Sari la continut

Ne vedem live pe Republica!

Facem anul ăsta un pas mai departe în această călătorie care ne-a unit: construirea unul loc al dezbaterii, al schimbului de idei, al bunului-simț. Lansăm un nou spațiu unde ne putem întâlni. Comunitate.republica.ro este locul unde ne vedem live.

25 de minute în care am fost strivit cu o violență și agresivitate pe care nu am mai întâlnit-o până acum. „Plecați?” O poveste despre fragilitate

teatru Foto: Guliver/Getty Images

Foto: Guliver/Getty Images

Cred că aveam 8 - 9 ani. Stăteam rezemat de marginea balconului și urmăream atent forfota din sală. Era duminică seara, iar eu mă aflam cu părinții într-un teatru mic de provincie. Aici crescusem, iar viața noastră poate nu era așa cum ar fi trebuit, dar eu nu simțeam asta.

Știu doar că eram fascinat de candelabrele sălii, de roșul intens al catifelei și de reflectoare. Îmi plăceau reflectoarele, mai ales că în balcon lângă noi era unul imens. Sau așa îl vedeam eu atunci.

Stăteam și urmăream spectacolul dinainte de a începe piesa. Între zidurile teatrului oamenii erau altfel. Zâmbeau, se salutau, discutau. Și era multă lumină, orbitor de multă lumină. Apoi urma liniștea bruscă din sală, gongul și piesa. Nu înțelegeam multe. Mama îmi șoptea: „E Oana Pellea". Știam doar că era vecina noastră, iar pe Amza îl cunoștea o țară întreagă. Nu înțelegeam foarte bine de ce era îmbrăcată așa acum.

Îmi aduc foarte bine aminte de momentul când plecam din teatru, de garderoba, de căciulile de blană și de discuțiile de pe drum. Adulții vorbeau altfel atunci când ieșeau de la teatru. Analizau replicile ascunse sau, așa cum aveam să aflu mai târziu, mesajele ascunse din replici. 

Cert este că toată lumea trăia o stare de bine, exact ca atunci când respiri aer proaspat. În fond era duminică seara, iar în dimineața următoare începea o nouă zi gri în România anilor '80, într-un mic oraș de provincie. 

Știu că starea aceea de după piesa de teatru putea să dureze mai multe zile. Habar n-aveam că pentru adulți era printre singurele stări de bine din acea vreme. Știu doar că putea concura cu mesajele de la radio. Acele mesaje de la Romania Liberă care te puneau pe gânduri, care deschideau mereu dialoguri șoptite.

Au trecut peste 30 de ani. Sunt în același teatru, într-o seară de duminică. Stau în hol împreună cu soția, iar în jur sunt foarte mulți tineri. E o atmosferă cool. Sunt în blugi și îmi vine să mă așez și eu pe trepte. M-am reîntors acasă și m-am reîntors la teatru. Ce-i drept, nu știu nimic despre piesă, pentru că totul a fost spontan în alegerea noastră din această seară. Știu doar că e o adaptare foarte liberă după „Povestea unui om leneș" de Ion Creangă.  

Sună interesant și am spus „de ce nu". Teatrul a fost renovat. Am rezistat cu greu să nu iau bilete la acel balcon pe care îl știam. Dar n-avea rost să fiu nostalgic, iar regula noastră este simplă: dacă sunt bilete în primul rând, acolo stăm. Așa că avem bilete în primul rând.

Intrăm în sală. Nu pot să mă abțin să nu privesc balconul. Dar uit de asta, pentru că mă fascinează mulțimea de adolescenți veniți cu prietenii. Sunt puțini spectatori de vârsta mea. Asta mă face să mă simt puțin stingher. Nu pot să nu zâmbesc auzind dialogurile din sală. Roșul catifelei din jur e tot acolo. Pentru o clipă mă gândesc că ar putea fi o piesă pentru adolescenți și poate că nu e locul nostru aici. Alung repede gândul pentru că se sting luminile.

Nu știu cum au trecut 25 de minute. Știu doar că m-am ridicat împreună cu soția și am ieșit prin ușa din stânga. Au fost 25 de minute în care am fost strivit cu o violență și agresivitate pe care nu am mai întâlnit-o până acum. Am ajuns în fața garderobei. O voce blândă, în total dezacord cu vuietul din sală, ne-a întrebat: 

„Plecați?". 

Știu că am reușit să spun doar „Nu ne-am așteptat...". 

S-a uitat la noi în timp ce ne aducea hainele, spunând „Nu vă place, nu-i așa?". 

