Foto Getty Images
Se spune că progresul unei țări se cântărește după nivelul de educație și modul în care își tratează bătrânii. La primul capitol știm cum stăm, o zic prea bine testele PISA. La cel de-al doilea, sper că ai stomacul tare pentru că urmează, așa cum zic prezentatoarele TV, detalii care te pot afecta emoțional.
Bunica mea este născută în 1929, îi zic nona pentru că este nevastă de italian din Friuli-Venezia Giulia și a stat toată viața ei în comuna Greci, județul Tulcea – acolo unde, culmea, s-au stabilit italienii cioplitori în piatră după Al Doilea Război Mondial. Greci și ale lui resurse de granit din Muntii Măcin au făcut să se formeze în timp o comunitate de italieni bine închegată și care respectă regulile sfinte în rit catolic și deliciile italiene în stil pasta șuta. Despre italienii de la Greci s-a tot scris. Din anii 2000 de când a venit Formula As să vorbească despre frumusețile italiene de la poalele munților Măcin. Apoi au tot venit reporteri la poartă să tot întrebe de Giovanni Del Puppo, adică nonul meu, că era mare mester în sat. Martori stau altarul din Biserica Catolică și crinul din centrul Greciului care ține loc și de sens giratoriu. Pe poarta noastră stă scris frumos numele meșterului care a bătut granitul până a ieșit frumos din el. Pentru că nonul meu nu a fost doar un cioplitor în piatră, a fost un artist în toată regula care reușea să îmblânzească piatra mai bine ca oricine.
Greci apare și astăzi promovat ca acel loc magic unde odinioară s-a format cea mai compactă comunitate de italieni din România. Astăzi însă puțini au mai rămas. Mulți s-au prăpădit, Dovadă stau crucile si monumentele frumos cioplite din cimitir care se arată mândre ca adevărate opere de artă sculptate chiar de cei care zac sub ele. Până acum 3 ani, nona mea era printre ultimele din familiile de italieni care încă trăia în comună.
Despre nona mea, pe care toata lumea a strigat-o toata viața Nuți, prescurtare de la Elena, e bine să știți că a fost croitoreasă și de când am făcut eu ochi m-am trezit cu ea la mașina de cusut Singer. Femeie hotărâtă și bine organizată, nona mea nu lăsa nimic să-i scape. Lucrurile la ea în ogradă aveau o anumită rânduială și puțini erau cei care reușeau să o păstreze. Nici măcar eu sau mama nu am reușit să satisfacem pe deplin cerințele nonei când venea vorba de curățenie sau grădină. Adevărul despre nona mea este că a făcut mereu cele mai bune pasta șute, cele mai gustoase fritole, iar verile la nona au fost cele mai lungi și mai faine veri ale copilăriei mele. La Greci totul era posibil. Iar cu nona mereu o scoteam la capăt, pentru că mă iubea prea mult ca să mă certe pe bune.
La Greci era când a avut primul AVC, iar ambulanța a dus-o la Spitalul Județean din Tulcea, unde medicii i-au zis resemnați maică-mii că e bătrână, să nu se mai aștepte la multe. Atunci nona mea avea 85 de ani. AVC-ul i-a afectat mobilitatea și capacitatea de a merge. Mama a scos-o din spital și a învățat-o să facă din nou pași – a reușit să o pună pe picioare în 3 luni. Nona știa să meargă din nou. E drept, cu ajutorul unui cadru. Dar măcar se mișca. Ajutor social nu a primit, cică serviciile sociale au investigat și au decis că nu e încă nevoie să aibă un însoțitor, deci pensie aferentă.
Mama a angajat o femeie să vină și să o ajute. Nona era prea slăbită să își facă de mâncare, iar toaleta deja devenea greu de gestionat. Prima femeie care a avut grijă de nona mea s-a îndrăgostit subit și a plecat cu al ei prinț undeva prin Vâlcea. A doua, cu experiență de muncă în Italia, a înfometat-o pe nona până aproape să-și dea duhul. A lăsat-o singură în casa fără acces la apă sau lumină, că na, dădea semne că moare. Atunci mama a clacat și a luat-o acasă la ea, la Tulcea, unde are grijă de ea de aproape trei ani.
A mea mamă e învățătoare și nu poate avea grijă permanent de nona, care acum e doar o amintire a ceea ce a fost. Au mai urmat și alte AVC-uri. Acum e fără putere de mișcare, în pampers și hrănită cu paiul. Nona mea suferă și de o demență amestecată cu Alzheimer. Pe mama nu o mai recunoaște, iar eu nu sunt sigură dacă sunt fiica sau nepoata pentru ea. Știu doar că îmi zâmbește când mă vede și e suficient.
Mama are nevoie de ajutor, așa că a angajat diverse îngrijitoare care să aibă grijă de nona mea în cele 8 ore cât mama e la școală. Vorbim practic, de nici două ore de muncă, într-un interval de opt ore, pentru că nu era nevoie să stea permanent cineva cu ea. Doar să o hrănească și să îi facă toaleta de dimineață. Ultima îngrijitoare a avut așa o grijă de ea, încât a ajuns să îi facă răni din cauza violenței cu care a încercat să o miște. Pielea bătrânilor e foarte deshidratată și sensibilă, așa că orice mișcare mai bruscă, din nevoia de mobilizare, îi poate răni foarte tare.
Povestea merge dincolo de rănile vizibile. Vorbim din nou de o atitudine, de o delăsare și de o neomenie. Femeia în cauză, care chipurile trebuia să aibă grijă de nona mea, nu a mai avut răbdare să își facă treaba, s-a plictisit, s-a săturat. Simplu. Așa că a început să facă lucrurile în sictir, cum zicem noi în Dobrogea. Cu acel sictir a apucat-o pe nona mea și a rănit-o.
Ar fi varianta să o ducem la azil. Mama zice că s-a interesat pe la cei care au trecut prin povești similare și toate au același final – l-au internat la azil și în două luni a murit. Le dau calmante până când devin legume și îi lasă neschimbați cu orele. În azile miroase a urină mai tot timpul. Sigur, există și varianta unui azil de 1.000 de euro/lună. Dar oare ce oferă? Că cică și acolo trebuie să le aduci pamperși și cele necesare.
Lagărele Cristinei, o investigație realizată de Centrul de Investigatii Media, arată în detaliu oribilitățile care se petrec în azilele din România. Să faci bani pe suferința și neputința altora? Oare cât de mare este neomenia în țara asta? Oare ce suflet trebuie să ai ca să fii imun la suferința unor oameni ajunși la apusul vieții și care merită o moarte cu demnitate. Cu o moarte suntem datori cu toții, însă până ajungem în acel moment oare cum vrem să fim tratați? Pentru că mă îndoiesc că își imaginează cineva că ar sfârși într-un azil de bătrâni, umilit și maltratat de niște bipede care poartă numele de îngrijitori. Oare ce se întâmplă cu sistemul social din România? Oare contribuțiile alea sociale pe care le tot plătim unde se duc si cine beneficiază de pe urma lor? Când o să avem și noi cămine de bătrâni ca cele din Marea Britanie? Aruncați un ochi peste serialul Derek, care arată cum se face cu adevărat îngrijirea bătrânilor și mai ales cum pot avea parte de zile senine, chiar și într-un azil.
Oare când o să învățăm și noi că modul în care ne tratăm bătrânii reflectă imaginea societății noastre? Bine că am evoluat la tablete și suntem primii la IT, dar ne mor bătrânii în azile și bișnițarii fac avere pe spatele neputinței bătrâneții.
Și mai e o latură întunecată atunci când vine vorba de bătrânețile românești. Cine are grijă de cei care nu mai au șanse de vindecare, dar preferă să moară în confortul și căldura unei case, nu a unui spital? Vorbesc de îngrijirile paliative care lipsesc cu desăvârșire din sistemul medical românesc de stat. Sigur, poți să mergi la privat, însă e valabil doar în București, Arad, Cluj, Oradea și Timișoara. Tulcea nu se află pe nicio listă atunci când vine vorba de marile proiecte pentru seniori. Și ca Tulcea mai sunt orașe.
În cazul în care știi azile de bătrâni în România care respectă condițiile de minimă decență și curățenie, lasă un comentariu sau o recomandare. În toată țara se caută oameni care să aibă grijă de oameni și e bine să știm pe mâinile cui ne lăsăm părinții și bunicii.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Italienii, cioplitori in piatra, au ajuns in Greci in ultimii ani ai sec.XIX - primii ani ai sec. XX.