Am constatat cu surprindere că există elevi sau chiar profesori care îl văd pe Ilie Moromete drept un tată rău. Uneori ajungem să judecăm și marile cărți după îngusta grilă a prefabricatelor noastre ideologice

Eugen Lovinescu a enunțat în interbelic teoria mutației valorilor estetice. Care ar fi esența ei, pe alocuri contestabilă, după părerea mea? Aceea că percepția frumosului este variabilă, ca și definiția lui. Destul de just, dacă ne uităm la modă sau la felul în care judecăm drept frumos un trup. Istoria artelor ne arată că la egipteni un trup frumos era slab și surprins din profil. Grecia antică are o slăbiciune pentru musculatura fermă și pronunțată. Renașterea preferă cărnurile abundente, de la cupidonii bucălați, până la planturoasele nuduri feminine. Grila estetică tradițională valorizează tenul foarte alb, ochii albaștri, tenul blond, toate sinonime cu diafanul și angelicul (este și idealul eminescian, în contrast cu cel shakespearian, al doamnei brune). Abia târziu, la începutul secolului XX, când mersul la plajă s-a extins, a început să fie apreciat un corp bronzat sau brunet. Iată, așadar, tot atâtea schimbări în modul în care percepem frumosul unui trup omenesc.

Similar cu teoria mutației valorilor estetice, am putea vorbi astăzi de teoria mutației valorilor morale. Se pare că ceea ce odinioară era imoral, astăzi a devenit dacă nu pe de-a-ntregul moral, măcar tolerabil, pasabil. Invers, față de alte atitudini și păreri, acceptabile altădată, devenim mult mai intransigenți și severi. Riscăm ca bogăția de nuanțe să o reducem la o paletă de câteva tonuri considerate ca acceptabile. Un exemplu concret se poate desprinde din felul în care vedem relațiile, ca și creșterea unui copil. În acest din urmă punct, intransigența este la ea acasă. Musai așa, și nu altfel. De pildă, aflăm de pe un blog că nu poți atinge un copil, fără consimțământul său, și chiar când este bebeluș trebuie să îl anunți: „acum o să schimbăm scutecul, da?”. Iarăși, nu poți face fetițelor găuri în urechi, deoarece ele sunt prea mici pentru a-și da acordul. Apoi ni se se oferă ca exemplu de bune practici situația când un băiețel o întreabă pe fetiță: “pot să te ating pe mână?”. Toată această discuție are sens în situații de abuz al copiilor sau atingeri cu intenții deviante. Dar altfel? Oare nu realizăm că, întocmind un rețetar drastic, distrugem autenticitatea? Acea autenticitate care uneori vine și cu greșeli, cu stângăcii, cu mici neplăceri? Poate că atunci când eram micuți ne topeam după îmbrățișarea mamei, a mătușii, dar nu apreciam pupicul țepos al unui unchi sau bunic. E adevărat. Ne spune deci blogul că cei mici trebuie întrebați înainte de a fi îmbrățișați și ei sunt liberi să spună nu. Din câte îmi amintesc, și noi eram întrebați “îi dai și lui tanti un pupic?”, “hai, vii la mine?”, dar am trăit și efuziunea unor îmbrățișări spontane, intempestive. De ce? Pentru că sunt naturale, autentice. Pentru că ar fi trist ca oamenii să se dreseze, de mici, a cere consimțământ pentru orice. Nu trebuie nici să exagerăm, nici să vânăm greșelile celorlalți, ori să trăim într-un alarmism perpetuu, al lui ce se cuvine și ce nu. Discernământul și bunul simț reglează de la sine lucrurile, menținându-ne în sfera normalității, dincolo de abuz. Cât de insipide și false ar deveni conversațiile și relațiile noastre dacă am umbla unii cu alții precum cu oul fragil, gata să se spargă! Cât de prevenitori și plini de afectare, dacă la fiecare pas am întreba: “pot să te bat pe umăr”, “pot să te îmbrățișez”, “pot să te pup de rămas bun”?

Ei bine, toată această afectare și grijă excesivă sunt la modă astăzi tocmai printre cele mai bine intenționate persoane, printre mămici devotate, printre oameni foarte empatici și atenți la modul în care își construiesc relațiile cu ceilalți. Puternic influențată de o literatură psihologică, de dezvoltare personală, societatea de astăzi riscă această mutație de mentalitate și de valori morale, într-un asemenea grad încât am ajuns să judecăm disproporționat nu doar comportamentele celor dinainte (părinți, bunici), ci și opere literare. De la catedră, am constatat cu surprindere că există elevi (sau chiar profesori) care îl văd pe Ilie Moromete drept un tată rău, care citesc “Îmblânzirea scorpiei” în cheie feministă de război al sexelor, care nu îl înțeleg pe Caragiale sau pe Brătescu-Voinești etc. În general, această mutație de mentalitate face ca un personaj construit ca pozitiv sau complex (amestec de bine și rău) să fie perceput ca esențialmente negativ. Ce înseamnă de fapt asta? Că gradul nostru de intransigență și de lipsă de toleranță a crescut, deși pe toate ulițele se predică toleranța, acceptarea. Că devenim încet-încet incapabili de a vedea nuanța, de a ne pune în pielea celuilalt, incapabili de a ne raporta la context. Și, în definitiv, devenim incapabili de a gândi autonom, dincolo de prefabricatele și clișeele psihologizante. 

Am aflat recent că unor elevi de liceu nu li se predă “Moromeții”, deoarece profesoara o consideră o mizerie de carte, iar dumneaei optează pentru “Cel mai iubit dintre pământeni”. Un roman bun, desigur, dar e din altă grilă și e altceva. Tipul intelectualului lucid, așa cum este Petrini (fie el și în eră comunistă), l-au mai întâlnit elevii la un Camil Petrescu sau Mircea Eliade. Dar nu l-au mai întâlnit pe Moromete, unic în literatură, ca anticipare a decăderii satului tradițional (ultimul țăran) și al unor valori superioare. A-i priva de această problematizare mi se pare destul de trist. De ce se întâmplă asta? Pentru că uneori ajungem să judecăm și marile cărți după îngusta grilă a prefabricatelor noastre ideologice. Pentru că avem un calapod, un pat al lui Procust, după care trebuie să tăiem, la centimetru. Un tată bun este musai așa. O mamă bună este musai așa. Un cetățean bun este musai așa. (Ca să fie unanim perceput ca un tată bun astăzi, Ilie Moromete probabil că ar fi trebuit să se întoarcă de la seceriș, să își ajute nevasta la pregătirea mesei, să ia cina, să își trimită copiii la spălat pe dinți, să îi pupe pe frunte la culcare, dar nu înainte să le citească o carte despre un iepuraș respectuos, care iubește toate speciile de animale și face pace cu lupul cel rău, care nu este chiar așa de rău, doar că a avut o copilărie traumatizantă și de aceea multă vreme nu a ieșit din zona lui de confort și nu a devenit cea mai bună versiune a sa.)

Desigur, Moromete are glume tăioase, este mucalit, nu își arată decât arareori tandrețea față de copii, uneori înjură, iar spre finalul romanului îl vedem sărind cu parul. Dacă rămânem la enumerația asta, îl pecetluim cu o etichetă și îl trimitem la groapa de gunoi a istoriei literare.