Nu am putut răspunde. Trebuia să ies la aer. A fost un rău fizic pe care l-am mai experimentat, dar nicidecum aflându-mă într-o sală de teatru. Știu doar că doamna de la garderobă se uita trist la noi. Știam că ne înțelege, dar nu mai spunea nimic. Am salutat-o, urându-i o seară bună și ne-a spus doar „Ne cerem scuze ...". Într-adevăr, ne înțelesese.

Eram afară. Pe drum am încercat să îmi adun gândurile. Timp de 25 de minute am asistat la o narațiune de o violență extremă despre raportarea societății la asistații sociali, simulând dialoguri din rețelele sociale, folosindu-se de imagini scenografice extrem de avangadiste. Au fost 25 de minute care au reușit să mă aducă brusc într-o stare de rău fizic.

Este același drum spre casă pe care îl făceam în copilărie. Există o singură diferență. Violența era atunci în afara zidurilor teatrului.

La o zi după întâmplare, încerc să mă documentez. Piesa se dorește a fi o meditaţie cu privire la discursul urii îndreptat împotriva asistaţilor social. Se vorbește despre violenţa alături de care trăim. Și bineințeles că autorul găsește de cuviință că trebuie să o vedem pe scena teatrului, într-o manieră agresivă, stridentă, cu excese de limbaj și auditive. Și toate astea nefiind alegerea unui trupe de teatru experimental, într-un pub obscur, ci al unui teatru de stat, finanțat de Consiliul Județean. Mi-am amintit sentimentul pe care l-am avut în holul teatrului, înainte de a începe piesa, înconjurat de atât de mulți liceeni. Erau luminoși. Îmi făceam griji pentru că eu aș fi în locul nepotrivit. Sunt putin trecut de 40 de ani și eram printre cei mai „bătrâni" spectatori. Dar eram în blugi si pulover și mă simțeam de-al locului.

La o zi după, mă simt trist. Nu înțeleg deloc de ce mesajul de pe scenă a trebuit să fie atât de brutal. Nu înțeleg ce i-a adus pe liceeni acolo. Mă tot întreb de ce lipseau bătrânii din sală. Îmi vin în minte limbajul violent și presiunea creată în cele 25 de minute la care am rezistat. Mă simt trist, pentru că am înțeles că ne facem rău singuri, pentru că ne purtăm brutal cu ființe fragile.  Și de data asta nu o facem în școală, pe stradă sau în spital. O facem prin teatru. Cu o armă extrem de perfidă. Mă simt trist, pentru că asta s-a întâmplat într-o seară de duminică. Și pentru că tot răul mi l-a creat comunitatea din care fac parte.

Era o duminică seara din anii '80. Am ajuns acasă și un aparat de radio Gloria prindea cu greu Europa Liberă. În afara zidurilor teatrului, România nu era deloc țara din sala de spectacol. Eram din nou în realitatea dură din comunism. Dar continuam să mă gândesc la candelabrul teatrului, la catifeaua de un roșu aprins și la acel reflector. Mă gândeam la sentimentul de bine cu care plecasem spre casă. Nu știam că 30 de ani mai târziu, tot într-o seară de duminică, liceeni din micul oraș de provincie vor pleca pe același drum cu sufletul mutilat de imagini ale sărăciei și violenței.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Din anii 80 pana in anul 2020 sunt aproape 50 de ani, nu 30!..... Autorul are deci cel putin 60 de ani, nu 40!.... Este vorba de Radio Europa libera, nu de Romania libera....Cam multe inadvertente,... Am inteles din acest text doar ca publicul tanar actual vrea si apreciaza vulgaritati si agresivitati - omniprezente si pe retelele sociale..? Sala de la podul Izvor era totusi plina... Si am mai retinut ca, astazi, pentru a evita surprize neplacute, posibile chiar si la teatru (!), este musai sa cunoastem IN PREALABIL subiectul piesei si reactiile altor spectatori...
    • Like 1
    • @ Dragulanescu Nicolae
      Corina check icon
      Nu era licean în anii 80. Era copil de câțiva ani.
      P.S. Din 1980 până în 2020 sunt fix 40 de ani.
      • Like 1
  • mhm check icon
    Deci autoarea a reușit ce și-a propus. V-a șocat. Vă dați seama la ce șocuri sînt supuși săracii la care se referă...
    • Like 3
  • Nimeni nu pleaca de la o piesa de teatru cu sufletul mutilat de realitate. Arta nu este numai relaxare, arta este educatie, si majoritatea liceenilor de pe holurile teatrului respectiv nu cunosc realitatile celor care nu isi permit un bilet in randul 1.

    Care nici macar nu isi permit pantofi de iarna, ca sa mearga la scoala.

    Realitatea copiilor abuzati, traficati, indobitociti de saracia unei Romanii profunde.

    Poate vor sa invete.

    Vorbiti despre teatru, pentru ca ati avut privilegiul sa cresteti in acest mediu; vorbiti despre starea de comfort pe care v-o datoreaza acest mediu. Va datora aceeasi stare de comfort Titus Andronicus? Hamlet? Regele Lear?

    Nu de alta, dar sunt extrem de brutale. Textul original al lui Shakespeare e brutal, indiferent de punerea in scena.

    Despre Antigona?

    Sa mai vorbim de 'Despre sexul femeii, ca un camp de lupta in Bosnia'?

    Dar despre 'Moartea unui Vanzator'? 'Menajeria de Sticla', 'Casa Papusilor'? de ce nu, 'Asteptandu-l pe Godot' sau 'Gradina cu Visini'?

    Aveti aceeasi varsta - sau pe aproape - ca mine. Un pic mai mare, cred, dar nu cu foarte mult.

    Violenta era pastrata in afara teatrului ca parte a iluziei si a mincinii. Mai bine mergem la in Take, Ianke si Cadar, ca sunt actori mari in rolurile respective, si ne si distram, ne si batem pe umar cu cat de (fals) toleranti suntem decat sa privim realitatea incomfortabila in fata.

    Am 37 de ani, in curand 38. I-am privit pe parintii mei de 63 de ani zvarcolindu-se in scaun la TNB, cand Marius Manole tinea discursul nebunului in Regele Lear. Nu le placea ce spune. Nu le placea faptul ca in punerea in scena a piesei, actorul iesea de undeva din public si se catara peste scaune, ca sa ajunga la scena. Nu le placea, pentru ca se simteau...intr-un fel.

    De aceeea nu vedeti oameni mai in varsta, sau macar de varsta medie la o piesa noua. S-ar putea sa ii faca sa se simta prost, s-ar putea sa le pune in fata o oglinda in care nu vor sa se priveasca.

    Liceeni care stau in blugi pe trepte nu sunt cei mutilati. Cei mutilati sunt cei ale caror imagini sunt proiectate pe scena.
    • Like 2
  • Ada check icon
    Imi pare rau, dar este vina dv pt ca nu v-ati interesat de piesa. De aceea este rezumat la piesele de la teatru, ca sa alegem ceea ce ne place sau ceea ce ne educa. Din pacate sunt si piese care nu doar ca nu vor educa spectatorul tanar dar s-ar putea sa il dezamageasca sau sa ii de-a o noua viziune asupra vietii ( a lumii, societatii ) de care el nici nu stia ca exista.
    • Like 0
  • GabiC check icon
    Pe liceeni ii aduce la astfel de manifestari ”moderne” limbajul. Si faptul ca pot sa hahaie a intelegere.
    oamenii in varsta nu vin din acelasi motiv pentru care vin liceeni.
    La sfarsit, dupa ce a cazut cortina, mesajul pe care doreau sa-l transmita- a ramas netransmis: au ramas doar vurgaritatile, hahaielile, pornografia verbala.
    Insa- ce vreau sa remarc- nu te-ai uitat la recenzii. Eu le citesc intotdeauna inainte de a merge la spectacol. Si decid- daca vreau sau nu sa vaz asa ceva...ș Nu are recenzii? Las„ ca la un moment dat vor aparea... nu ne grabim!
    • Like 2


Îți recomandăm

Silvia Demeter

Acel grajd avea să capete, în doi ani, o nouă funcțiune - living, dining și bucătărie în ceea ce avea să devină, prin măiestria arhitectei, reședința de vară a Prințului Charles. Totul cu un mesaj – păstrarea tradiției, salvarea patrimoniului arhitectural din zonele rurale ale României. Foto opiniatimisoarei.ro

Citește mai mult

Testare Covid-19

„Toată lumea așteaptă ca rezultatul să fie pozitiv sau negativ. În biologia moleculară, rezultatul este detectabil/ nedetectabil. Negativ sau pozitiv se pot asocia altor tipuri de teste, dar nu acestor tipuri de teste”, explică dr. Andreea Alexandru, director medical, divizia de laboratoare Regina Maria.

Citește mai mult

Navigând împreună spre viitor

„M-a luat așa, ca pe șah, m-a aranjat, deci eu nu gândeam în perioada aia. De fapt, când primești vestea asta, tu... ești pur și simplu... te oprești în timp și ai în față un hău și nu știi unde să pornești”. Aceasta este mărturia Lilianei, a cărei poveste impresionantă vă invit să o descoperiți.

Citește mai mult