Grivița 53. O poartă veche de fier face trecerea dintre visul regizoarei Chris Simion-Mercurian de a ridica un teatru și realitatea care începe să se clădească acum sub ochii săi. Aici va fi foaierul. Acolo, sala cea mare și dincolo cea mică. Iar la anul, spre locul în care se află acum o fațadă ruinată prin ferestrele căreia trece nestingherit vântul, vor privi ochii a 150 de spectatori. Va fi scena.
„Una din frustrările care au generat decizia de a face acest teatru a fost că toate spațiile independente unde am lucrat sunt improvizate. Și am zis că Grivița 53 trebuie să ofere șansa artiștilor care vor crea acolo să lucreze relaxat din acest punct de vedere. Am justificat mereu această improvizație spunând că cu bani se descurcă oricine, fără bani să vedem cine face teatru. Dar de la un anumit nivel încolo nu-ți mai ajunge doar imaginația”, a văzut Chris Simion-Mercurian.
„E primul teatru care se construiește în România astfel, om cu om, cărămidă cu cărămidă”
Proiectul, la care visează de 25 de ani, a făcut saltul de la imposibil la posibil în 2016, când cu banii obținuți din vânzarea casei bunicii - 200.000 de euro, a cumpărat terenul de pe Grivița 53. La 7 ani de la această investiție, a început construcția clădirii, cu ajutorul unei finanțări de 1,9 milioane de euro din fonduri norvegiene, obținută prin Ministerul Culturii, dar și al implicării a 11.000 de ctitori. Pentru ca proiectul să devină funcțional, mai este nevoie de 700.000 de euro, așadar oricine vrea să devină ctitor este binevenit. Va primi, în schimbul contribuției sale, o cărămidă, iar numele îi va fi inscripționat în foaierul teatrului.
„Inițiativa a fost a mea, reușita e a noastră. A pornit de la mine, dar e continuat de fiecare dintre cei implicați. E un puzzle. Comunitatea Grivița 53 are în prezent 11.000 de ctitori. Și este o comunitate de oameni extrem de speciali. Fiecare în parte e o poveste. De aceea ne-am și întâlnit în acest vis. E primul teatru care se construiește în România astfel, om cu om, cărămidă cu cărămidă. Și este primul teatru care se construiește în România după 77 de ani. Regizorul Liviu Ciulei a beneficiat de teatrul pe care tatăl lui, inginerul constructor Liviu Ciulei i l-a construit în 1946. În cazul lor a fost din banii familiei, în cazul nostru este din coagularea acestei energii comune, din implicarea comunității”, spune regizoarea.
Teatrul va avea două săli: una principală de 150 de locuri cu scena de 7m/7m și cu înălțime de 8m și o sala mica de 100 de locuri, cu scena de aceleași dimensiuni, dar cu o înălțime de 4 m. „Va avea un foaier care va fi spațiu expozițional, o bibliotecă deschisă nonstop și un spațiu verde care va completa universul Grivița 53. Nu este un teatru mare, este un teatru mediu, dar suficient pentru o scenă independentă. Va fi dotat scenotehnic cu echipamente moderne, iar dacă reușim să strângem mai mulți bani decât limita funcțională, vom investi în a cumpără echipamente mai performante. Ca demers artistic, va fi un repertoriu construit pe dramatizări din literatura contemporană, texte majore din literatura străină și românească și piese de teatru scrise exclusiv pentru teatrul nostru. Va exista o secțiune de dans și teatru - dans, vor exista ateliere de terapie prin artă, dar e prea devreme să vorbim despre conținut acum”, arată Chris Simion-Mercurian.
Cel care a crezut de la bun început în proiectul ei a fost soțul său, Tiberiu Mercurian. Apoi, cei doi au început sa aibă susținere din partea prietenilor, colegilor, partenerilor, sponsorilor, oamenilor care au auzit povestea, s-au regasit in ea și au devenit ctitori. „Am mai spus și repet: nu construim doar un spațiu, construim un spirit”, spune regizoarea.
„Cancerul a venit când eram foarte fericită și ne pregăteam să facem copil”
În 2017, la scurt timp când începuse campania de strângere de fonduri pentru ridicarea teatrului, a aflat că are cancer. A păstrat atunci tăcerea asupra diagnosticului și a decis să retragă pentru o vreme din proiect. După ce a urmat tratamentul oncologic și a trecut cu bine peste această încercare s-a reîntors și și-a făcut publică povestea, în speranța că le va fi de ajutor și altor femei diagnosticate cu cancer. Așa a apărut în 2018 albumul foto – text „Care dintre noi?”.
„Am primit vestea că am cancer la 3 zile după ce am fost la Marsilia la Gală și am câștigat un premiu cu Grivița 53 într-o competiție internațională de arhitectură sustenabilă. Era pentru prima dată când România ajungea pe podium și lua unul dintre cele 7 premii. Au fost peste 5000 de proiecte înscrise. Deci cancerul a venit când eram foarte fericită și ne pregăteam să facem copil. Dar vestea nu ne-a dezechilibrat. Am luat-o cum a venit, am trecut prin diagnostic fără să știe foarte multă lume, nu am lăsat boala să ne ia bucuria vieții. Am continuat să mergem la schi, să alergăm, să ne dăm cu motorul, să mergem la petreceri și altele. Vorbesc la plural pentru că Tiberiu, jumătatea mea, a fost 100% cu mine în această călătorie. El și cu mama au fost în prima linie alături de medici și asistente, apoi restul familiei și cei câțiva prieteni care știau. Nu am vrut să fac public pentru că tocmai începusem campania de strângere de fonduri și nu voiam că oamenii să doneze de milă. Grivița 53 are nevoie de implicare datorită unicității și dimensiunii istorice, nu de milă”, spune Chris Simion-Mercurian. Întreaga experiență a schimbat-o. „Am trecut din faza de contemplare, în trăire. “Carpe diem” nu mai este o sintagmă, ci e realitatea pe care o trăiesc. Nu mai am nevoie să fac, ci să fiu. Nu mai am nevoie să demonstrez nimic nimănui, ci să-i mulțumesc Universului pentru ce trăiesc.”
„Cu cât trecea timpul, cu atât creștea fascinația”
Una din experiențele magice ale vieții sale a fost momentul în care a intrat, din întâmplare, la o repetiție la Teatrul Național. „Eram în clasa a XII-a când s-a produs minunea. După o ceartă cu ai mei, m-am gândit să îi pedepsesc și am plecat de-acasă. Era zece seara. Și în mintea mea de adolescentă imatură îmi propusesem să nu mă întorc în acea noapte, ca să-i sperii. Când am ajuns în dreptul Teatrului Național, am văzut foaierul într-o baie de lumina. Era deschis. Am intrat. M-am furișat în sala mare, m-am ascuns într-un colț și m-am prins că se repeta “Numele trandafirului”. Cu cât trecea timpul, cu atât creștea fascinația. Iar la un moment dat…a venit scena în care biblioteca arde….și regizorul a rezolvat acea scena realist, ardea pe bune. A fost prima dată când câteva secunde au devenit o veșnicie și când ceva magic, fără explicație logica, precum o vrajă, mi s-a înfiripat în inimă și am simțit că mi-am găsit drumul. Regia. Nu actoria. Până la acea ora mă pregăteam să dau admiterea la psihologie. Momentul acesta a fost cu două luni înainte de bacalaureat. M-am întors acasă după miezul nopții și i-am anunțat pe părinții mei că voi da la teatru. A început o altă ceartă. N-au înțeles nimic. Nici în acea noapte, nici după. Dar nici nu m-au oprit. Știau că n-au cu cine. Am fost o adolescentă îngrozitoare, rebelă, independentă, nonconformista. Cred că a fost greu să gestioneze relația cu mine. Dar mi-au dat libertatea să îmi aleg drumul și asta a fost dovada iubirii lor, aripa cu care mi-am creat zborul”, povestește ea.
„Am jucat în spații improvizate, în poduri, subsoluri, cafenele, terase”
Absolventă de teatrologie și regie la UNATC, Chris Simion-Mercurian a făcut până acum 40 de spectacole, a luat premii și a participat la festivaluri, a jucat pe zeci de scene naționale și internaționale. Spune că pentru ea, și pentru mulți alții teatrul independent a fost șansa de a juca fără a face compromisuri. Acest lucru a avut însă și un preț. „Între 1998-2010 am jucat în spații improvizate, în poduri, subsoluri, cafenele, terase și toți făceam de toate. Nu eram doar artiști, regizori, coregrafi sau actori, eram și manageri, și mașiniști, și plasatoare. Nu am avut niciodată o plăcere în a face organizare, în a vinde bilete, în a lipi afișe și a împarți pliante la -10 grade sau la + 40, în a avea casa pe post de magazie de decor și costume, în a căra mese, scaune sau a igieniza spațiul unde jucam și altele care se regăsesc în economia teatrului independent. Dar le-am făcut. De nevoie. Teatrul independent se face cu mult efort și obligatoriu cu prietenie, pasiune și solidaritate. Fără ego sau nevoia de demonstrații. Teatrul independent e necesar și ar fi momentul să se găsească o soluție de a-l susține. În loc să aloce tot bugetul la teatrele care aparțin de PMB sau Ministerul Culturii, se poate aloca o parte din acest buget teatrului independent. Măcar pentru utilități, dacă nu și pentru realizarea de producții”, crede regizoarea.
La baza dorinței sale de a ridica de la zero un teatru au stat și multele neajunsuri de care s-a lovit în timp ce punea în scenă piese în spațiile menționate. În aprilie 2024, dacă lucrările merg în ritmul preconizat, pe Grivița 53 va fi un nou teatru. Atunci, poarta clădirii va face trecerea dintre realitatea din stradă și spațiul în care oamenii pot să viseze.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.