Lumea se uita săptămâna trecută la americanii din Miami Beach cum își pun panouri de lemn la ferestre sau aleargă pe lângă rafturile goale ale hipermaketurilor căutând dacă o mai fi lăsat altul înaintea lui măcar o pungă de creveți vietnamezi: Matthew, uraganul de 4.0, „e o furtună serioasă”, vorba președintelui Obama.
Cititorul cu ochiul format va înțelege prin acest început unde bat – că vin alegerile, că Trump e un uragan, că de el nu te poți baricada, bla-bla,... cunoaștem.
Dar, dați-mi voie, aici nu e vorba de Trump! Dacă un ochi îmi fuge vreau nu vreau la americani e că e păcat să pierzi începutul lumii noi. De ce nu sunt și eu acolo e o întrebare care mă urmărește și realmente mă uit cu ciudă la reportajele făcute de corespondenți care bat America și n-au de făcut decât atât – să stea de vorbă cu americanul de rând! Că e muncitor șomer, puștan ospătar, veteran, inginer într-un combinat siderurgic lovit de importurile ieftine din China sau chirurg într-un fost oraș muncitoresc, americanul ăsta de rând dă imediat din el, de parcă te așteaptă doar să-l înțepi ușor. A adunat în el - nu se știe de când, nu se știe cât și, într-un fel, nici nu prea se știe ce - iar acum ar putea ține nu una, ci 10 alegeri să ajungă pentru tot mapamondu'. Apoi e de-a dreptul spectaculos să urmărești codul roșu declanșat de presa mare împotriva săracului Trump. Săracu', pentru că, efectiv, Trump nu face altceva decât să fie Trump și asta de vreo 30 ani, când îl întreba Larry King (live) dacă nu candidează?
Turnul Trump nu e nici mai mare, nici mai mic decât înainte, doar America cu toți muncitorii, inginerii, chirurgii și veteranii ei s-a schimbat. Până și cuvintele au alt înțeles în alegerile de azi față de acum 30, 50 de ani. E altă lume, lumea post Trump, chiar dacă New York Times dă ca probabil că Hillary Clinton avea săptămâna trecută 81% șanse de câștig (acum are 85%). New York Times, al cărui editor de top dădea ca sigur zilele trecute că mai degrabă face pușcărie decât să nu dea fișele fiscale ale lui Trump. Și, ca scenariul hollywoodian „cum a câștigat presa alegerile” să fie complet, spune asta avându-l alături pe Bob Woorward, co-editor Washington Post. (da celebrul Woodward, Watergate ...)
Ei bine ... până la urmă, de unde, de ne-unde, niște fișe fiscale tot au apărut. S-a găsit un gâtlej milos, o sursă care să dea hârtiile, de data asta la NYTimes, într-un plic tip tip Manila (*) și la timp. La timp să ce? Să aflăm că, acum 20 de ani, dl Trump a folosit tactici agresive și și-a falimentat afaceri ca să-și deducă pierderi de 916 milioane de dolari. Wow, și toată America credea că turnurile se ridică în mijlocul New York-ului doar cu sticlă! Să nu-l votați că, uite, nu e un îngerul blond pe care îl credeați, el chiar se bagă prin toate portițele fiscale pe care le vede în față. Chiar că ar merita să mergi la pușcările pentru o credință ca asta! Într-o ediție recentă a ziarului, în deschidere, trona o altă dovadă că Trump nu e ... Trump: din 27 de proiecte imobiliare făcute în parteneriat, 12 n-au mers și 8 au avut probleme. Articolul e simpatic, oricum zicea un fost consilier de presă al lui Trump - „îi dădeam să aprobe comunicatele de presă (care anunțau proiectele) și el (Trump) de fiecare dată le rescria, voia să fie mai tare ca-n filme ( more larger than life)”.
Furtuna e prea serioasă ca să se mai întrebe cineva da’ de ce n-a făcut ziarul dezvăluirile astea acum doi ani, spre exemplu? Dacă un articol ca ăsta mai smulge azi un vot de la Trump, atunci și-a atins scopul. La fel și la Washington Post – zi de zi se bat panouri de apărare în orice ochi de fereastră pe unde s-ar putea vedea Trumpcel machiat. Un editorial de săptămâna trecută nu lasă mai ieftin vigilența – „un președinte Trump ar putea distruge economia mondială!” (deși pare greu de crezut, sistemul american nu mai e chiar atât de imun pe cât ar părea la derapaje de la vârf. În ultima sută de ani, chiar Congresul și-a deleget din puteri către Președinte, în principal în materie comercială).
Putem vorbi mult de lecțiile neprețuite pe care ni le dau aceste alegeri americane. Acum chiar aș vrea să mă opresc asupra uneia periferice, colaterale dacă vreți. Ei bine, nu avem de ce ne teme - Big Data n-a ajuns încă atât de departe pe cât ne temeam. Adică America, cât e ea de America, încă n-are softuri atât de șmechere încât, citind miliarde și miliarde de date pe care le lasă consumatorii-alegători, contribuabilii-alegători, cititorii-alegători, să-ți dai seama care votează cu Trump și care nu ( votează, adică pune efectiv ștampila în acel very moment). Dacă ar ști asta, n-ar mai sta NY Times să-i numere blocurile lui Trump.
Dar ... nu se știe ce se poate întâmpla în lumea nouă, se învârte roata! Și acum vine lecția pe care putem să le-o dăm noi americanilor. La alegerile astea au aflat – le-a spus Bernie Sanders - că trăitorii din Bucharest, România, au viteză la net ce n-a văzut New York-ul. La alegerile următoare, parcă-l aud pe Trump (dacă nu, pe un discipol al lui) zicând toată lumea râde de noi (că aste e vorba lui preferată), până și trăitorii din Iasi, un oraș din România, care sunt cei mai tari din lume la Big Data. Și râd de noi, americanii, noi care le plătim Deveselu!
Adevărul e că putem să râdem de ei de pe acum. Și n-avem ambiție dacă nu facem asta. Aș vrea să văd dacă și la americani ar merge un program electoral ca acesta: „Unul dintre cele mai puternice trenduri mondiale care se va prelungi mult în viitor este generarea de cantități de date enorme în toate sectoarele economice. Capacitatea de colectare și prelucrare a informațiilor va fi avantajul decisiv al viitorului. România trebuie să ia decizia de a deveni un lider mondial în științele datelor. Pe această coloană vertebrală se pot baza mii de companii noi în industrii diverse, de la genetică la roboți industriali.” De ce luăm decizia asta? Simplu: ne-am săturat, mă-nțelegi, „să rămânem doar o țară de outsorcing”. Trumpist de simplu! Vrem să facem și noi ceva mare din țara asta, cum putea să fie odată. Pe voi, americanilor, vă îmbată electoral unu' care vă dă combinatele siderurgice înapoi de la chinezi, noi venim cu un uragan industrial 4.0, cu „big data la Iași, semiconductori la Cluj și nanotehnologie la București”. (Na, dacă ăsta a fost norocul nostru – la toată lumea s-a dat ceva, nouă ne-a rămas nanotehnologia).
Ăsta e avantajul să ai o nație unde nu duci omu' cu zăhărelu', nici măcar cu grahamu'. Că la noi, de la vlădică la opincă, toată suflarea s-a prins cum e cu interacțiunile și combinațiile: „într-un ecosistem, interacțiunile sunt la fel de importante ca şi componentele, incubatoarele de afaceri cu cel mai mare succes din lume sunt cele formate în jurul unor oameni cu experiență și succes (de ex. Paul Graham și Y Combinator). În lipsa interacțiunilor, rămânem doar cu o grădină zoologică, adică doar cu puţine exemple de success”. Or noi vrem succesul BIG, larger than life.
Să nu v-aud, americanilor, că umblați cu mofturi că România este de-abia pe locul 63 în lume la pregătirea pentru noua tehnologie. Că am fi pe locul 53 la accesul internetului în școli, pe 86 la impactul ICT asupra noilor produse și servicii, pe 55 la înscrierea la liceu, pe 31 la calitatea educației în matematică și discipline științifice! (**). Mai vorbim peste un ciclu electoral! Oricum, noi știam că „ăl mai prost om din lume e americanu”. Acum și la BIG DATA.
PS. Cititorii vor înțelege, desigur, de ce nu am dat link la programul electoral pomenit. Americanii trebuie să știe că noi ne citim programele electorale. Oricum, nu cred că ar înțelege subtilitățile locale. Spre exemplu, dai pe google doar atât „el vrea să elimine complet sărăcia” și găsești pe primul loc un articol de presă (românească, evident) în care cuvântul-cheie „sărăcia” nu e nici măcar în titlu. Nu mai e în titlu, de fapt! Dar, încă o dată, nu trebuie să știe americanii toată bucătăria noastră (am putea spune că, la noi, și google e original, alege el ce cuvinte-cheie vrea).
PPS. Aflu cu surpindere că un tunisian întreabă pe quora nu știți de vreo țară care are nevoie un specialist în Big Data (Big Data architect?). Că a studiat programarea mașinilor și vrea să plece din țara lui că nu găsește loc de muncă în domeniu (no data mining job).
Ar putea vreun român (dacă în acest moment nu e prins cu BIG DATA, bineînțeles) să-i răspundă bietului om, vă rog? Nu de alta, dar, dacă nu găsește în data, poate în mining s-o mai găsi ceva.
Note
* Mai pe înțelesul nostru, e vorba de un plic A4, cât să intre frumos, neîndoită, o declarație de depus la Circă. Se pare că Manila vine de la hârtia rezistentă din care e făcut. În plus, are și un soi de dispozitiv de închidere/deschidere.
** De notat că cifrele pentru România prezintă, totuși, o îmbunătățire față de Technology Report 2014/Rewards and Risks of Big Data (World Economic Forum).
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.