Am vrut să văd dacă s-a schimbat ceva după Colectiv și timp de o săptămână am făcut un experiment. Ce am înțeles la capătul lui

Câteodată obosesc. Iar atunci nu mai găsesc în mine nici măcar resorturile să mă întristez, să mă enervez sau să mă revolt. Un soi de depresie mioritică.

De data asta, sentimentul mioritic al ființei m-a cuprins de duminica trecut. Mi-a scris Florin Negruțiu să mă întrebe dacă nu aș vrea să scriu despre ce s-a întâmplat în anul care a trecut. Am aterizat la București, la fel ca fix în urmă cu an. Colectiv m-a prins prin aeroporturi. M-am oprit în drumul spre casă să aprind o lumânare. 

Pe lângă miile de luminițe aprinse, trona banner-ul cu ”nimic nu s-a schimbat”. Gol în stomac și atât. Aș fi vrut să găsesc în mine puterea de a urla tare: Băăăăi, nu e așa! Voi nu vedeți? Chiar nu vedeți? Știm mai multe, suntem mai mulți, simplul fapt că există luminițele astea după un an, e ceva. Nu aș fi putut însă să scriu un text despre cum niște luminițe sunt mai mult decât nimic. Am făcut un experiment. Timp de o săptămână, m-am uitat în jur să văd ce s-a schimbat.

Luni. Grevă în sistemul sanitar. Reușesc să cad și să îmi rănesc mâna stângă. Merg la Spitalul de Ortopedie Foișor. Intru în curte. Liniște și întuneric. Paznicii (de la o firmă privată), își mâncau cuminți ciorba în gheretă. La urgențe, doamna de la recepție îmi ia buletinul. Vine doctorul de gardă. Trebuie să fac o radiografie. Nu e ruptă, dar trebuie să stau două săptămâni cu mâna imobilizată. Haideți să v-o prindă. Un domn amabil îmi atârnă mâna de gât cu o fașă. Nu avem altceva, mergeți la farmacie și luați o fașă elastică. Accept cuminte situația, amintindu-mi de câți bani s-au pierdut în sistemul sanitar prin achiziții din care unii s-au îmbogățit. Sau că acum două săptămâni înjuram în fața calculatorului, plătind contribuțiile obligatorii la sănătate. Ce să și faci?!

Primăria Generală taie 1 miliard de lei de la mașinile, echipamentele și mijloacele de transport de la ”protecție civilă și protecția împotriva incendiilor” (pompierilor li se taie din buget până și 60.000 lei alocați pentru câini salvatori).

Marți. Parlamentul intervine salvator întru rezolvarea grevei din sistemul sanitar. Și dă cu măriri salariale în sistemul bugetar, elegant, înainte de alegeri. Și ce dacă există o lege a responsabilității fiscal-bugetare care interzice acest lucru? Între noi fie vorba, această lege, ca și legea finanțelor publice, au fost încălcate și s-au făcut derogări de la ele de atât de multe ori, încât mă întreb de ce naiba nu ne asumăm că nu le putem respecta; tot între noi fie vorba, cele două legi au fost încălcate de toate guvernările de până acum. Nu mai găsesc puterea de a mă enerva că legea e iar încălcată. Îmi trece prin minte gândul că aș putea face o grevă fiscală, dar știu că, spre deosebire de parlamentari, eu știu ce aia responsabilitate și că responsabilitatea mea chiar ține de foame unora. Ce să și faci?!

Miercuri. Primăria Generală a Municipiului București face rectificare bugetară. Printre altele, se dau 1.2 miliarde în plus pentru proiectele culturale ale Teatrului de Comedie (cum ar fi Festivalul de Dramaturgie Rodica Popescu Bitănescu). Se taie 1 miliard de lei de la mașinile, echipamentele și mijloacele de transport de la ”protecție civilă și protecția împotriva incendiilor” (pompierilor li se taie din buget până și 60.000 lei alocați pentru câini salvatori). Tot în ședința aceea se dau bani înapoi la MDRAP – 331.852.61 lei, cheltuiți pentru Spitalul Foișor. Spitalul primise bani europeni pentru reabilitarea, modernizarea și echiparea ambulatoriului, dar PMB nu a reușit să finalizeze proiectul la timp. Îmi amintesc că am consumat deja această enervare, încă de acum câțiva ani, când am scris despre asta. Ce să și faci?!

Joi. La Senat, doi senatori, Titus Corlățean și Ovidiu Donțu, depun un proiect de lege pentru desfășurarea unui referendum privind revizuirea Constituției. Informația apare pe surse, lumea se inflamează că astfel se dorește organizarea referendumului pentru schimbarea definiției familiei, așa cum este prevăzut în inițiativa celor de la Coaliția pentru familie. Într-o perioadă în care mulți politicieni pare că au devenit fani ai divide et impera, asmuțind categorii sociale împotriva altora, îndemnând la ura față de celălalt care este diferit de noi, inițiativa părea că va turna gaz pe foc. Dar, ce bine, domnul Dragnea intervine salvator și ne spune că PSD nu susține inițiativa. La o lectură mai atentă a proiectului de lege și a documentelor din spatele lui, nu apare nicio referire la inițiativa celor de la Coaliția pentru Familie. Perdea de fum, iresponsabilitate, nu ai cum afla. Ce să și faci?

Vineri. Cardul de sănătate nu merge. Iar. Nu înțeleg nici de ce mai este o știre. În curând, știrile vor fi despre zilele în care merge. Acest lucru se întâmplă atât de des, încât am impresia că ne și place să urmărim această saga. Sistemul a costat aproape 20 milioane de euro și a fost făcut de Siveco. Teamnet e acum în negocieri cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate și va primi un bonus de aproape 5 milioane de euro pentru mentenanța sistemului. Deși a intrat în vigoare la jumătatea lui 2015, aflăm de la purtătorul de cuvânt că sistemul cardului de sănătate nu merge și pentru că „avem o serie de echipamente defecte, uzate fizic şi moral şi care trebuie înlocuite”. Îmi aduc aminte de poveștile cu echipamentele noi, nedesfăcute, care zac prin spitale pentru că nu are cine le opera. Sau de barocamera de la Floreasca. Ce să și faci?

Sâmbătă. Un accident în lanț pe autostrada Soarelui duce la patru morți și zeci de răniți. Uniii șoferi aveau vitează prea mare, alții prea mică, mulți nu țineau distanța regulamentară, totul pe timp de ceață. Sună cumva familiar? Cel mai trist mi se pare că probabil și cei care mergeau regulamentar au avut de suferit. Povestea unei țări cu multe viteze, multe inadaptate. Ce să și faci?

Duminică. Ministrul Muncii povestește, la În fața ta, că o firmă, adică Teamnet, nu a cedat codul sursă pentru sistemul IT care gestionează datele privind toți salariații din sistemul privat (REVISAL). Deși sistemul a fost făcut din bani publici, deși există o decizie a Curții de Conturi pe această temă, deși au trecut niște ani de când acest lucru trebuia să se întâmple. Ce să și faci?

M-am oprit din a căuta mai mult de niște luminițe pentru a mă convinge că anul ăsta nu a trecut în zadar. Oricât aș săpa, tot din jurul meu îmi spune că luminițele acelea sunt tot ce avem în plus, tot ce s-a schimbat. Știm mai bine decât acum un an câtă mizerie e în jurul nostru, cât de mult se fură, cât de bolnavi suntem, cât de fragil e sistemul care ar trebui să ne asigure dreptul la viață. Și în fața acestui amalgam de rău, cum faci să le explici celor din jurul tău că e de bine? Că întâi trebuie să curățăm rana de puroiul adunat în acești ani, să o dezinfectăm și că trebuie să avem răbdarea de a o lăsă să se vindece? Că rana nu s-a vindecat atunci când nu mai doare și începe să te mănânce, că nu trebuie să zgândări cojița aia, căci e posibil să rămâi cu cicatrice pe viață?

Deci, dragă Florin Negruțiu, îți răspund după o săptămână (o nimica toată la scara istoriei & să știi că nu e vina mea că în România se întâmplă catastrofe cu viteza fulgerului). S-a schimbat ceva în România, dar acum, că buba nu mai doare, se pare că nu mai avem răbdarea să o lăsăm să se vindece. Ne trebuie repede, ne trebuie acum, vrem ca până în 30 de ani să fim și bogați, și faimoși, și puternici. Afacerile noastre trebuie să își recupereze investiția în primul an de la deschidere, nu contează că în lumea normală acest lucru cere timp. În fața normalității care cere răbdare suntem ca pacientul disperat pus în fața unui doctor care refuză șpaga: ne panicăm, înseamnă în mintea noastră incurabil, înseamnă în mintea noastră că nu vrea să ne ia banii pentru că ne trebuie pentru coșciug.

Și oricum, și în toată povestea asta cu „nimic nu s-a schimbat” este ceva teribil de enervant, din categoria lui ”eu aș face, dar sunt înconjurat de proști și atunci nu mai fac nici eu”. Pe bune, această țară nu suferă nici de prostie, nici de hipnoză în masă. Câți dintre noi au avut răbdarea de a explica bunicului sau vânzătoarei de la colțul străzii că, oricât de hipsteresc ar suna, transparența, bunul simț și responsabilitatea chiar țin de foame?

Aș vrea însă ca după acest an să găsim în noi capacitatea de a depăși sentimentul mioritic al ființei – aș vrea ca baciul moldovean să se ducă să îi confrunte pe ăl ungurean și pe ăl vrâncean sau măcar să nu se gândească doar la variante de a o minți pe bătrâna lui măicuță că totul e ok. Pe bune, nu e ok.

Și oricum, și în toată povestea asta cu „nimic nu s-a schimbat” este ceva teribil de enervant, din categoria lui ”eu aș face, dar sunt înconjurat de proști și atunci nu mai fac nici eu”. Pe bune, această țară nu suferă nici de prostie, nici de hipnoză în masă. Câți dintre noi au avut răbdarea de a explica bunicului sau vânzătoarei de la colțul străzii că, oricât de hipsteresc ar suna, transparența, bunul simț și responsabilitatea chiar țin de foame? E ușor să îi luăm de proști pe cei din jurul nostru, gândindu-ne că e ok în bula noastră în care, pentru că nu ai grija zilei de mâine, îți permiți să te gândești la impactul macro-economic al pomenilor electorale. Dar de miorița asta, miorița nerăbdătoare și ușor isterică, gata de urlet și nu de construcția aia răbdătoare, mie îmi e cel mai frică. Pentru că miorița asta e prima care va pleca aiurea pe câmpiile altor țări și îi va șpăgui pe cei lăsați în urmă cu panettone sau euro pentru a-și atenua vinovăția de a nu a fi avut răbdare.

Ce să și faci? Uite o idee: fă ceva cu tot ce a ieșit la lumină în anul ăsta. Spune mai departe. Fără isterie. Fără înflorituri. Fără eroi. Cu răbdare. Om cu om. Din păcate, motive de dezamăgire or să tot fie. Momente în care o să ne vină să fugim unde vedem cu ochii, la fel. E nasol și înfricoșător. E confuzant să vezi oameni corupți povestind despre moralitate și având și dreptate, pe alocuri. La fel de confuzant să vezi oameni de bun simț prefăcându-se că nu văd că stau lângă personaje cel puțin dubioase și având și pretenția că realitatea nu e de fapt realitate, ci depinde de cum o definești.

Țara asta e exact ca mașinile de pe puținii kilometri de autostradă pe care îi avem, gonind sau mergând mult prea încet prin ceață: se îndreaptă, mioritic, către un final deja scris. Dar poate, dacă și nu mai dacă, mai mulți oameni sunt mai responsabili cu felul în care conduc, poate, poate, reușim să ajungem nevătămați la destinație. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp