Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Am auzit persoane care spun că sunt nemulţumite de jobul lor, dar nu îl schimbă, pentru că „cine te mai angajează la 50 de ani?” Despre a îmbătrâni fără regrete

old couple

Foto: Wavebreak / Profimedia

Cu siguranţă fiecare dintre noi îşi poate aminti un moment în copilărie cȃnd am aflat că oamenii mai întȃi „cresc mari”, respectiv se transformă din copii în tineri şi apoi adulţi, şi în final îmbătrȃnesc. Am aflat apoi, fie în mod abstract fie în urma dispariţiei unei persoane dragi, sau a unui animal de companie, că firul vieţii continuă, după bătrȃneţe, cu moartea. Am aflat-o şi conştient o ştie toată lumea, dar psihicul uman nu funcţionează în umbra morţii, ci a vieţii. În consecinţă ne este uşor să vedem trecutul şi schimbările aduse de ani în viaţa noastră de pȃnă acum, dar cumva funcționăm cu convingerea implicită că prezentul va rămȃne veşnic neschimbat.

Şi totuşi anii trec, şi fiecare om ajunge să „schimbe prefixul”. La începutul vieţii aceasta este un moment de bucurie, de celebrare a faptului că persoana dobândește mai multe drepturi, mai multă autonomie, are în mai mare măsură capacitatea de a decide pentru sine şi poate acumula mai multe experienţe.

După o perioadă însă, intrarea într-o noua decadă a vieţii devine mai întȃi moment de nostalgie apoi – pentru mulţi – un timp al regretului sau al încercării de a ţine timpul pe loc.

Fiecare din noi am văzut mulţi oameni bătrȃni: pe unii i-am admirat pentru cȃt de frumos au îmbătrânit, alţii ne-au făcut să ne temem de epoca tȃrzie a vieţii ca fiind una plină de frustrări şi nemulţumiri.

Mai mult decȃt atȃt, cum societatea noastră tinde să promoveze în destul de mare măsură o imagine fizică perfectă, odată cu avansarea în vȃrstă încep să apară semnele de pierdere a acestei frumuseţi fizice – şi odată cu asta apare alarma.

Da, aşa este: cu vȃrsta pielea îşi pierde elasticitatea, coloana se mai deformează, apar ridurile, un început de burtă, părul se răreşte, organismul nu mai pare să aibă acel nesecat rezervor de energie care pe vremuri ne dădea voie să dansăm pȃnă la 4 dimineaţa iar de la 8 sa fim la job ca şi cȃnd nimic neobişnuit nu s-ar fi întȃmplat. Ne uităm la colegii mai tineri, sau la proprii copii care înfloresc, şi cumva apare ideea că „timpul nostru a trecut”. Mai adăugam la asta şi norma socială tradiţională care spune că după o anumită vȃrstă s-a cam terminat cu aventura, rolul tău e să stai acasă, să-ti vezi de gospodărie, de pus murături şi … de analize medicale, iar maximul de îndrăzneală ar fi să mergi o săptămȃnă pe an într-o staţiune balneoclimaterică unde să-ţi tratezi reumatismul.

Dacă luăm în considerare doar aceste puncte de vedere, nu este de mirare că unii oameni trec foarte greu prin procesul de îmbătrȃnire: fie aleargă cu disperare după tinereţe încercȃnd cumva să nege trecerea timpului inclusiv prin operaţii estetice sau adoptarea unui mod de a se comporta, îmbrăca, etc. nespecific vȃrstei lor, fie se acresc, adună frustrări şi – în raport cu generaţia tȃnără – fie încep să aibă pretenţii nerealiste de a li se da atenţie, fie încep să atace din te miri ce: de fapt şi acesta este tot un mod de a se agăţa de tinereţe, dar negând-o.

Pe de altă parte unii oameni îmbătrȃnesc extrem de frumos: deşi corpul lor nu mai e de mult o imagine a prospețimii, preocupările lor, modul lor de a fi şi de a simţi, zâmbetul lor sunt suficiente pentru a şterge complet imaginea de „bătrȃneţe, haine grele”.

Secretul acestora este faptul că s-au adaptat la fiecare epocă din viaţa lor, că au găsit în fiecare etapă din viaţă un scop şi un mod de a se bucura de ceea ce sunt şi ceea ce fac.

Pentru că, să nu uităm, avansarea în vȃrstă a adus o degradare fizică, dar …

  • A adus şi o experienţă de viaţă care în mare măsură a înlăturat nesiguranţa specifică tinerilor, înlocuind-o cu un sens profund al valorii proprii, a locului ocupat în lume, a permis acel „a te simţi bine în pielea ta” care nu a existat la începutul vieţii
  • A adus o experienţă profesională şi o carieră asociată care dau o bază de stabilitate şi asigură psihologic împotriva incertitudinilor proprii începuturilor
  • A adus şi un nivel de bunăstare materială care îi permite celui mai în vȃrstă să aibă acces la mai multe experienţe sau lucruri care să îi facă viaţa mai uşoară şi mai frumoasă
  • A adus o acumulare de satisfacţii rezultate din ceea ce persoana a realizat în viată, care sunt o bază pentru starea de bine personală
  • A adus un grad de cultură, de cunoaştere, care nu se poate obţine decȃt în mulţi ani, care permite o altfel de apreciere a vieţii faţă de perioada tinereţii

Ce ziceţi, dacă privim la asta oare nu credeţi că merită … cȃteva riduri?

Şi nu, nici o epocă a vieţii nu reprezintă un sfȃrşit, ci o transformare; nu mai poţi face aceleaşi lucruri, dar poţi face altele, iar bucuria vine exact din varietatea pe care o poate oferi viaţa. A crede că odată cu 40, 50 sau 60 de ani viaţa se sfȃrşeşte este cȃt se poate de păgubos şi nu poate fi decȃt izvor de regrete şi frustrări.

Am auzit persoane care spun că sunt nemulţumite de jobul lor, dar nu îl schimbă pentru că “cine te mai angajează la 50 de ani?” Poate că nu te mai angajează nimeni, dar ai suficientă experienţă ca să iei calea antreprenorialului. Că tot veni vorba de asta, am intrat în anul I la psihologie cȃnd aveam 53 de ani şi am devenit psihoterapeut autonom la 60. Asta fără să renunţ la cariera mea universitară, ci doar ca o extensie a ceea ce pot să fac, inclusiv cu gȃndul de a rămȃne activă în anii de după pensionare. Mai mult decȃt atȃt, cam 10% din colegii mei de serie erau oameni maturi, cu o carieră profesională bine definită în alt domeniu, care au ales psihologia fie ca o completare, fie ca o transformare odată cu maturitatea. La fel colegii mei din grupa de formare în psihoterapie, cam jumătate aveau vȃrsta maturității şi o altă carieră – unii le-au păstrat pe ambele, alţii au trecut de la cea veche la cea nouă; acesta este un singur exemplu (din foarte multe altele) care arată că, indiferent de vȃrstă, este loc de înflorire profesională.

Am auzit persoane nemulţumite de a fi pierdut din magnetismul tinereţii – este vorba de cele care judecă valoarea prin prisma atractivităţii fizice. Pe de altă parte, mulţi oameni au descoperit la maturitate un alt univers de interese – că au început să călătorească, să se dedice unui hobby (şi aici am întȃlnit o varietate de preocupări: teatru, pictură, decoraţiuni interioare, scris profesionist, muzică, yoga), să îsi satisfacă „setea” culturală frecventȃnd spectacole de operă, teatru, muzică clasică, alţii au reînceput o nouă viaţă undeva în mijlocul naturii într-o locuinţă rurală, alţii au descoperit că se simt împliniţi participȃnd la acţiuni de voluntariat pentru vreo cauză apropiată de sufletul lor, şi cȃte şi mai cȃte…

Aşa cum la 20 de ani ne-am bucurat că nu mai avem nevoie să cerem voie părinţilor pentru orice şi la 30 am fost fericiţi de a ne fi întemeiat o familie şi a fi avut copii, tot aşa la 40 de ani ar trebui să ne bucurăm că am acumulat o serie de satisfacţii personale şi profesionale, la 50 de faptul că avem suficiente resurse materiale pentru a încerca lucruri noi, la 60 ar fi să vedem că datoriile faţă de proprii copii s-au cam încheiat şi avem o rezervă de timp pe care să ne-o dedicăm nouă, la 70 putem vedea posibilitatea de a ne oferi vacanţe lungi pentru că ne-am pensionat, şi aşa mai departe …

Asta nu înseamnă că pledez pentru a ne neglija forma fizică doar pentru că am trecut de o vȃrstă. A adopta un regim de viaţă mai sănătos, a începe un pic de activitate fizică pentru a menţine vigoarea corporală, a supraveghea greutatea sau a face diferite tratamente de menţinere este cȃt se poate de corect şi recomandabil. Dar asta ar trebui să se asocieze cu interesul de a descoperi lucruri noi, unele pentru care nu am avut timp în trecut, unele pe care ni le descoperim ca favorite abia mai tȃrziu în viaţă, precum şi cu înţelegerea profundă a faptului că fiecare etapă a vieţii are ceva surprinzător şi minunat în ea şi că nu trecerea timpului este inamicul nostru ci lipsa de adaptare.

Articol publicat inițial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult