-era foame, dar așa mi s-a părut corect, ăsta este scopul unui restaurant. Am culcat-o pe mama pe o canapea retrasă, eu nu am îndrăznit să mă întind.
Dimineața ne-a trezit doamna vânzătoare (sau ce rol o fi având ), că nu avem voie să dormim acolo. Nu puteam ține ochii deschiși, mama dormea. Cred că a venit de multe ori, își făcea treaba, zicea ea. Am cumpărat micul dejun, cafea, motiv să mai stau. Dar ea avea o problemă că mama dormea. I-am explicat că e diabetică și cu demență, 77 de ani, și chiar eram la nevoie. Tot venea și insista, făcea circ ,aș putea spune, insistând. Nu indrazneam să o trezesc, ce vină avea ea că doamna își făcea treaba cu drag și spor. Iar moțăială, iar insistență. Localul se umplea într-adevăr. „Unde să plec, doamnă, nu vedeți ce e în jur? Chiar nu putem să ne înțelegem? Aveți un pic de milă pentru o bătrână bolnavă, diabetică și cu demență. E inuman!
Că o paranteză: la televizor se difuza intensiv un reportaj din Turcia unde patrupedele străzii erau lăsate să se adăpostească peste noapte în restaurante din cauza vremii geroase. Nu mai știu cât din Europa era sub zăpadă și ger și nu vreau să exagerez.
Nu, nu avea milă sau era într-o pasă proastă sau nu știa ce e aia demență. „Dacă nu plecați chem poliția”, insista doamna. Și s-a ținut de cuvânt. În 5 minute securitatea aeroportului în frunte cu șeful securității, cu armele din dotare cu tot, 5 bărbați la număr (sau 7, nu mai țin minte) s-au înființat la masa noastră. Eram inamicul public numărul 1! „ Buletinele dvs. vă rog. Știți că nu aveți voie să stați în local mai mult de X ore și să dormiți. Mama tot întinsă, deschisese ochii, nu înțelegea ce se întâmplă. Eu? Un pachet de nervi! Eram dată afară cu securitatea din restaurant!! Oameni politicoși, nimic de zis, mai politicoși decât doamna, trebuie să recunosc, au fost chemați, au venit. Am încercat să negociez. „Dormea, nici glicemia nu i-am masurat-o, nici pastilele, nici insulina nu i-am făcut-o, cum e posibil să fiu pusă într-o situație atât de ingrată? Lumea se uita la noi ca la circ.
„Doamnă, tot ce pot să fac este să chem ambulanța să îi acorde îngrijiri medicale doamnei. Dar va trebui să plecați.” Nu cred că puteți înțelege cât m-am simțit de umilinta. A venit Smurd-ul, i-au luat glicemia, i-au făcut insulina. Foarte politicoși, și-au făcut treaba și au plecat. Mama, cu toată dementa ei, a înțeles din explicațiile mele ce se întâmplă și a refuzat să mai stăm, chiar dacă eu, revoltată, nu voiam să plecăm. Întotdeauna a fost docilă, ascultătoare. Așa că am luat bagajul și ne-am târâit la parter plimbandu-ne și vânând scaune libere sau oameni care păreau că pleacă. Nu mai știu cate ore mai aveam de așteptat. Dar îmi amintesc că ne strecuram prin mulțime ca și cum aveam țintă precisă târând bagajul. Într-un final ne-am oprit la un restaurant hotărâte să prindem o bucățică de masa și 2 scaune, ceea ce s-a și întâmplat într-un final. Am găsit pe cineva să împartă masa cu noi și am înjghebat un loc de mâncat și de așteptat.
Dar eu mă întreb unde a dispărut omenia? Compasiunea? Nimeni nu a schițat un gest în apărarea noastră. Bine? Rău? Sau poate era normal ce se întâmplă? Circul făcut de vânzătoare? Cât de tare am deranjat de a trebuit să fim gonite cu poliția?
Până să se ducă părinții mi-am petrecut concediile cu ei. Toate. 10 ani, 10 Crăciunuri. În toți anii ăștia, m-am ferit să vorbesc de rău România sau politică țării. Poate am făcut-o involuntar și îmi pare rău, dar inclusiv analizele medicale și consulturile le-am făcut în țară cu mult drag. M-am ferit conștientă să fiu în situația „como se dice la voi la Roumania” și zic eu că am reușit. Dar când în fața mea s-au aliniat 5 (foarte bine făcuți ) bărbați în uniformă, cu arme, speriindu-mi mama, mi-aduc aminte că am spus din toți rărunchii și cu vădită nemulțumire „îmi doresc să nu mă mai întorc niciodată”. Nu cred că i-a afectat pe ei, dar m-a afectat pe mine pentru că am sădit „ceva” în subconștient. „ceva” care îmi dau seama că mă oprește și azi să-mi fac concediile în Romania. Mi-am zis că e timpul să vizitez Europa, ceea ce e normal de altfel.
Mi-am adus aminte de această poveste și acum un an sau doi când am citit în online că Adrian Năstase a declarat că e ofensat și umilit că e român. Nu-mi aduc aminte motivul iar formularea e posibil să fie greșită. Atunci am vrut să scriu această poveste ca un drept la replică la circul lui ieftin. Să îi spun eu ce înseamnă umilință fără să fi furat un ou. Măcar el s-a ales cu ceva, ceva care îi asigura bătrâneți liniștite din punct de vedere financiar. Psihic? Sper că nu. Asta că să-mi arat niște reminiscențe din cea care am fost. Dar cine sunt eu să îi dau replică lui Adrian Năstase? Așa că am lăsat-o baltă.
Dar cum vă spuneam, am mai evoluat și cred că acum i-a venit timpul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cat despre asteptarile tale, eu am alta parere: nu la omenie trebuie sa te astepti, nu la fapte bune trebuie sa visezi. cand ele apar, e frumos si de scos in evidenta, dar nu asa se rezolva lucrurile. Dupa mine, spatiile din aeroport sunt spatii speciale si trebuie sa aiba conditii contractuale speciale. Tot asa cum se intampla si la statiile de carburanti unde sunt obligati sa aiba cateva locuri de parcare gratuite si sunt obligati sa permita accesul la toalete asa ar trebui sa fie prinse si in contractele spatiilor din aeroport diverse conditii pentru situatii speciale. Asta e rezolvarea, nu omenia.
Întâi de toate, pentru că lucrurile nu s-au schimbat prea mult în România, nici cu autoritățile, nici cu lipsa empatiei „publicului”!
Și în altă ordine de idei, poate că intelectualul rasat care e Adrian Năstase vă citește articolul și se jenează de folosirea termenului de „umilință”.
In rest , aveți dreptate, inclusiv apropo de „jurnalista” Anca Alexandrescu.