Am dus „20 de negri” la un eveniment dintr-un hotel de lux din București: „Românii furat pantalonii, țiganii dracului!”

Foto: Guliver Getty Images

Nu era primul eveniment pe care îl organizam la Sofitel, hotelul care se construise în timp record, chiar lângă Expoziție. Încă aveam amintiri confuze de la degustarea de whisky-uri de luna trecută. Pentru ca agenții de vânzări ai companiei distribuitoare de alcool, din toată țara, să înțeleagă mai bine produsul pe care îl plasau la rafturi, organizasem o degustare al cărei protagonist era tocmai proprietarul mărcii, un scoțian cu fustă frumos decorată, în culorile clanului său. Ca de obicei la evenimente, provocarea principală este observarea și corectarea incompetențelor mărunte, de tot felul, care pot ruina foarte ușor totul, dacă sunt neglijate. În cazul de față, am considerat că trebuie să-i supervizez pe cei doi chelneri care se ocupau de umplerea paharelor pentru degustare. Printasem chiar niște cartoane, cu spații goale pentru pahare și cu numele mărcilor alături. Era deci foarte important ca fiecare dintre cele douăsprezece mărci, servite pentru degustare în pahare, să fie exact cele menționate în brief, în ordinea enumerată, pentru că degustarea să aibă sens. Mă rog, experiența îmi spunea că trebuie să supervizez personal acest detaliu execuțional, întrucât prezumția în competența chelnerilor, de a pregăti singuri cele peste o sută de kit-uri de degustare, fiecare incluzând douăsprezece lichide diferite, implica un semnificativ risc de haos.

Chelnerii au adus doi suporți înalți pentru tăvi în anexa minusculă a sălii evenimentului. În acea încăpere, de maximum 6 metri pătrați și plină de baxuri de whisky, s-a desfășurat intreagă operațiune de turnare din sticle în pahare. Simțeam nevoia să glumesc, să-i bag pe chelneri în seamă, de la egal la egal, să nu se simtă stingheri, că eu stau acolo, neavând încredere în capacitatea lor de a executa lucruri simple, cum ar fi turnatul în pahare. Acest sentiment de vină m-a urmărit oricum toată cariera, însă nu am încetat niciodată să mă feresc de indolența colaboratorilor nesupravegheați. Ne-am împrietenit repede totuși și am început să râdem toți trei, ca proștii, din nimic, încă înainte de fi ajuns la 500 de pahare umplute. Însă am conștientizat cât de beat sunt, abia după ce am calculat că aveam în jurul meu peste o mie de pahare cu whisky, adică suprafețe deschise care emanau vapori de alcool, în încăperea îngustă în care stăteam de peste o jumătate de oră. Eram amețit și râdeam ca prostul, însă eram suficient de conștient încât sa pot duce evenimentul la bun sfârșit. Beția din vapori e chill și trece destul de repede. Până seara, îmi revenisem aproape complet, încât îmi amintesc că am plecat cu mașina spre casă. În fond, nu băusem nimic, chiar dacă abia îmi revenisem „din beție”. Nici acum nu știu ce ar fi ieșit dacă ar fi trebuit să suflu în fiola unui polițist.

Cu amintirea asta în cap, m-am întors la Sofitel, cu un nou proiect grandios. Era lansarea a două noi produse, niște dulciuri. La începutul carierei mele credeam că jobul meu constă în a pune în practică niște paradoxuri tehnice gândite de niște ciudați, cu părul vopsit verde, numiți departamentul de creație, și care păreau că ard gazul toată ziua, la ultimul etaj. Ulterior, negociam cu ei la sânge ce se poate face și ce nu se poate face. Unul dintre lucrurile pe care l-am acceptat că se poate face a fost recrutarea a douăzeci de persoane de culoare pentru un eveniment. Trebuia să asociem, într-un mod creativ și subliminal, lansarea unei tablete de ciocolată, cu dansul ritual al unui trib de sălbatici africani, cu tenul de aceeași culoare. Momentul coregrafic cu negri era punctul culminant al spectacolului.

Nu era deloc ușor să găsești douăzeci de negri disponibili în București, la sfârșitul mileniului trecut, fără facebook, de fapt fără internet. Nici jobul nu era prea invitațional, implica o reprezentație artistică de vreo zece minute, purtând costum tribal și vopsit strident pe față și pe corp, în culorile războiului, nu că ar există un standard cromatic unitar pentru asta. Reprezentația era un fel de țopăială sau scălâmbăială, coordonată până în cele mai mici detalii de un regizor vizionar. Am angajat toți negrii pe care i-am putut găsi prin prieteni și prietenii prietenilor. Studenți, barmani, turiști, nu conta! Țin minte că făceam în fiecare dimineață un update al numărului de negri pe care i-am găsit. Am întâlnit și eu un negru la Mac în Română și i-am făcut oferta pe loc. Știu că și-a adus și doi prieteni. Castingul de negri a fost deliciul agenției din anul ăla.

Abia se crăpase de ziuă, în dimineața evenimentului, când ne-am întâlnit cu toții, la Sofitel. Eu îi grăbeam pe artiști, să se schimbe, pentru a mai apuca să facem măcar două repetiții, pe scena reală. Însă în vestiarul artiștilor a izbucnit un scandal rasial. Românii reclamau, ca insuportabil, mirosul natural specific al negrilor și solicitau segregare rasială în vestiare. Atunci, tuturor li s-a părut o opțiune rezonabilă să existe mai degrabă vestiare mixte din punct de vedere sexual decât rasial. I-am lăsat să facă cum vor pentru că voiam pace în vestiar înaintea evenimentului. Au mers cu toții la machiaj, unde au fost vopsiți pestriț și li s-au montat niște dispozitive, cu pene imense, în cap.  Evenimentul a decurs perfect. La final, s-au îmbrățișat cu toții, spectacolul ieșise grozav, negrii țopăiseră corespunzător în jurul focului iar noul produs comercial era acum disponibil publicului larg. Rundele lungi de aplauze ale invitaților la lansare ne validau atât calitatea reprezentației, cât și depășirea bugetelor.  

Francois era un băiat tânăr din Senegal care, la sfârșitul spectacolului, a venit la mine să se lamenteze că românii furat pantalonii, țiganii dracului! Nu cred că mai văzusem un negru rasist vreodată. Totuși, pe mine mă bușea râsul, pentru că arată foarte comic, nervos nevoie-mare, însă vopsit în roșu, verde și galben, cu o zdreanță în jurul taliei și cu pene albastre în cap. L-am întrebat dacă nu cumva și-a uitat pantalonii în sala de machiaj, cea pe care o rezervasem doar pentru prima parte a zilei. Francois s-a plesnit cu mâna peste pene, amintindu-și unde îi lăsase. Apoi a luat-o la pas, așa cum era, în chiloți și cu penele în cap, prin recepția hotelului, către sala unde fusese machiat. Ziceai că este un șef de trib, pregătit de o paradă, care implică neapărat sacrificii umane, pășind apăsat pe scările monumentale ale hotelului. Turiștii străini din lobby s-au dat la o parte din fața lui.

Așa cum se întâmplă în situații din astea, sala în care făcusem machiaj nu mai era liberă. Fusese rezervată pentru o întâlnire importantă, și nu de oricine, ci de un grup de vreo treizeci de japonezi în costume bleumarin, toate la fel. Aveau inclusiv steagul de la ambasadă pe masă. Când Francois a intrat în sală, arătând ca o paparudă, a declanșat o reacție identică de surprindere, respectiv de guri căscate, de la un capăt la celălalt al mesei de consiliu. Acustic, a rezultat un murmur în crescendo: Ooooo! E adevărat că japonezii se miră destul de asemănător. Francois a întrebat:

- N-ați văzut o pereche de pantaloni?

Iar unul dintre japonezi i-a arătat cu degetul cuierul unde se aflau indrăgiții pantaloni, pe care crezuse că i-au furat românii. Francois a mulțumit și a plecat. Ce-or fi înțeles japonezii despre România, nu știu!

De fapt, după câțiva ani, un om de afaceri japonez a fost mușcat și ucis de câini, lângă Piața Victoriei. Câinele, pe nume Bosquitto, a fost identificat ulterior. Impresia că este nesigur să mergi pe străzile capitalei noastre, că poți fi atacat și ucis de animale, care circulă libere prin oraș, era foarte rezonabilă în Țară Soarelui Răsare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp