Anatomia șmecheriei, de la laudele deșănțate la adresa șefului, la aranjamentele lucrative de la case mai mari

Foto: Guliver Getty Images

Unii îi spun verde-n faţă pupincurism. Eu cred că până la urmă e tot o şmecherie. O şmecherie, că asta e geniul săracului, urmată de o performanţă, demnă de Oscar şi de marile scene, de a face pe-a prostul. Căci de lăudat, noi ne lăudăm cu şmecheria, dar doar după ce fapta a fost prescrisă, cât e încă contemporană şi posibilă de reclamaţie stăm cu capul la cutie, călduţi şi nu deschidem gura, căci a usturoi s-ar putea să ne miroase.

De exemplu, laudele aduse şefilor, chiar şi când aceia se simt stingheriţi sau în situaţii când chiar nu e nevoie. Doar că fenomenul odată brevetat nu mai poate fi oprit. Odată pupată o mână, a popii de exemplu, pupi fără nicio reţinere tot ce-ţi iese în cale. Dar nu fără un scop. În spatele linguşelii, al buzelor calde e întotdeauna un scop, un obiectiv de realizat. Pupătura scuteşte de efort fizic şi intelectual. Şi dă rezultate. 

Am pornit toată anticruciada asta verbală de la faptul că mulţi dintre cei ce mi-au citit articolele mă acuză ba că sunt nemiloasă cu obârşiile, ba că nu mă aplec să pup mâna ţării care m-a luat de suflet. Încă mai există ceva curat pe lumea asta şi se numeşte demnitate. Poate că nu sunt cel mai bun practicant, dar sunt fan.

Deşi nici englezilor nu le place să le spui ce să facă în ţara lor, îţi ascultă părerile. Dintre toate naţiile, a lor mi se pare cea care excelează la autoironie. Poate că vor împacheta în politeţe pompoasă răspunsul, dar cu siguranţă ţi-l vor oferi pe cel în care cred.

Am avut o vecină, o domnişoară pensionată din sistemul de sănătate, NHS, fostă asistentă medicală, cu o carieră de succes. O femeie caldă căreia războiul nu i-a mai adus acasă un logodnic. O generaţie cu mulţi oameni singuri, inimi care şi-au pierdut o jumătate în ţărână, o anemie socială. Abia născusem, dar între fiul meu şi Judith a fost dragoste la prima vedere. Ne întâlneam în parc, căutând în vară soare. Când băiatul a mai crescut şi s-a făcut de grădiniţă, cum ajungeam acasă fugea direct la geamurile ei, se uita cu mâinile căuş, să vadă dacă nu moţăie cu andrelele în mână, iar dacă prindea din ochi vreo mişcare bătea tam-tam-uri pe sticlă până o scotea la uşă. De câte ori Judith pleca în vreo călătorie, pe la surori sau printr-un club al pensionarilor la care era afiliată, îi aducea mici cadouri, care îl făceau extrem de fericit. 

Se apropia Paştele şi mi-a dat prin minte să-i pregătesc o surpriză. Am gătit tot ce are România mai de lăudat. I-am făcut un platou imens cu drob de miel, friptură de miel, încă fierbinte, salată orientală, salată de boeuf, sarmale, pască de oraş, pască ţărănească şi am pus la grămadă şi câteva ouă vopsite, într-un coşuleţ. Am bătut la uşă şi i-am dat platoul, în timp ce fiul meu ducea coşuleţul cu ouă. I-a dat la schimb ouă de ciocolată, pregătite anume. 

A doua zi mi-a adus înapoi platoul şi un pic încurcată, mi-a spus să nu-i mai aduc de mâncare că nu i-a plăcut nimic din ce am gătit, noroc că o avusese pe una dintre surori în vizită şi aia, flămândă, a mâncat tot. Am crezut că mor de jenă şi de nervi. Am ţipat ca isterica prin casă, soţul meu râdea. Nu înţelegea de ce îmi păsa, lui îi plăcea cum gătesc. Rămăsesem astfel cu ideea că Judith era o gospodină desăvârşită, iar eu o amatoare ghinionistă. Peste vreun an m-am trezit cu ea la uşă, un pic supărată. Avea nişte probleme cu un şold, iar doctorul îi ceruse să slăbească, în vederea operaţiei. 

Renunţa la toate prăjiturile şi ştiind că eram mare amatoare de dulciuri îmi făcuse o listă cu ce avea prin congelator, îmi oferea tot ce voiam la un sfert din preţ. Ce pleaşcă! Dar ce surpriză! Judith nu gătea, cumpăra semipreparate, bucătarul casei era cuptorul cu microunde! Poate că nu eram chiar nevolnică la bucătărie ... Judith îmi spusese adevărul, nu-i plăcuse felul nostru de a găti, nu era învăţată. 

Cu timpul am invitat-o de câteva ori la cină, apoi se invita şi singură, începuse să ceară singură să guste mâncăruri româneşti. După o vacanţă în România, i-am dus câteva brânzeturi şi cârnaţi picanţi. Aşa am cucerit-o. Şi totuşi nu ezita niciodată să-mi spună dacă ceva nu-i plăcea, eu, după cum fusesem crescută, aş fi mâncat şi rumeguş şi tot aş fi spus că e cel mai bun piure de cartofi din lume. Dar libertatea opiniei, adevărul ne-au făcut prietene şi în prietenie nu există emigranţi sau naţionalitate. Şi nici şmecherie.

Are şi Marea Britanie păcatele ei. Poate de aceea îmi e dragă, că nu-mi cere să port tot timpul ochelari roz. Îmi aduc aminte de vremea când Combinatul Siderurgic de la Galaţi a bătut palma cu concernul Mittal, presa a adus în discuţie oarece amestec în interese al premierul de atunci, Tony Blair. Când i-am spus soacrei mele, o englezoaică de modă veche care supravieţuise şi ea războiului, cel mare, al doilea, că şi în ţara dumneaei exista corupţie, a luat foc. Când ne-am aşezat însă la masa discuţiilor şi am analizat şi fapte care ulterior au venit în sprijinul teoriei mele, mi-a dat dreptate. Fostul premier Blair şi-a continuat cu succes conferinţele lucrative, ca şi soţia dânsului, Cherie. Se spune că ar fi încasat cecuri grase vorbind pe la gale de caritate, unde în general lumea bună participă ca să facă donaţii pentru flămânzii planetei. Soţii Blair au şi ei propriile fundaţii, care nu par să fi avut mari probleme pe timpul crizei, ba s-au bucurat de donaţii mai mult decât generoase. Şi ca să nu ies încă din sfera cancanului mai povestesc un pic şi despre divorţul bătrânului Beatles, Paul McCartney. Ne aducem cu toţii aminte de fosta lui soţie, Heather Mills, tăvălindu-se pe cimentul neconfortabil pe care sunt obligaţi să trăiască porcii fermierilor. Ciment spălat cu furtunul, îndepărtând şi curmând subit viaţa altor creaturi ale Domnului, precum bacteriile şi viruşii, la fel de rece ca trotuarul ce ţine loc de pat celor fără adăposturi. Se pare că doamna în cauză, la momentul adevărului, nu a putut aduce dovada că ar fi dat fie şi un leuţ, din buzunarul propriu vreunei fundaţii, dar i-a luat faţa în reclame fostului. Două exemple uşurele, de weekend, lăsând politica pe mâna specialiştilor.

Viaţa noastră e scurtă, de-aia tot mai mulţi o iau pe scurtătură, prin linguşeală, mită, aranjamente, şmecherii.

N-am putea oare să ne scoatem şmecheriile din cap şi să ne întoarcem la educaţia pe baze solide, cu teste fără copiuţe şi fără cadouri de la mama, ci doar cu un pic de stres mental?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp