Imagine cu caracter generic / Foto: INSADCO photography / Profimedia
Una dintre bunicile mele a fost internată într-un azil în ultimele ei luni. Avea Alzheimer, demență, diabet și altele. Era imposibil pentru părinții mei și noi, familia, să o mai îngrijim. Avea nevoie de supraveghere constantă și foarte des de ajutor de specialitate la cei 90 de ani ai ei. Cu câtă luciditate îi mai rămăsese, nu a fost o discuție simplă să o convingem că îi va fi mai bine într-un loc unde cineva va fi constant disponibil să o ajute. Nu a fost ușor nici pentru părinții mei să ia această decizie și au fost luni de zile în care am discutat și au ezitat cu toate întrebările pe care le puteți bănui și voi. A fost o decizie grea și care a venit în ultimul moment, pentru că devenise imposibil pentru ai mei să îi mai ofere ei asistența de care avea nevoie.
Nu vă spun asta pentru că bunica mea ar fi ajuns într-o instituție a groazei cum am văzut în Ilfov. Dimpotrivă. Nu vă imaginați un hotel de 5 stele, ci un loc unde poți fi îngrijit în condiții normale. Un loc unde părinții mei o vizitau des, îi duceau lucruri, stăteau de vorbă cu ea cât se mai putea. Un loc cu medici, asistente și tot ce trebuie. Un loc perfect? Nu, dar un loc mai mult decât decent. Există multe cazuri ca al bunicii mele unde o astfel de instituție, chiar dacă nu este hotel de 5 stele, oferă o calitate a vieții rezonabilă. Cu siguranță de preferat singurătății sau chiar și familiei atunci când nu mai ești rațional, nu te poți hrăni, nu te poți spăla, nu mai poți ține socoteala tuturor bolilor pe care le ai și pastilelor pe care le iei sau a regimului alimentar.
Este important și să înțelegem cât de dificil este să îngrijești persoane în vârstă cu boli multiple și care au fost scoase din obiceiuri și ritmuri deprinse în zeci de ani. Am toată aprecierea și respectul pentru oamenii care fac asta cu răbdare și pricepere.
Știți de ce povestesc toate acestea? Pentru că cea mai gravă consecință publică a nenorocirii din Ilfov este că distruge ideea unei instituții în care poți totuși să fii îngrijit. Multiplicați situația familiei mele la alte sute de mii de familii din România. Cum credeți că se poate simți o persoană în vârstă în situația în care are nevoie să fie internată după ce a văzut la televizor oameni batjocoriți și torturați? Câtă vinovăție și câte mustrări de conștiință în sufletul acelor familii care nu au de ales? Și câtă suferință gratuită pentru cei care ar trebui să fie ajutați de o astfel de instituție, dar teama îi va ține departe? Zeci de mii de oameni care nu se mai pot îngriji și care nu mai pot fi îngrijiți vor muri în condiții precare și vor refuza să meargă într-un azil din cauza neoamenilor care au făcut ce au făcut. Vor muri în mizerie de teama de a nu fi închiși într-un beci.
Pedepsele penale și măsurile administrative sunt pentru cei implicați direct și care au încălcat în cele mai grave moduri imaginabile drepturile fundamentale ale unor oameni. Nu e nimic de discutat. Consecințele politice și deciziile publice viitoare sunt pentru zecile de mii de oameni care vor refuza să fie ajutați de teamă să nu fie torturați. Pentru că ideea asistenței specializate pentru oamenii vârstnici a primit un pumn în plex și lucrurile nu pot rămâne așa. Nici aici nu văd ce este de discutat doar foarte mult de reparat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
În 2020, când tata a ajuns clar în situația de a nu se mai descurca singur, am zis să facem o probă. Am găsit pe net mai multe oferte și am ales un cămin aproape de București. Arăta prea frumos, ca o pensiune, cu o curte foarte mare, plină de verdeață, pomi și plante. Părea ireal, photoshop-at. Ce pot să vă apun? Realitatea a fost și mai îmbietoare decât prezentarea de pe net.
A fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o. Ajuns la fața locului am văzut camere mari, luminoase. Living-ul comun și spațiul destinat pentru servirea masei erau generoase ca suprafață. Asistență non-stop, medic prezent permanent, bucătărie proprie excelentă, personal numeros, relaxat, zâmbitor. Peste tot curățenie lună. În băi erau asigurate elemente de sprijin. În curte, zone pavate, un leagăn, două chioșcuri de vară. Un loc minunat de odihnă.
Cu excepția vacanțelor am fost săptămânal în vizită și după primele săptămâni am văzut cum starea generală de sănătate a lui tata se îmbunătățește vizibil. Asistența medicală dădea rezultate remarcabile. Înainte lua o droaie de pastile. Acum medicul căminului, devenit și medic de familie, îi optimizase tratamentul, după ce a văzut toate analizele. Nu lucra pentru Big Farma, lucra pentru sănătatea tatălui meu. Am încheiat un contract cu căminul pentru 3.000 de lei/lună. După inflația din 2022 contractul a fost “indexat” la 3.500 de lei/lună. Oricum, mi se părea mai mult decât rezonabil. Tata și-a făcut repede prieteni, avea cu cine să stea toată ziua la taclale și să se plimbe prin curte. Acum tata este bine, a serbat în iunie 91 de ani, merge spre 92 și cred că este în cel mai bun loc posibil.
În acest context, am fost total luat prin surprindere când au început relatările despre căminele groazei din Voluntari.
Revenind la articol, nu îmi vine decât o singură idee: faptul că niște nenorociți au făcut ce au făcut, nu poate arunca o anatemă asupra tuturor căminelor de bătrâni din țară. Este mereu aceeași chestiune, pe care am remarcat-o de nenumărate ori, aici, la Republica: de prea multe ori se generalizează, indiferent de subiect. La fel în acest articol. Nu este cazul să generalizăm nici acum. O uscătură nu poate strica o pădure întreagă. Trebuie doar tăiată de la rădăcină. Repede.
Mă întrebați cum s-a obișnuit tata cu gândul că rămâne la cămin? L-am rugat să pună în balanță viața lui imediat înainte de cămin cu cea de acum. I-am spus că îmi place căminul ăsta atât de mult, încât și eu când nu mă voi mai descurca singur și voi deveni o povară pentru familie, aș vrea să merg fix în același loc. Și am fost cât se poate de sincer.
Da, un azil privat e scump. Si pentru handicap si ajutor pt insotitorul de persoana cu handicap dosarul se face f. greu, dar alaturi de pensia curenta acopera mai mult de jumatate a costurilor legate de azil. La restul a participat familia. Si merita, sunt multe aziluri de calitate si cu omenie.