Când eram copil, Bucureștiul era pentru mine un loc idilic. Vizite scurte, de o zi, pentru cumpărături. Lucruri care nu se găseau la Zimnicea sau erau prea puține opțiuni. În general îmbrăcăminte și încălțăminte. O dată, maxim de două ori pe an.
O dată am mers doar eu cu tata, la plimbare. M-a plimbat cu barca în Cișmigiu, apoi, până la tren am mers să mâncăm la un restaurant, Nu mai sunt sigur dacă nu cumva chiar Cișmigiu se numea. Era pe Bulevard și acolo cânta Aurelian Andreescu.
Până în studenție, am mers de câteva ori la cursurile de pregătire la matematică ce se țineau l Polizu, pentru elevii de clasa a XII-a care doreau să susțină examen de admitere la facultate. Am luat admiterea și apoi, cum era rânduiala atunci, am plecat în armată. Undeva lângă Ploiești. Treceam prin București. În 1984, în primăvară, am plecat într-o permisie și am trecut prin București să iau cea cadouri pentru ai mei. Am mers la Unirea și am văzut un pic dn eforturile de demolare a Spitalului Brâncovenesc. Nu voi uita niciodată cum excavatoarele nu reușeau să dărâme zidurile exterioare. Apoi am văzut cum două buldozere manevrau ca la funicular un cablu băgat printr-o gaură făcută în zid, care acționa ca un fierăstrău și... N-am înțeles de ce demolau o clădire așa solidă. Bineînțeles că m-am întrebat cu voce tare și am primit un răspuns. Care nu se potrivea cu ce se vedea. Cum că ar fi fost grav avariate de cutremurul din 1977 și exista riscul să se prăbușească.
În toamna lui 1984 am început cursurile. M-am mutat în Regie pentru următoarele luni. Politehnica avea spații verzi mari, era ceva deosebit. Regia mustea de viață și alegerea Bucureștiului mi se părea dintr-o dată cea mai bună idee.
Minunea nu avea să dureze mult. Sistematizarea Dâmboviței și construirea Casei Poporului și a centrului Bucureștiului au făcut din București un iad. Sistematizarea Dâmboviței ne afecta mult. Luni bune traversam albia secată a râului, ajutându-ne de frânghii. Când ploua era noroiul până mai sus de glezne. Și se mai întrebau părinții (și nu doar ei) de ce nu ajungeam noi la școală.
Bucureștiul era un mare și extrem de dezordonat șantier. În afară de a face ce a dorit dictatorul, adică istoria să înceapă cu el, nu se urmărea nimic.În perioada admiterii am stat la o mătușă în Rahova. Coboram la stația Pecineaga. De la Unirii, tramvaiul trecea prin Uranus. Ce clădiri frumoase erau în Uranus. O parte importantă a istoriei Bucureștiului. Nu a contat. Trebuia să fie înlocuite de blocuri pentru tovarășii de nădejde. Că doar nu credeți că bulevardul Victoria Socialismului i-ar fi găzduit pe oamenii muncii de la orașe și sate. Așa cum și Casa Poporului era făcută ”cu dedicație”. Dar pentru popor.
A fost unul dintre cele mai absurde și rele episoade din viața Bucureștiului. Mirajul marelui oraș care îi primea pe toți la pieptul lui era brutal estompat de noroaiele din timpul precipitațiilor și opacizat de praful perioadelor uscate. Când ajungeam în Regie sau la Casa de Cultură a Studenților, (Preoteasa, cum îi zicea toată lumea) mă bucuram că sunt la București. În rest îmi venea să plec pe jos, oricât de departe, să scap de praf, noroaie și fumul de motorină de la motoarele prost ”îmbunătățite” de specialiștii noștri. Perioada 1984 – 1989 a fost una dintre cele mai nefaste perioade din viața orașului. Clădiri triste, străzi triste, vitrine triste. Oameni triști, cu privirile ridicate din pământ doar să vadă dacă e vreo coadă pe undeva, adică se bagă ceva. Oameni care doreau ceva dar n-aveau destul curaj să își admire dorința. Oameni care nutreau o speranță dar n-aveau destul curaj să creadă în speranța lor.
Bucureștiul oferea și bune și rele. Îl și iubeam, îl și uram. Dar, cu toată ura, trebuie să recunosc că vacanțele de vară păreau interminabile și dorul de București durea. Noroc cu restanțele că ne aduceau mai repede la praful și noroaiele care chiar și ele ne lipseau.
Am avut destul timp să cutreier toate cotloanele orașului. La vremea aceea clădirile, chiar și cele istorice, erau triste. Cele noi erau gri iar cele vechi păreau abandonate, parcă cineva abia aștepta să cadă, să scape de ele. Doar sediile de ambasade erau renovate și bine întreținute.
Îmi pare rău că n-am poze din vremea aceea. Filmele fotografice erau greu de găsit și căutam ca cele 36 de de poziții să le folosim cât ”mai bine”. Adică pe la petreceri, în drumețiile la munte. Nu le stricam pe clădiri din București. Nu mai spun că să pozezi o ambasadă era imposibil.
Acum vin destul de frecvent la București. Merg din nou pe străzi și rămân fascinat de frumusețea clădirilor restaurate. Bucureștiul chiar a meritat să fie considerat Micul Paris.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.