Numai că același Moromete este un tată plin de abnegație, care muncește pe rupte ca să nu fie nevoit să vândă din pământ și ca să lase fiecărui copil lotul său. Are alte valori decât fiii săi cei mari (cărora le și reproșează: “bolnavilor după avere!”), disprețuiește banul, are plăcerea vorbei și prețuiește prietenia (iese la drum, pe stănoaga podiștei, să aștepte un om la vorbă, merge în poiana lui Iocan), ascultă și spune povești, este omenos și milostiv (spre deosebire de Tudor Bălosu, acceptă să își dea porumbul mai ieftin, unei văduve). Moromete este un contemplativ (numit țăranul-filosof), un om care nu se satură de spectacolul lumii, are curiozități și interogații. Toate acestea sunt pentru el mult mai prețioase decât averea. Pentru el pământul nu este o obsesie (ca pentru Ion), ci doar o necesitate și garanția traiului zilnic. Sensul superior al vieții, în viziune moromețiană, nu e dat de pământ (simplu mijloc, nu scop în sine), ci de omenitate, de împlinirea umanului prin valori ca dragostea, prietenia, familia, loialitatea, sacrificiul, curajul. În volumul al doilea, vedem că acest tată, trădat de fiii risipitori, merge el însuși la ei, la București, să îi cheme acasă. Le refăcuse loturile de pământ și îi iertase pentru că fugiseră, furând de la familie oile, caii, bani. Dar băieții refuză să se întoarcă, deși trăiesc mizer la oraș, cu nostalgia satului. Viețile lor iau o direcție tragică (Paraschiv moare de tuberculoză, Nilă - pe front, Achim se zbate în sărăcie), astfel încât ajungi să te întrebi dacă nu era mai bine să își fi ascultat tatăl.

Așadar, cum stăm? Nu mai înțelegem marea literatură, pe care o judecăm purist și unilateral. Nu ne mai înțelegem părinții, bunicii, istoria. Din păcate, avem, ca oameni, o fereastră de timp destul de redusă, altfel am constata cu tristețe că este posibil ca generațiile următoare să ne judece la fel de superficial, în clișee și prejudecăți. S-ar putea ca tehnologia să avanseze și mai vertiginos, iar peste câteva zeci de ani să fim văzuți noi, cei de azi, ca descinzând direct din epoca de piatră. Și asta nu ar fi o tragedie sau injust, privind la nivel tehnologic, dar raportându-ne la scara valorilor, vedem că omul este același de mii de ani, cu aceleași sentimente și suferințe, hăituit de aceiași demoni (lăcomie, egoism, teamă etc). Progresul tehnologic nu e direct proporțional cu cel moral. Ne-a adus, ce mult, un cod de bune maniere și o spoială de politețe.

În încheiere, las un fragment mai lung din “Moromeții”, în care îl veți descoperi pe Ilie Moromete inițial reticent la ideea de comerț, apoi fermecat de el. Numai că ajunge să îi placă nu din setea de câștig, ci din entuziasmul peripețiilor, al întâlnirii cu oamenii, al experienței. (Comerțul sau negustoria, așa cum ne spune istoricul Lelia Zamani, a fost multă vreme disprețuit de țăranul român. Tocmai de aceea în țările române cei mai buni negustori erau străinii - armeni, evrei, turci etc. Țăranul considera că este de mai mică importanță să fii negustor și important era să produci tu însuți. Schimbul de mărfuri (cu bani sau troc) se făcea sporadic, la târgurile săptămânale. Așadar, țăranul devenea negustor în mod ocazional și efemer, el rămânând eminamente producător. Negustorul de toată săptămâna se găsea mai ales la oraș și era văzut ca un fel de anomalie a unei noi ere, cea capitalistă.) Veți mai descoperi în acest fragment un Moromete îndrăgostit de povești, care constată cu dezamăgire spiritul mercantil și cinic al fiilor săi mai mari. (Care “nu văd nici un rost în aceste seri pierdute cu povești și cu discuții despre Maniu și Brătianu.”) Este un fragment frumos (continuarea este și mai frumoasă, dar prea lungă), care place elevilor și îi ajută să înțeleagă cartea. În mod oarecum neașteptat, elevilor le place romanul rural (mai ales dacă profesorul însuși nu îl sabotează), aspect dovedit și la bacalaureatul de anul acesta, unde majoritatea a ales “Ion”, de Rebreanu, în detrimentul romanului citadin și psihologic al lui Camil Petrescu.

“Venise toamna și porumbul se făcuse și el din belșug (porumb și grâu și printre porumb dovleci, floarea-soarelui și fasole, altceva nu semănau, cu toate că pământul le-ar fi putut da să n-aibă ce face cu cânepa, inul, tutunul, sfecla de zahăr, plantele medicinale scumpe) și cei trei își frecară mâinile de bucurie și într-o seară îi spuseseră tatălui lor: „Ar trebui să îngrășăm caii-ăia, tată! Tudor Bălosu a fost săptămâna trecută la munte și a câștigat o mie de lei.“

Moromete n-a înțeles cum s-ar putea câștiga o mie de lei într-un drum la munte, dar n-a avut nimic contra îngrășării cailor. Au vândut porumb, au cumpărat ovăz și prin iarnă părul cailor strălucea ca mătasea.

Moromete însă tot nu se mișca. Petrecea seri lungi cu prietenul său Cocoșilă, discutând politică sau ascultându-l pe Niculae care citea povești grozave din cărți luate de la alde nean-său Cristache al lIu’ Dumitrache. Erau seri turburătoare. Unsprezece frați care sufereau vraja de a rătăci în timpul zilei ca unsprezece lebede și la apusul soarelui cădeau îngrămădiți pe o stâncă în mijlocul mării, iarăși oameni. Cum stăteau îngrămădiți unii în alții, chinuiți și înspăimântați de întunericul nopții și de valurile furioase care amenințau să-i smulgă... Și suferințele îndurate de sora lor, care trebuia să țeasă cu mâna ei, într-un timp dat și neavând voie să vorbească, unsprezece tunici de urzici, ca să-i scape de vrajă și cum n-a avut timp să termine brațul unei tunici și frățiorul cel mic a rămas cu ceva din aripa de lebădă. (…)

Curând însă Moromete înțelese că dacă toate acestea aveau pentru el un rost nu mai mic decât munca câmpului, sau grija de ceilalți ai casei (era atât de rară bucuria de a sta de vorbă cu un om deștept în stare să glumească inteligent, și Cocoșilă în afară de cazurile rare când înjura prea mult era pentru el un astfel de om) își dădu seama nu fără dezamăgire că cei trei băieți ai lui, Paraschiv, Nilă și Achim, nu văd nici un rost în aceste seri pierdute cu povești și cu discuții despre Maniu și Brătianu. Dezamăgirea însă nu fu prea mare, fiindcă, la urma-urmei, copiii oamenilor nu erau mai breji decât ai lui, încât îi înțelese și pe ei și cum caii se îngrășaseră, umplu căruța cu porumb și plecă la munte; avea datorii față de copii, să câștige și să-i îmbrace, că erau goi.

Câștigă.

Nu mai făcuse „comerț“ niciodată; îi plăcu atât de mult, încât socoti câștigul drept ceva nemaipomenit și după ce se întoarse povesti drumul său la munte ca pe-o aventură. Numai că cei trei nu se minunară deloc, Paraschiv făcu chiar observația supărătoare că „mare brânză, Stan Cotelici a dat mai bine porumbul“... Și că să se ducă iar! Niculae, care ascultase uimit peripețiile tatălui cu căruța pe drumurile de munte, sărise pe neașteptate și strigase: „Așa e, tată! Mai du-te iar.“

Moromete se pregăti pentru al doilea drum și când se întoarse arăta de nerecunoscut, atât de mult îi plăcuse. De astă dată drumul fusese și mai aventuros și Moromete povesti totul într-o seară, cu glas neobișnuit, și fu ascultat cu uimire. Descopereau toți, Cocoșilă, mama, fetele — până și cei trei — că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. “

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp