Foto: Guliver/ Getty Images
Evenimentele recente din Orientul Mijlociu, care au dus la creșterea tensiunii dintre SUA și Iran, i-au făcut pe unii analiști, altminteri respectabili, să treacă la concluzii pripite legate de o eventuală implicare a României într-un astfel de conflict. Mă intrigă faptul că astfel de îngrijorări nu au apărut în contextul implicării efective a militarilor români pe teren în teatre de luptă precum Afganistan sau Irak, prilej cu care unii dintre ei au plătit prețul suprem sau au fost grav răniți.
Dar iată că, în mod paradoxal, abia acum a izbucnit această îngrijorare, o ocazie numai bună de promovare a ideilor anti-americane sau, și mai rău, izolaționiste. Opiniile la care mă refer consideră prezența scutului de la Deveselu o invitație la atacarea României de catre…Iran.
Într-adevăr, Iranul are rachete balistice cu rază de acțiune capabile să ajungă până în România. Dar despre ce vorbim aici? Despre atacarea unei țări europene membră a NATO din cauza unui sistem de interceptare a rachetelor menit să apere Europa? Așa cum declarațiile făcute de liderii iranieni au arătat, țintele de interes ale Iranului se află de fapt tot în Orientul Mijlociu, unde distanțele mai scurte cresc șansele atingerii țintelor, micșorând timpul disponibil pentru interceptare. Nemaivorbind de faptul că aspirațiile de putere regională se referă, ați ghicit, la regiunea de proximitate. În plus, dezescaladarea evidentă a conflictului Iran-SUA, parcă anteplanificata astfel încât toată lumea să iasă onorabil, arată o dată în plus cât de hazardate au fost speculații legate de un război extins în ... Europa.
Dacă adăugăm la astfel de îngrijorări și aserțiunile conform cărora conducătorii români ar fi trebuit să îi tragă de mâneca pe americani atunci când au luat deciziile legate de uciderea generalului iranian, sau că nu s-au delimitat de acțiunea lor, cred că merită a fi spuse niște lucruri care să ne aducă cu picioarele pe pământ.
Comentariile analiștilor menționați le-aș încadra printr-o paralelă în categoria naivităților de tip “vrem investitori străini, dar care să nu-și repatrieze profiturile”. Motiv pentru care se găsesc destui „experti”care să îi pună la zid pe toți investitorii care au tupeul să aspire la un randament al investițiilor făcute pe măsura riscului asumat. Teoria este că România are toate drepturile să fie un beneficiar de fonduri, de capital, de know-how, de securitate în tranzacții, în care ea să fie singurul câștigător. Este o mare naivitate, ca să mă exprim elegant. Anglo-saxonii spun pe bună dreptate că “nu există un prânz gratuit”. Și nu e greu de înțeles de ce tranzacțiile solide și durabile sunt cele de tip win-win.
Lăsând deoparte zona economică, și strategiile de securitate sunt judecate de multe ori tot în termeni tranzacționali: chiar dacă „moneda de schimb” nu este exclusiv de tip financiar. Iar atunci când vine vorba despre tranzacționarea securității ei, România trebuie să fie foarte atentă, din cauza opțiunilor limitate pe care le are.
Orice țara de flanc a unei alianțe militare este expusă la mai multe riscuri decât o țara aflată geografic în mijlocul ei, înconjurată de țări aliate. Iar asta este cu atât mai important cu cât armata României are o dotare încă învechită. Generalul Alexandru Grumaz estima că 70% din dotările armatei române sunt de origine sovietică.
În aceste condiții, o apărare lipsită de sprijinul unui partener puternic și determinat ar fi la fel de realistă precum o dezvoltare a țării în lipsa capitalurilor străine. Adică zero. Cei care pledează pentru așa ceva sunt fie interesați, fie ignoranți.
Pentru o țară lipsită de resurse și confruntată cu multe slăbiciuni, existența unui sponsor de securitate cert și determinat, a unui partener, este la fel de importantă precum existența unor investori străini puternici, a unor parteneri economici de data această. Iar realitatea este că, pentru România, singura țara care și-a asumat cu determinare rolul de partener de securitate au fost SUA.
Pe direcțiile geopolitice estice de mare interes pentru România, marile puteri europene par mai degrabă ezitante, gata să ascundă evoluții scandaloase sub preș de dragul unor beneficii economice legate fie de resurse energetice, fie de accesul la piețe mari de desfacere. E adevărat că până în vestul Europei e o cale mult mai lungă de parcurs decât până în Polonia sau România, deși, așa cum s-a văzut, din SUA până în Germania, la nevoie, internetul poate face minuni. Dar poate că, până la urmă, politicienii din țările respective nu fac decât să reflecte disponibilitatea la solidaritate militară a votanților lor.
Un sondaj realizat de institutul britanic de cercetare de piață You Gov arată că în cazul în care România ar fi atacată, doar 32 la sută dintre germani și francezi sunt convinși că țările lor ar trebui să intre în război pentru sprijinirea României, aproximativ o treime fiind indeciși. Da, restul sunt împotrivă... Spre comparație, 40% dintre americani ar fi pentru sprijinirea României, în timp ce 42% ar fi indeciși. Rezultă că doar 18% se opun.
În aceste condiții, soluția de securitate a României este unică și, din lipsă de alternative, este echivalentă metaforic cu pusul tuturor ouălor în același coș. În cazul în care coșul va cădea, toate ouăle se vor sparge. Iar pentru ca acest lucru să nu se întâmple, este nevoie de foarte multă diplomație, înțelepciune și, da, compromisuri, care să ducă la maximizarea unui relații de tip win-win între cei doi parteneri. Să fim realiști (și să ne vedem lungul nasului, ar spune unii), România nu are cum să discute de la egal la egal cu o putere militară mondială precum SUA, cu atât mai mult cu cât, ne place sau nu, nevoia noastră de securitate este mai mare decât nevoia lor de a ne folosi. În măsura în care avea o importanță militară esențială, un scut precum cel de la Deveselu ar fi fost până la urmă creat, cu sau fără România.
Faptul că ne-am oferit să îl găzduim și să ne asociem riscurile aferente sunt parte a tranzacției de tip win-win care e logic să existe. O îmbățoșare puerilă și trasul de urechi al americanilor pentru deciziile lor din Orientul Mijlociu nu ar modifica planul lor de acțiune și nu ar aduce niciun beneficiu parteneriatului. Ca în orice parteneriat, nu tot ce face celălalt îți este pe plac, dar, până la urmă, trebuie conservat fundamentul existenței acestei colaborări, dincolo de rețineri sau dezacorduri de moment.
Indiferent cât de mult sau puțin ne plac președintele Trump și deciziile pe care acesta le ia, România nu are în momentul de față și nici în viitor o alternativă credibilă la parteneriatul militar cu SUA. Orice altă sugestie nu este doar nerealista, ci de-a dreptul periculoasă.
Câteva cuvinte și despre tragedia alterării relațiilor istorice privilegiate pe care România le avea cu Iranul încă de pe vremea regimului Ceaușescu. Acesta este un deja vu. Pentru că aceleași motive erau invocate acum ani buni pentru distanțarea României de atacul NATO asupra Serbiei. Un alt prieten istoric al României. Curajul președintelui din acea vreme de a se poziționa de partea NATO a reprezentat ulterior un pilon esențial în integrarea europeană și euro-atlantică a României. Unii dintre noi ignoră și azi faptul că pozițiile duplicitare sau ezitante nu ne-au creat decât probleme de-a lungul istoriei.
Iar pe cei care consideră că, din când în când, avem dreptul să ne înfoiem în fața partenerilor noștri de peste ocean, i-aș întreba: Ce ar fi mai important de discutat: atacul din Iran al SUA sau dreptul de veto al României asupra cumpărătorilor afacerii Exxon din Marea Neagră?
Articol publicat pe blogul autorului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.