Ai văzut, mama? Te-am pus pe locul 6 în lista lucrurilor importante, ştiam că dacă nu, o să te superi

Am doar unul. Băiat. 10 ani. Englez sadea. Nu-i plac limbile străine. Am încercat româna (până la 3 ani): tăcere. Am încercat franceza (6 luni): „bongior medăm!'. Şcoala încearcă germana (de 2 ani): „Sunt pe listă pentru campionatul de handbal. Scap de ora de germană. Uraaa!!!!”. 

M-am temut că o să-şi facă rost de un astm, ca să se ferească şi de puful de la paginile de carte. La şcoală au ore de citit individual, de citit cu profesorul şi de discuţii. Acasă are chef de x-box şi youtube. Jocuri şi tertipuri pentru jocuri. Pentru că totuşi pune mâna pe cărţi, încerc să păstrez relaţia lor caldă. Găsesc, prin peregrinările mele în online, o editură care a pus în vânzare un pachet de 40 de titluri din clasici, rezumate. Rezumate care să nu-i sperie pe tinerii cititori, ci să le trezească gustul pentru lectură. Mi se pare absurd. De ce să-i dai unui copil o acadea cu aromă artificială de căpşuni ca să-i trezeşti pofta de cea cu aromă naturală? Totuşi lumea de astăzi s-a întors cu fundul în sus, aparţin unei generaţii aproape de termenul de expirare, deci e „normal” să gândesc astfel, aşa că îmi fac curaj pe principiul „Dacă nu ajută, nu are cum să provoace cine ştie ce rău”, pentru că există posibilitatea ca să nu se atingă nici de astea.

Românii întotdeauna găsesc motive de a nu fi de acord. Orice le-ai propune, la orice nivel. Cât pierdem noi timp cârtind, englezii iau de bună recomandarea specialiştilor, pe care noi îi numim „veseli” şi pe care ei de-aia îi plătesc, şi trec la treabă. Aşa îmi explic de ce au un aşa avans. Voi acţiona deci ca o englezoaică. Cumpăr pachetul. Nu e ieftin. Un pedagog a citit toate cărţile alea şi le-a adaptat stilului micului cititor de azi. Copiii, ca de altfel şi al meu, preferă scriitura modernă, gen text cu aport de benzi desenate, umor și un pic de înjurătură. Pachetul propus păstrează însă parfumul scriiturii originale, e curat, dar antrenant şi simplifică înţelegerea. Fiul meu pare încântat. Prima lui alegere mă năuceşte: „Mândrie şi prejudecată” de Jane Austen. După ce termină de citit are chef de vorbă. Ridic din sprâncene.

- Cartea e ok, mama. Ştii, întotdeauna am fost curios cum poţi să urmăreşti serialul ăla, mereu şi mereu şi mi se părea că eşti cam proastă.

BBC a făcut o ecranizare superbă după roman, cea cu Colin Firth. O folosesc în loc de cutie cu bomboane de ciocolată când mă cufund în depresii menopauzale sau melancolie fără motiv. Cât m-am regalat cu bomboanele, am atins suma de 110 kilograme, deşi nu aveam de gând să intru în competiţii de sumo. 

Ca să profit de primele lui semne în a înţelege un suflet sensibil de femeie, îi vâr sub nas Jane Eyre. Îi place. Urmează „Contele de Monte Cristo”. Nu prea. Sunt din ce în ce mai intrigată. La 10 ani contele fusese, de departe, preferatul meu.

Începe să-şi facă un top. Sunt un pic bucuroasă, mai ales că îi place să le discutăm. Ajunge de unul singur la „Colţ Alb”. Şi atunci se produce minunea. Se îndrăgosteşte de Colţ Alb, deşi îi e frică de câini. Vrea romanul, filmul, tot. La şcoală plictiseşte pe toată lumea cu povestea lui.

În Marea Britanie, la trecerea de la şcoala primară la cea gimnazială, există nişte teste de evaluare (am văzut că un fost ministru al învăţământului a încercat să aducă în România un pic din modelul englezesc), ca un examen de treaptă. Acolo se plasa fiul meu în acel moment. Deşi nu prezintă semne de geniu, se înscrie pentru concurs, pe nişte burse, la cea mai bună şcoală privată din zonă. Nu pentru că aşa vrea mama lui, ci pentru că şcoala e o replică perfectă a celei din Harry Potter. Costurile anuale sunt undeva pe la 26.000 de lire, plus călătorii de studiu sau agrement în țară şi străinătate (schi în Elveţia, studiul faunei în Alaska), sporturi scumpe, chiar şi extreme. Deşi aparent în şcoli se învaţă într-un ritm degajat, informaţia venind aerisită, nu în calup concentrat şi pare lămurită în joacă, examenele englezeşti sunt foarte serioase. Examen de limbă engleză şi matematică, teste cu peste 100 de întrebări, mare parte gen gazeta matematică.

Urmează interviuri cu profesori. La primul interviu e întrebat de cărţi. Era în febra „Colţ Alb”. Profesorul îl găseşte interesant, citeşte clasici. Nu a trecut examenul. Sau l-a trecut, dar nu îndeajuns de bine. Şcoala ne trimite o scrisoare de felicitare, David fusese admis pe unul din locurile cu plată. Fiul meu e mulţumit. Eu parcă nu. Evident nu îmi permit costurile.

Şcoala a încetat să mai propovăduiască competiţia. Le spunem copiilor că e important să încerce, să participe, nu să câştige pentru a-i proteja pe cei timizi, slabi. De fapt, fără să ne dăm seama, îi domolim şi pe cei curajoşi. Viaţa, în acelaşi timp, parcă pentru a ne face în ciudă, se înrăieşte, se schimonoseşte.

Aici cred că ar trebui nuanţat, pentru că ajungem să creştem nişte copii mândri că nu au făcut, practic, mai nimic. Competiţia e dură, ascunde multă muncă, dar aşa e şi prinderea unui job. Nu e de ajuns să încerci şi să continui să trăieşti din ajutoare, ci să reuşeşti şi să faci ceva ce îţi place.

Mă întorc la pachetul de rezumate. Poate că e bine să dozezi puţină lene, dar să nu pierzi niciodată din vedere scopul final, fie el cât de complicat şi anevoios. Între timp David a primit o ofertă de la una dintre cele mai bune școli „de stat”. „De stat”, adică parţial finanţată de la bugetul local. În rest fiecare se descurcă cum poate: comisioane de la vânzari de carte pentru copii în şcoli (săptămâna cărţii), bani de la biserică (un reverend vine săptămânal să explice biblia şi pe dumnezeu, prezenţa e facultativă, iar la ore se discută despre toate religiile sau lipsa lor, se vizitează toate genurile de lăcaşuri de cult din zonă, se discută orice, de la divinitate până la arhitectură), vânzări de artă „infantilă” (creaţii ale copiilor din materiale refolosibile), comisioane de la fotografi profesionişti (pentru amintiri de familie), discoteci, vânzări de dulciuri preparate de profesori, bucătăreasa şcolii, părinţi, donaţii ale părinţilor pentru tombole. 

Singurele donaţii care ni se cer „degeaba”, fără absolut nimic la schimb, sunt cele pentru case de bătrâni, fundaţii, campanii naţionale. Cu banii strânşi se organizează activităţi practice pentru copii.

Concluzia e în coadă de peşte. David învaţă la o şcoală primară cu puţin peste 200 de sufleţele. Pe faţada biroului de la intrare, într-o companie selectă, mă întâmpină întotdeauna un „bun venit!”. Acum doi ani, una din activităţi a constat în aducerea unei profesoare de dans care să-i înveţe pe copiii căteva mişcări de horă şi alte dansuri tradiţionale româneşti. O profesoară originară din Bacău. Fiul meu s-a declarat, până în dinţi, român.  E singurul care îşi putea aroga titlul, din toată şcoala. Acum câteva luni li s-a dat copiilor o listă de cuvinte, pe care să le ordoneze în ordinea importanţei pe care o reprezintă pentru ei. Printre ele: şcoală, pace, jocuri pe calculator, prietenie, încălzire globală, părinţi, cărţi, respect ... Am ieşit pe un onorabil loc 6. Argumentaţia copilului:

- Ai văzut, mama? Te-am pus pe 6, ştiam că dacă nu, o să te superi.

De pe locul ăsta, mă întreb dacă am dreptul să-mi dau cu părerea?!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp