Din jurnalul unui simplu privitor trumpist și... un pic negru de supărare

1. Alegătorul alienat

Până în anii `60, se credea că votantul american operează într-un cadru foarte strict*: 1) Identificarea cu partidul politic are cea mai mare influență în determinarea comportamentului politic. 2) Partidul se moștenește practic de la unul din părinți, încă de la vârstă fragedă. 3) Americanii nu sunt excesiv de preocupați de politică, dovadă că relativ puțini participă și la alte acțiuni politice cu excepția votului. 4) Dat fiind interesul scăzut pentru politică, puțini votează pe baza temelor aflate în dezbatere. Simpatizanții partidelor se bazează pe poziția partidului, iar cei mai... independenți, lipsindu-le predispoziția pentru a fi loiali unui partid politic și candidaților acestuia, votează în funcție de personalitate sau nu votează deloc.

În anii `40, se ajunsese chiar la concluzia că media (presa, radioul) au o foarte mică dacă nu nicio influență asupra masei de alegători. Pentru că majoritatea cetățenilor nu sunt interesați de politică și, oricum, iau decizia cu cine să voteze pe la începutul campaniei.

În anii `40-`60, participarea la vot oscila în jurul a 50-60% din populația în vârstă de vot și cam așa a rămas până în ziua de azi. Dar cel puțin se știe că votanții de azi sunt altfel decât cei de ieri – ei bagă buletinul în urnă turmentați de televizor și dezbateri nesfârșite care le alimentează starea de alienare tot mai puternică. Se scriu biblioteci azi despre cum devine treaba cu înstrăinarea alegătorului, cum nu mai are încredere, de nicio culoare (culoarea alegătorului), în guvern și politicieni.

„Ați spune că guvernul este destul de mult condus în beneficiul marilor interese sau este condus în beneficiul întregului popor?" La întrebarea asta care se pune de 52 de ani, americanii răspund cam așa: da, e condus în beneficiul poporului – 64% în 1964, 31% în 1988, 19% în 2012. Deși valoarea minimă de 19% s-a mai înregistrat (spre exemplu în 1994), 2012 a fost primul an în care albii non-hispanici au fost de departe cel mai dezamăgiți (15%, comparativ cu 30% negri non-hispanici sau 32% hispanicii). Și Lincoln care voia ca lozinca „guvernul poporului, cu poporul, pentru popor” să nu dispară de pe fața pământului. Oricum, cei mai încrezători că guvernul e cu poporul rămân cei care nu au nici măcar diploma de liceu și care au mai cele mai mici venituri. La fel de optimistă că guvernul e al poporului e și minoritatea multimilionarilor (ultimele centile de venit).

O baie refreșizantă (apropo de capra vecinului) de statistici detaliate puteți face pe site-ul institutului de Studii electorale naționale. O atenție aparte să acordați anului 1988, care vine imediat după ce…

2. Deci cum rămâne cu Deveselu?

Oare ce-o mai face tânărul antreprenor de 32 de ani din Ocean City, New Jersey, care pe 2 septembrie 1987 suna la CNN, la show-ul Larry King live, să facă un comentariu – „Dl Trump este role model pentru mine și generația mea, cei care ne facem treaba și luptăm să fie mai bine” – și să pună două întrebări „n-ar trebui întreg NATO să fie pus să plătească? Și „Care sunt proiectele apropiate și dragi lui Donald în viitor?”.  

Da, nu poți să înțelegi ce e Donald Trump dacă nu vezi acea emisiune de 19 minute. Pe scurt, impetuosul tânăr miliardar imobiliar Donald J. Trump, 41 de ani, ajuns o vedetă în rândul marelui public, rezervase în dimineața acelei zile (miercuri, for the record) câte o pagină în trei ziare grele - New York Times, Washington Post și Boston Globe – pentru a-și publica scrisoarea deschisă „Nu e nimic în neregulă cu politica de apărare a Americii, în afara unei mici și irecuperabile probleme cu șira spinării”. Deja se știa că omul de afaceri cheltuise 94.801 de dolari pe acestă mini-extravaganță mediatică. Se pregătea să-și scoată pe piață „Arta negocierii”, cartea care avea să se vândă într-un milion de exemplare. Think big și have fun, vorba autorului (interesant e că astăzi, Washington Post își face griji că dl Trump ar fi unul dintre președinții care nu prea le are cu cititul de cărți. Păi el scrie, când să mai și citească!).

Deci, ce era în neregulă? Era vorba de ... japonezi și saudiți. Teza lui: „putem să ne ajutăm fermierii, bolnavii și homeleșii luând de la Japonia și Arabia Saudită, care nu plătesc nimic pentru apărarea pe care o primesc de la noi. Să-i taxăm pe ei, nu pe americani! În Golful Persic, o zonă de importanță marginală pentru noi, protejăm vapoare care nu ne aparțin, care duc un petrol de care nu avem nevoie pentru aliați care nu ne ajută. Din cauza asta, toată lumea râde de noi”. Așa vedea omul de afaceri rezolvarea deficitului uriaș de 200 de miliarde de dolari pe care-l aveau atunci SUA (azi e dublu, în termeni nominali, deși a fost și la vârfuri de peste 1000 de miliarde).

Donald mizează pe americanul obișnuit care nu știe unde pică Golful Persic, darămite ce pică de acolo. Americanul de rând va înțelege ușor că ieri - japonezul și arabul, azi - chinezul, mexicanul și arabul ... oricând e un vinovat de serviciu care-ți fură serviciul. Și mai și râde de tine (Washington Post a calculat că DJ Trump a folosit de peste 100 de ori în ultimii 30 de ani argumentul „râde lumea de noi”.)

Simțea nevoia să amintească și atunci că America „is a great country” (Reagan venise la putere cu Make America Great Again, dar nu pusese ©), dar nu merita să fie tratată într-un asemenea hal, de cine? – de Arabia Saudită, a cărei chiar existență (very existance) era în mâinile SUA. Legat de japonezi ... nu, nu are nimic cu ei, sunt oameni capabili, cu care face afaceri bune (tocmai a cumpărat unul de la el șapte apartamente cu 21 de milioane de dolari), dar te gândeși că banii dați pe apărarea lor ar putea merge la bolnavii, homeleșii, fermierii - în cele 19 minute ale interviului, avea să facă toate cele șase permutări permise de calculul matematic. Cât despre calculul de imagine... acesta putea fi întins oricât. Ce conta că își dăduse singur răspuns de ce sunt ajutați aliații - ajuți fabrici și uzine de acasă, subvenționezi indirect propria economie, îți ajuți trumpii să ajungă miliardari! Iar dacă tocmai Trump nu știa cum vine treaba cu subvențiile și portițele fiscale...

Apropo, în `87, se porcea cu primarul New York-ului (adevărul că primarul l-a făcut primul „porc”) că nu-i dă o amărâtă de facilitate fiscală de 700 de milioane de dolari să ridice un nou district de afaceri – Televison City.

Și o precizare făcută în ’87 de Newsweek care îi rezervase articolul de fond noului star – Trump a făcut totul, în imobiliare sau cazinouri, fără nici cea mai mică acuzație de corupție. „Nu există nici măcar zvonuri”, spunea un procuror la acea dată. 

Poate o să vi se pară ciudat că unde sunt subvenții nu există automat și corupție. În America.

„Donald”, zice Larry, „lumea se-ntreabă de ce nu construiești și locuințe pentru săraci și oamenii cu venituri medii, ci faci doar cazinouri și zgârie-nori?”. Pentru că ... „nu mă lasă statul, Larry. Nu mai există subvenții, nu mai există programe guvernamentale, nu mai ai nicio bază economică să construiești așa ceva”, răspunde el inocent, cu farmecul lui de star. Iar Larry sare de colo – „deci dacă ar fi, ai construi?” „Cu dragă inimă, am și făcut în trecut niște case foarte frumoase pentru bătrâni (seniors) de care sunt foarte mândru și de care presa nu e interesată să scrie”. Adevărul e că și tatăl lui Trump, înainte să-i lase amărâtul ăla de milion de dolari (așa spune mereu – ce e un milion, când eu am făcut miliarde) a ridicat un cartier foarte frumos în Queens pentru clasa medie, cu blocuri cam ca pe la comuniști.

Anyway, îi doresc tânărului de ieri din Ocean City să-l fi prins cei 60 de ani la casa lui fără mortgage, iar pe 8 noiembrie să bage și el cartela în răul cel mai mic. Adică, pe bune, sper că nu ne puneți să plătim noi tot Deveselu’, că ... râde lumea și de noi.

3. Salata cu scandal

„Am constatat că nu toate lucrurile sunt așa cum auzisem eu în propaganda noastră (...) Auzeam înainte că se spunea – să vezi Statele Unite, ce-i acolo! Oamenii sunt oameni, sunt simpli, modești. Față de ce am auzit eu înainte, am găsit lucrurile cu totul altfel” **.

Ce-o fi fost în mintea lui Nea’ Nicu să le zică el tovarășilor din CPEx de modestia americanilor? Vorbea el cu o politică sau se referea doar așa, la bucătărie. Era 29 octombrie 1970, la doar trei zile după ce testase slăbiciunile bucătăriei lui Nixon, văzând că în cea mai cunoscută casă americană se servește o salată atât de modestă că, „dacă s-ar da la noi așa ceva, ar ieși scandal”.

În lumina istoriei, nu știm cine a râs mai tare: Ceaușescu de americani sau invers. Înclin spre a doua variantă.

Octombrie ‘70 – marele om de stat carpatin și doamna lui mănâncă salată la Casa Albă și la Disneyland.

’73 - a doua vizită la pretenul Nixon, când profesorul Kissinger organizează un eveniment ireproșabil, cu protocol zero și tot tacâmul. 

’75 – schimb de impresii globale cu noul președinte, Ford (nu e un Lincoln, dar, orișicât), în fața șemineului pe care-l știe o lume întreagă.

În ’78, cuplul Ceaușescu intră cu limuzina pe iarba de la Casa Albă în sunet de trompete ca-n poveștile Disney. Președintele James (Jimmy) Carter și doamna lui îi primesc, îi plimbă prin mulțimea de americani strânși în curte (de partide?) și îi urcă pe un podium ca pentru maharajahi.

„Este un privilegiu pentru mine, ca președinte, să am prilejul de a mă consulta cu un conducător național și internațional de talia oaspetelui nostru”, cum declama Jimmy în fața audienței. Just, și pentru noi era un privilegiu să-l avem, doar că nu prea ne consulta. În orice caz, azi suntem tot mai convinși că așa cum avem doar un singur cosmonaut dus de ruși în spațiu, vom rămâne doar cu un unic conducător ridicat de americani până în stratosferă.

Sigur, că în anii `80, l-au coborât repede cu picioarele pe pământ – dacă asta ar fi o sintagmă care să i se potrivească lui Ceaușescu – pentru că a venit Reagan care avea sloganul „Să facem America mare din nou” și printre altele micul mare ambițios de Scornicești nu mai avea ce să ofere în noua distribuție globală.

Așa sunt americanii – dacă tot n-au dictatori, se joacă cu ai altora. Acum sunt înnebuniți după jocul – Trump, pokemon populistul. Sper să nu-i țină prea mult. Oricum dacă am da la noi o salată Trump ca asta care se servește acum la americani ar ieși scandal. Sper.

P.S. „El nu este numai un candidat, este o mișcare" – s-a auzit miercuri la Convenția din Cleveland, când s-a anunțat oficial că DJ Trump este candidatul Partidului Republican la președinția SUA. Revista „Economist" zice să nu ne facem griji că și în cazul în care nu ajunge președinte, Trump... câștigă! Din istoria apropiată, odată ce un rebel a luat nominalizarea din partea partidului, ideile sale – deși pot părea radicale – vor ajunge ca normale și vor fi asimilate de candidații din alegerile următoare.

Până una-alta, rămâne cum am stabilit – puteți fi și voi Trump, dacă simțiți că se strânge lațul.

Note * Gant&Luttbeg, „American Electoral Behavior”, Peacock Publishers, 1991/** Cezar Stanciu, „Războiul nervilor”, ed. Cetatea de Scaun, 2011.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp