Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Americanul care a vrut „să-mi deschidă ochii”: „Ce știți voi despre America este o iluzie. America este ca un film de la Hollywood”

Port Long Beach

Foto: Getty Images

Long Beach, Los Angeles, California, U.S.A., 15 septembrie 2021

După trei săptămâni lungi de așteptare, la ancoră, undeva prin Santa Barbara, Garda de Coastă a permis vaporului să intre în portul din Long Beach. Dacă, în Shanghai, de exemplu, descărcarea și încărcarea navei este făcută cu un fel de viteză supersonică, în U.S.A., aceeași treabă se desfășoară într-un ritm de marș funebru. Din această cauză, cât vedeai cu ochii, apa oceanului era împânzită, din toate părțile, de zeci de vapoare, la care se adăugau sute de marinari grăbiți.

Așa că zile întregi am trăit ca în delfinariul din Constanța împreună cu animalele acvatice. Aici am văzut tot felul de pești și lei de mare hârjonindu-se în apa oceanului de un albastru electric. Totul întâmplându-se într-o atmosferă de frumusețe vibrantă și pașnică. Le-am zâmbit delfinilor, am respirat aerul american pentru prima dată-n viață și m-am bucurat de liniștea valurilor, în nopțile de insomnie. Dar, pentru că totul are un sfârșit, odată ajuns în port, am revenit la treaba obișnuită. Ca de obicei, după ce îmi termin programul, mai apare ceva de făcut. 

Nu ajung bine în cabină că iar aud telefonul, lipit pe frigider, sunând. Sunt chemat să ajut la primirea unor tuburi de oxigen și acetilenă pentru autogen precum și a unor piese de schimb necesare pentru sala motoarelor. Îmi iau stația radio de recepție emisie și cobor pe scară către pământul american. Undeva aproape de capătul scării, de la vapor, în mod surprinzător, aud un om vorbind, la telefon, în limba română.

Am un moment fulgerător de introspecție pentru că îmi dau seama, abia acum, cât de mult iubesc limba română. Orice aș face, tot în limba mea simt și gândesc, cel mai bine. Îmi aduc aminte că astăzi are loc schimbarea membrilor echipajului, iar asta înseamnă că omul, care vorbea în limba română, este unul dintre aceștia. M-am învechit la bordul navei precum vinul de Căzănești, din Valea Coșuștei, satul Valea Rea, unde au trăit cândva bunicii mei. Toți pleacă acasă rând pe rând, eu încă sunt aici de opt luni. Nu-i nimic, o să vină și rândul meu. Până atunci însă, viața mă învăță să devin răbdător, să descopăr lucruri neștiute despre mine, să-mi controlez emoțiile și să practic detașarea de oameni și obiecte. Un fel de claritate necunoscută mie până acum mi-a limpezit mintea.

Îmi las gândurile în urmă și mă grăbesc către camionul încărcat cu tuburile de oxigen. Americanul, de pe platforma camionului, îmi face semn că are nevoie să-l ajut cu pregătirea pachetelor. Prind lanțul macaralei navale manipulată de nostrom, de pe puntea navei, iar împreună cu americanul, fără cuvinte, legăm tuburile marinărește. Apoi transmit prin stația radio că pachetul este securizat și că poate să fie ridicat către vapor. De aici încolo, pentru aproape o jumătate de ceas, în momentele de așteptare a lanțului macaralei, se desfășoară conversația mea cu americanul sau mai mult monologul acestuia. 

Încep, cum altfel, cu întrebarea clasică:

- How’s life?

Americanul, Patrick pe numele lui, atât a așteptat. Bietul de el a început să-mi vorbească, fără oprire, de parcă eram prieteni de-o viață.

- Viața nu este deloc ușoară, în U.S.A., omule! Totul este mai scump aici decât în Mexic. Mâncarea, hainele, chiria, facturile de utilități, vizitele la stomatolog, sunt al naibii de scumpe. Nici nu știu de ce se chinuie mexicanii să vină aici. Uite, eu aș zice să vină mexicanii, în locul nostru, în S.U.A., și să ne mutăm noi, americanii, în Mexic. Îmi cumpăr o căsuță pe plajă și învăț să pescuiesc, să-mi procur singur mâncarea.

Voi, europenii, spuneți despre noi că suntem leneși. Da, așa este, dar doar pentru că suntem al dracu’ de obosiți, ne este lehamite de muncă. Muncim câte 12 ore pe zi doar să supraviețuim. Ce știți voi despre America este o iluzie. America este ca un film de la Hollywood. Credeți că U.S.A. este patria libertății? Total fals! De fapt, totul este deținut de corporații, America este o corporație. Acești oameni au devenit atât de lacomi, încât își doresc să ne vadă pe toți îmbrăcați cu o salopetă ca a ta, să fim sclavii lor, să muncim permanent pentru ei.

- Ne-am pierdut libertatea pentru că nu deținem controlul asupra timpului nostru. Am acasă o cameră amenajată cu aparate fitness pentru forță. Crezi că reușesc să le folosesc? Aici, la muncă, fac sport. Nu mă simt un om liber pentru că nu am timp suficient să mi-l petrec cu familia. 

- Am avut probleme cu angajatorul meu, am avut un accident de motocicletă și am rămas cu sechele, nu mai pot să-mi folosesc mâna dreaptă prea bine. Crezi că m-a crezut? Doar, după ce i-am adus scrisoare de la medic, m-a lăsat în pace. Omule, aici, în U.S.A., zi de zi trebuie să lupți pentru drepturile tale. Dacă nu faci asta, în prima secundă, cineva va încerca să obțină un avantaj de pe urma ta.

- Dacă îți dorești să faci bani trebuie să aduci un produs din țara ta și să-l vinzi aici, în U.S.A. Noi cumpăram orice produs care ne face viața mai ușoară!

Ascult tot ceea ce spune Patrick și îmi dau seama că nu are rost să-i adresez nicio întrebare. Simt că are niște lucruri de zis. Cred că își dorește să transmită lumii ceva din durerea lui.

- Politicienii ne-au vândut, nu le pasă de noi. Ne-au vândut chinezilor ca pe animale. Au vândut pe nimic tot ce aveam. Trump este omul bogaților, nici măcar nu vrea să respire lângă oamenii săraci. Îi este silă de noi. Bine, nici Biden nu este prea departe. America are nevoie de o revoluție. Trebuie să luptăm pentru libertatea noastră. Dar cu ce? Nu mai avem dreptul să purtăm arme pe stradă. Arma mea este acasă. Dacă sunt atacat, acum nu mai am cu ce să mă apăr.

- Dușmanii americanilor sunt chiar americanii. Înghițim toate prostiile de la televizor, de pe facebook și ajungem să ne urâm între noi. De ce facem asta? Suntem cu toții oameni, iar asta este tot ce contează. Cum am ajuns aici? America, patria libertății, ce glumă… hahahah! Este posibil ca voi să fiți mai liberi decât noi și să nu știti asta!

Am impresia că, în câteva minute, Patrick a descris România și nu U.S.A. Într-adevăr, se pare că lumea este rotundă precum globul pământesc. Indiferent că locuiești în U.S.A, România sau aiurea, oriunde în altă parte, cu toții, avem aceleași probleme.

Am trimis toate pachetele către vapor, cobor din camion, mai apuc să văd că americanul ridică pumnul către cer și strigă:

- God bless you! See you next time!

Reîntors la vapor aud că pâinea, din proviziile primite de la americani, este expirată. Sunt în Long Beach, Los Angeles, California, U.S.A., și mă simt ca în România. Toți înșală pe toți sau cel puțin încearcă. Brusc mi-a crescut stima de sine, sunt român și îmi dau seama că, principial, nu sunt nici mai bun și nici mai rău decât un american. Până la urmă, observ că sunt mai rău sau mai bun decât oricare alt om prin faptele mele și nu prin apartenența la o nație anume.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • „sunt mai rău sau mai bun decât oricare alt om prin faptele mele și nu prin apartenența la o nație anume”-n mesaj înșelător. Poate de aici și ideea că noi, luați individual putem mult, dar cand ajungem la grupuri de români sau chiar la nația asta, în ansamblu” suntem șvaițer.
    Încercarea de asemănare dintre SUA și Românica este eroarea pe care o facem acasă, o facem prin lume, o facem ca să facem și noi ceva. Tendința de a spune că „așa-i la nemții” (japonezi, coreeni, oricare alta nației eficientă și conștientă) este o formă mascată de a n acoperii un viciu fundamental: incapacitatea sau lipsa de voință în a recunoaște că suntem o nație care așteaptă ca alții să facă ceva pentru ea, iar după ce ăia o fac, le dăm o tiflă: ce mare lucru, bă! Și uite așa vom tine permanent lanterna roșie a trenului care merge. Dar atenție mare, acum suntem in trenul care face manevra pentru a fi garat pe „line moartă”. Dacă putem, să sărim repede, s-o facem acum. Dacă nu, asta e. Vom face asemănări inutile și vom visa frumos, ca ală de s-a cherchelit inainte de culcare și se vizează prinț, el fiind, in realitate, doar un cerșător.
    • Like 1
  • am impresia ca story-ul asta descrie in general ce ni se intampla in fiecare zi, well said
    • Like 0
  • storo check icon
    fain scris...trista realitatea....
    • Like 0


Îți recomandăm

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon  BT Business Talks - Corina Cojocaru, CEO BT Pensii

Într-un nou episod din BT Business Talks, podcastul economic și financiar al Băncii Transilvania, am stat de vorbă cu Corina Cojocaru, CEO BT Pensii, despre sustenabilitatea sistemului public, importanța pilonului III și deciziile care ne pot defini calitatea vieții… peste zeci de ani.

Citește mai mult