Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de patru ani. Ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră și testați viitorul tehnologiei. Am implementat conversația vocală direct în browser. Apăsând pe butonul de microfon, puteți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Artiștii sunt în stradă. „Succesul protestelor ar fi ca de-acum clasa politică să ne știe de frică”. #Rezist

Duminică seara, peste 250.000 de oameni au cântat împreună imnul în Piața Victoriei. În toată țara au fost 600.000. Printre ei s-au aflat și zeci de artiști români, din cultura alternativă și nu numai. O parte ne-au spus pentru ce și cum protestează.

RĂZVAN ȚUPA, poet: „Nu atât pentru droguri și sex merg, cât pentru violență și mașină de scris electrică”

Pe mine m-a sâcâit destul de tare ideea că merg la un protest pe la care a trecut să facă cu mâna și președintele. Nu îmi place deloc să mă trezesc că un politician mă numește „românul lui”. Destul de rar avem ocazia să trăim în aceeași țară. Înainte să scriu poezie, adolescența mea a început în 1989. Până atunci, orice auzeam din politic nu mi se părea că are vreo legătură cu viața de zi cu zi.

Când era demonstrația „de stat”

Aveam niște ore obligatorii prin gimnaziu de educație politică parcă. Și toate se întâmplau cu niște caiete în care se lipeau chestii tăiate din ziare. Am și văzut de câteva ori niște mitinguri cu acte în regulă „de susținere”. Când a venit Mobutu Sese Seko cu căciula lui de leopard știu că ne-au strâns la școală și ne-au îmbrăcat în treninguri roșii, galbene sau albastre. Ce aveai noroc să primești. Apoi ne-au plantat pe undeva lângă Arcul de Triumf și ne-au pus în mână niște stegulețe din hârtie. Unele tricolore, altele verde-praz, c-așa era pentru Zair. Am păstrat o vreme steagul verde cu mâna ținând o torță în bulina galbenă din mijloc. Apoi cred că am scris ceva pe el și l-am pierdut. Ce am regăsit și în alte momente de acest gen a fost suspiciunea care îmi încolțește în minte când sunt într-o mulțime și aud scandări de la televizor.

De când sunt protestele „de mers”

Acum mă integrez mai ușor atunci când e vorba despre proteste. Cum anii '90 m-au prins printr-o galerie de fotbal, știu că atunci când vine vorba de violență, nimic nu este mai necesar pentru cei care vor să schimbe vorba sau să aibă o scuză pentru propria agresivitate. E tipul de argumentație pe care îl prinzi prin discursuri de „oficiali”. Și am auzit atâtea formule prin care se poate scuza aproape orice.

De fapt, cum aud că oamenii din piață sunt violenți, au droguri, fac sex, socializează și sunt plătiți cu mașini de scris electrice, știu că acolo e de mine. Așa se face că, pe de o parte, merg la proteste, ca statul, pentru violență. De fapt, împotriva ei. Mă rog, pentru orice eventualitate. Pe de altă parte, însă...

Cred că puține lucruri se pot compara cu spectacolul schimbărilor de atitudine la explicatorii de serviciu. Pe oriunde te-ai învârti, dai peste figuri foarte sigure că îți pot explica de unde vine și unde se duce tot ce trebuie să nu se înțeleagă și „ce spun oamenii”. Și după o vreme vezi că protestele pe care niște televiziuni le minimalizau devin subiect interesant fix pentru aceleași posturi.

Sunt atât de rare momentele în care simți cum faptul că ești prezent fizic într-un loc anume anulează scuze și explicații dornice să impună legi aberante sau, pur și simplu, ceață.

Selfie cu abureli

Alergăm fiecare în direcția noastră sau înspre ceea ce ni se pare într-un moment sau altul că ar fi zona de confort personal. Artiști văd toată ziua. În piață mă interesează mai mult faptul că tocmai peste diferențele dintre noi trecem în fața lucrurilor revoltătoare. Cred că asta e schimbarea care mă interesează mai mult. Începem să avem încredere că, orice specializare avem fiecare, apare un spațiu comun. Iar acest spațiu nu mai este „al nimănui” sau al violenței (știm cine are monopol pe violență într-un stat civilizat), al fricii. Piața e teritoriul în care se văd aburelile și pentru prima dată nu ți se mai pare că e nevoie să moară Iliescu sau mai știu eu cine ca să se schimbe ceva. Ba chiar speri să trăiască fiecare cât mai mult ca să apuce să vadă că tot ce au încercat să suprime (critica, refuzul, gândirea independentă) au rămas garanțiile unei legături cu propria noastră viață între atâtea amânări și scuze, explicații și aberații. Și asta s-a schimbat: în sfârșit, un politician care își scoate geaca la protest nu moare dacă nu îmi e simpatic.

LIA BUGNAR, dramaturg și regizor de teatru: „Succesul protestelor ar fi ca de-acum clasa politică să ne știe de frică”

E ciudat când stai pe loc. La protestele pentru Roșia Montană, parcă tot era ceva, că ne deplasam prin tot orașul; și aveai senzația că faci ceva concret. Îți depășeai oboseala mergând. La protestele astea ai o senzație de neputință. „Bun, am venit, și-acuma ce?!" E ciudat să fim acolo atât de mulți oameni care vrem un lucru de bun simț și tot ce putem face e sa stăm sau să strigăm ceva. Parcă iți vine să faci ceva, da' n-ai ce. În rest, e o senzație de bine când vezi atâția oameni cărora le pasă. Ne privim în ochi unii pe alții, parcă e o legătură intre noi, deși nu ne cunoaștem.

De ce am ieșit? Pentru că oamenii ăștia de cea mai joasă speță trebuie opriți. Simți nevoia să le atragi atenția că nu toți românii sunt proști făcuți grămadă și că nu sunt pe moșia lor. Am ieșit din frica de a nu se alege prafu' de țara asta, încăpută pe mâna unor hoți inculți, mitocani și convinși că au dreptul să calce legile în picioare la vedere.

Statutul de artist nu-l exclude pe acela de om. E o tâmpenie să-i ceri unui artist să nu-și exprime credințele și părerile în societate. Nu numai că are dreptul să și le exprime, ar fi chiar necesar s-o facă. Artiștii sunt oameni care pot stârni empatie, au un capital de simpatie uneori care poate fi de folos in cazuri de forță majoră. Dacă există vreun om pe lumea asta care mă are pe mine ca reper uman și etic, vreau (în caz că nu s-a prins și singur) să-l fac să înțeleagă că ce se întâmplă in momentele astea in România e de gravitatea mineriadelor. E o încălcare la fel de mare a democrației. N-am nici un mesaj pentru colegii artiști, ei sunt deja la proteste.

Nu știu dacă protestele vor aduce schimbarea, e greu de estimat grosimea obrazului acestui guvern. Dar suntem datori să arătăm că existăm, că ne pasă, că nu putem fi luați de proști, că suntem cu ochii pe ei. Succesul protestelor ar fi ca, după abrogarea ordonanței, clasa politică să-și cenzureze mișcările, să ne știe de frică, să facă lucrurile știind că lumea e cu ochii pe ei și îi amendează când o iau razna.

MĂDĂLINA CIOTEA, actriță: „Un popor informat este un popor sănătos!”

Când am aflat că au dat OUG13 nu m-am putut abține să nu ies atunci noaptea în stradă. Mi se părea ireal cum oamenii ăștia au senzația că pot face ce vor dacă sunt la putere.

Am mers pentru că am simțit că mă sufoc. Am simțit că libertatea pe care o avem e iluzorie. Am ieșit în stradă pentru că eram disperată că iar o să fim călcați în picioare, că iar am fost mințiți și batjocoriți. Pentru că iar am reușit, cumva, să ne vindem. Mereu oamenii se plâng, dar în același timp parcă refuză să ia atitudine (fac trimitere la prezența la vot). Nu mai pot să văd cum unii care au ajuns să ne conducă își bat joc în loc să ajute.

Aș vrea să intrăm într-un normal, să ne bucurăm, să nu ne mai fie frică pentru că sîntem furați. Să avem salarii care să ne permită să trăim decent, să nu mai existe această discrepanță majoră între clasele sociale. Nu putem fi luați peste picior și nu putem fi înșelați la nesfârșit. Doar pentru că ei pot, pentru că ei teoretic sînt puterea, asta nu înseamnă că noi trebuie să acceptăm ilegalitățiile pe care le produc. Să dai o ordonanță de genul OUG13, noaptea și practic ascunzându-te, în liniște ca nu cumva poporul să te audă, e jignitor la adresa inteligenței noastre.

Am ieșit din casă pentru că am realizat că numai așa poți să schimbi ceva, spunându-ți părerea, făcându-te auzit. Nu mai vreau să fim sclavii unui sistem care nu face altceva decât să ne îndobitocească! Am rezistat (în frig) și am să rezist în continuare în stradă până când acești paraziți care ne bruiază existența vor demisiona. Nu cred că cei care sînt cercetați penal, condamnați, corupți, lipsiți de etică și de morală au dreptul să ne conducă.

Cred că toți avem dreptul să alegem pentru noi. Nu putem fi indiferenți, însă. Trebuie să luptăm toți dacă ne dorim o țară în care să ne fie drag să trăim și să ne facem treaba. Nu sînt de acord ca artiștii să facă parte dintr-un partid politic. E doar o părere. Cred că asta ar face publicul să asocieze actul tău artistic cu ceva politic și poate în contradictoriu cu alte păreri. Asta ar crea o ruptură între tine și public. Însă mai cred că un popor informat este un popor sănătos! Noi suntem una dintre cele mai puternice căi de a transmite un mesaj către societate. Așa că, dacă ne dorim ca ceilalți să fie un model pentru viitor, noi înșine trebuie să fim un model. Și întotdeauna cultura face diferența! 

ISTVAN TEGLAȘ, actor: „#neamconvins că #rezistăm bine împreună”

Am fost în piață zilele trecute și în afară de acea seară în care s-a spart mulțimea din cauza petardelor aruncate în jandarmi și chiar și în noi, am plecat cu un sentiment satisfăcător. Recunosc că mai mult m-a interesat întâlnirea între toți oamenii de-acolo care poate nu aveau nimic în comun, în afară de faptul că trăiesc în aceeași țară.

Nu am o viață publică, nu cunosc foarte multă lume în afara teatrului, iar cu publicul pe care îl văd la finalul spectacolelor nu stau suficient pentru a-i și cunoaște cu adevărat. Așa că serile pe care le-am petrecut la protest le-am luat ca pe niște întâlniri. Așa au și fost până la urmă. Mergeam în fiecare seară la protest în Piața Victoriei ca la o discuție bună cu prietenii.

În prima seară am ieșit cu furie, tocmai ajunsesem acasă cu oboseală zilnică, și văzusem la știri ce se întâmplase. Era târziu și eram nervos. Nu se știa clar dacă lumea iese în piață sau nu. Am decis să ies și am înjurat tot drumul.

Eu nu am ieșit în stradă ca artist. Nu mă interesează „artisticăraia” atunci când vine vorba de dreptul omului, nici măcar în teatru. Iar colegii mei nu au nevoie de mesajele mele, au fiecare câte un mesaj, mesajul propriu.

Rămâne de văzut în ce măsură vor aduce protestele schimbarea. Noi „neam” convins că #rezistăm bine împreună.

CORINA SABĂU, scriitoare: „De la o zi la alta, nesimțirea lor a crescut”

Nu aș fi putut să nu merg în Piață zilele trecute. Nu mă așteptam la nimic bun după rezultatul alegerilor, dar ce s-a întâmplat, faptul că nici nu s-au instalat bine și au venit cu niște măsuri care n-au fost anunțate în programul electoral, măsuri cu ultradedicație pentru penali, mi s-a părut prea mult. Și de la o zi la alta, nesimțirea a crescut, felul în care ei și prietenii lor au încercat să închidă vocea “soroşistă” a pieței a fost mizerabil. Declarația acelui fost polițist, care a spus că se poate recurge la armament, publicarea listei de jurnaliști şi lideri politici “vinovați” pentru ceea ce se întâmplă, felul în care Dragnea a tratat cerințele protestatarilor, injuriile și acuzele la adresa lor… Nu aveai cum să nu ieși din casă. Parlamentul, Guvernul, mare parte din Media și Justiție sunt controlate de această gașcă, așa că avem datoria de a face opoziție. Sau măcar de a-i face să înțeleagă că suntem și noi pe aici.

Niciodată nu mi-a plăcut să dau sfaturi și rareori mă consider artistă. Cred că orice om trebuie să spună NU când ceva îl deranjează. Anul trecut, la Radio România, doi jurnaliști, Alexandru Rusu și Cătălin Gomboș au fost persecutați, trecuți prin comisii de cercetare disciplinară, denigrați pentru că au spus niște adevăruri. Am fost foarte puțini alături de ei. M-am întrebat atunci ce se întâmplă. Era vorba de o instituție de presă care folosea banul public, adică nu era a cuiva. Au venit jurnaliști din media private și au scris, au scris mult și au spus că este o rușine. Dacă nu intervenea Cătălin Tolontan, acești jurnaliști nici n-ar fi avut accesîn Radio, pentru că acolo “jocurile” sunt făcute de un grup certat cu legea, adică mârșăviile s-ar fi petrecut în liniște, departe de ochii lumii. Pe de altă parte, mulți dintre colegi urmăreau ce se întâmplă, nu erau de acord, dar se limitau la a face opoziție de birou. Ar fi minunat ca spiritul critic dobândit zilele acestea să fie valorificat și pentru cauze mai mici, dar care sunt ceva mai greu de susținut, când există această amenințare directă, că-ți poți pierde job-ul. Există mulți Dragnea în țara asta, instituțiile publice sunt conduse mai ales de oameni ca ei, și noi suntem de vină că ajung așa departe. Să nu ne autoiluzionăm că, dacă Guvernul demisionează, gata, tot răul s-a dus.

Cred că protestele au adus niște schimbări uriașe.Pe lângă efectele practice, cred că am căpătat mai multă încredere în noi, am spulberat prejudecata că indiferent ce faci, e degeaba. I-am făcut să înțeleagă că existăm și că nu pot face totul de capul lor. E minunat. După letargia și demotivarea din timpul alegerilor, #Ne-am trezit. E atât de emoționant să-i auzi pe atâția oameni spunând că vin acolo pentru că își doresc să-și vadă copiii crescând și muncind într-o Românie normală. Noi toți, zilele acestea, ne-am mai dat o șansă. Și am câștigat. După două trei zile de protest, aș fi spus că numai abrogarea OUG 13. Acum, după tot disprețul cu care a fost tratată vocea străzii, cred că în afară de abrogare/anulare sunt necesare și câteva demisii, în primul rând a celor responsabili de această ordonanță, dar și a liderilor PSD și ALDE.

MARIUS CHIVU, scriitor: „Nu poți avea prea multă încredere în Stat”

Am participat la proteste stradale încă din anii facultăţii pentru că arta, în general, şi literatura, în special, m-a învăţat de mic că nu poţi avea prea multă încredere în Stat. Nu poţi citi romanele unor Kafka şi Orwell sau memorialistica scrisă în sisteme opresive fără să înveţi odată pentru totdeauna că trebuie permanent să lupţi pentru drepturile şi libertăţile tale cu atît mai abitir cu cît autorităţile te asigură că veghează ca acestea să(-ţi) fie respectate. Istoria omenirii este, de fapt, o istorie a abuzurilor, a conflictelor şi a eforturilor permanente de a obţine drepturi, dreptate şi respect pentru oameni. De aceea protestul nu se termină niciodată! Şi îmi place să folosesc acest cuvînt la singular pentru că toate protestele, orice şi fiecare protest, ne privesc, în fond pe toţi. Diversitatea şi alteritatea fiecăruia sînt parte din identitatea noastră ca specie. Religia, rasa, etnia, orientarea sexuală, clasa socială toate acestea pentru mine nu sînt decît variaţii la propria mea identitate, motiv pentru care am participat şi am susţinut inclusiv protestele care nu mă priveau în mod direct. Cu toate astea, nu sînt ceea ce se cheamă un activist sau un militant, nu fac parte din vreo asociaţie sau organizaţie şi nu am un discurs ideologic, dar voi face parte întotdeauna dintre protestatari. Nu există democraţie fără protest; protestul este condiţia democratică prin excelenţă.

Am fost în piaţă împotriva OUG-ului pesedist încă din prima zi şi n-am lipsit nici o seară. Nimic din toată afacerea acestui OUG nu are de-a face cu democraţia: este un abuz grosolan asupra Codului Penal, un abuz gîndit şi pus la cale spre propriul folos de un grup infracţional ajuns la putere în circumstanţe nefericite, un atentat la buna funcţionare a statului de drept. Felul în care s-a încercat adoptarea lui, discursul sfidător şi calomnios al membrilor guvernului la adresa propriilor cetăţeni au fost nişte acte politice comparabile (exceptînd violenţa, fireşte) cu mineriadele de la începutul anilor `90. Am ieşit din casă (şi aş fi ieşit cu orice risc) pentru că astfel de gesturi îmi şi ne afectează viaţa în mod profund şi este dreptul şi chiar datoria mea să nu accept acest lucru. If we settle for less now, we settle for nothing later!

Arta, în esenţa ei, este o formă de protest prin faptul că stimulează gîndirea şi imaginaţia vehiculînd idei şi perspective variate dincolo de clişee, interdicţii şi prejudecăţi, dincolo de norme, dogme şi ideologii. Arta e o reflecţie asupra lumii şi a condiţiei umane; de aceea se spune că arta aduce confort celor tulburaţi şi îi tulbură pe cei liniştiţi. Prin urmare, artiştii ar trebui întotdeauna să se alăture protestelor celor mai puţin reprezentaţi, cu atît mai mult acelor proteste împoriva stărilor de lucruri care ne afectează pe toţi. Statutul de artist presupune şi responsabilităţi, nu doar beneficii. Artistul este o voce şi sînt momente cînd el trebuie să vorbească în numele celor care nu se pot face auziţi. În acest caz, implicarea artiştilor a fost necesară pentru a da curaj, a oferi motivaţie şi a-i inspira pe cei dezamăgiţi, care, poate, îşi pierduseră speranţa. Ceea ce au făcut artiştii noştri în zilele protestului anti-OUG – de la Inna, Delia, Smiley, Voltaj sau Tudor Chirilă, pînă la Dan Perjovschi, Maia Morgenstern, Mircea Cărtărescu şi Mihai Şora – va trebuit să devină standard pentru orice protest împotriva oricărui abuz îndreptat spre cetăţean sau spre Statul de drept. Mesajul meu pentru artişti e că ar trebui să luăm experienţa acestui protest ca pe un standard al solidarităţii noastre de aici încolo.

Protestul anti-OUG a adus deja schimbarea: ne-a arătat că sîntem o generaţie imună la manipulările politicului, că împărţim aceleaşi valori democratice dincolo de opţiunile noastre politice, că bula noastră este mult mai mare decît ne-o imaginam şi că, în fond, ne putem baza unii pe alţii.

RADU VANCU, poet: „România a arătat de puține ori la fel de admirabilă”

Judecată după chipul & asemănarea guvernului acestuia penal, România a arătat de puține ori la fel de jalnic.

Judecată după chipul & asemănarea sutelor de mii de români din stradă, România a arătat de puține ori la fel de admirabilă.

Ce e în joc în aceste zile e mai mult decât un detaliu ținând de codul penal; e însuși chipul României. În următoarele zile vom alege cum vrem să arătăm. Ne vom alege – pentru multă vreme de acum înainte – chipul.

România admirabilă ne așteaptă în stradă.

TUDOR GIURGIU, regizor și producător: „Trăim o perioadă în care artistului trebuie să îi pese de Cetate”

Am fost în piață în fiecare seară și am regăsit atmosfera Pieții Universității din anii ‘90. Mergeam acolo regulat și mă bucur că spiritul, energia, umorul protestatarilor e același, ba chiar s-a upgradat. Un fel de 2.0.

Am ieșit, după ce l-am văzut pe impostorul de Iordache răspunzînd jurnaliștilor cu deja faimoasa sintagmă altă intrebare. Mi s-a părut că e prea mult. Că își bat joc de noi. De fapt, de cei mulți, tăcuți, prostiți în ultimii douăzeci și cinci de ani, amețiți cu niște sute de lei în plus și cu mirajul unei vieți mai bune. M-a deranjat minciuna și schema asta diabolică a lui Dragnea de a pregăti terenul din timp pentru a impune Ordonanțele pe furiș, la ceas de seară.

Fiecare e liber să creadă și să facă ce vrea. Cum îl taie capul sau îi dictează conștiința. Cred însă că trăim o perioadă în care artistului trebuie să îi pese de Cetate. Să se implice. Să vrea să schimbe ceva. Să se lupte. Experiența realizării filmului De ce eu? a fost una incredibilă pentru mine, iar reacțiile avute prin țară, în special în orașe mici, discutînd cu oameni din toate categoriile sociale, mi-au arătat că nu facem lucruri degeaba, că avem o influență, că oamenii sunt sensibili la creațiile noastre. Teatrul sau filmul trebuie să aibă și o implicare social, să își propună de la bun început să schimbe ceva, să aibă impact, altfel riscăm să ne închidem într-o colivie și să ne simțim geniali doar cînd luăm premii și ajungem să ne felicităm între noi.

Eu rămîn un optimist incurabil. Ceva vor aduce (n.r.: protestele), nu știu însă ce anume. Mi-aș dori ca PSD-ul să realizeze ridicolul situației în care a fost pus de Dragnea, Ciordache si ceilalți și să declanșeze o ultra-necesară reformă internă. Nu le poate lua nimeni guvernarea dar cred că, sub o presiune constantă și puternică, vor primeni puțin Guvernul. Sigur însă că vor face toate astea peste o lună cînd va fi cam tîrziu… La modul idealist, mi-aș dori alegeri anticipate, un fel de restart al vieții politice, al atitudinii față de tot ce s-a întîmplat dar cred că va fi foarte greu. Mă bucur însă că tot mai mulți tineri se implică și devin preocupați de tîmpeniile făcute de politicieni.

MIHAI IORDACHE, muzician: „OUG a fost o sfidare la adresa oamenilor cinstiți”

Am ieșit datorită revoltei pe care mi-a provocat-o adoptarea Ordonanței de urgență, pe care o consider o sfidare la adresa oamenilor cinstiți. Artiștii ar trebui să iasă în stradă, atâta timp cât o fac din convingere. Mesajul meu pentru ei: să nu facă piese lacrimogene despre România după ce au cântat în campania PSD, e penibil.

Protestele nu vor aduce schimbarea, speram doar să aducă anularea OUG. PSD a câștigat alegerile în mod incontestabil, restul sunt speculații și wishful thinking.

KATIA PASCARIU, actriță: „Politicul să fie mai speriat de mânia poporului”

Am ieșit de-abia după OUG de noapte. La protestele de la Universitate nu m-am dus, nu eram încă atât de indignată, mi se părea că e ceva banal și previzibil felul în care PSD acționa. Am ieșit însă visceral când am ajuns seara acasă, obosită, și am aflat ce s-a întâmplat - asta chiar m-a făcut să ies din casă la 12 noaptea și să merg la guvern. Altfel, m-am mai temperat acum, căci mi-am adus aminte că sunt cauze pentru care oamenii nu ies, pentru că nu fac rating și nu se află, și nu se cântă, și nu se solidarizează decât prea puțini ca să conteze.

Pe de altă parte, sunt foarte fericită că nu am simțit nicio secundă atmosferă de revoluție sau de pericol. Am simțit entuziasm și optimism - sper să ne țină și să credem în vocea noastră, dar și politicul și economicul să fie mai speriați de mânia poporului, sau a unei mari părți din el. Mă deranjează confuzia majoră în ceea ce privește comunismul și socialismul, unul din motivele mele personale pentru care am ieșit fiind și furtul și impostura celor de la PSD- ei nu sunt stânga, noi nu avem o stânga în România. Cred că artiștii au ieșit, la fel ca oameni din toate categoriile. Cred că artiștii au ieșit, la fel ca oameni din toate categoriile. Succesul protestelor ar fi o viață mai stabilă și mai liniștită - politic, social, economic- pentru toată lumea, de aici și de aiurea.

Mai multe mărturii de la alți artiști care au fost la proteste găsiți în ediția online a revistei Arte și Meserii: www.revistaartesimeserii.ro

Au contribuit: Silvia Grădinaru, Alexandra Tănase și Hildegard Ignătescu.

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Putem protesta si o facem contra coruptiei.Dar sa strangem randurile sa preluam haturile de la politicieni.Poate aceasta petitie ajuta la ceva daac e promovata sa stranga 100 000 semnaturi.
    https://www.petitieonline.com/motiune-romania
    Cu respect
    Marius bere
    • Like 0
  • Crabu check icon
    Doamne pupa-ti-as gura ta de contributor meseriaș, ce articol lung si plictisitor! Ar trebui însoțit la inceput de un sinopsis!
    • Like 0


Îți recomandăm

litoral 2021

Totul a pornit de la o simplă aluniță pe care o avea pe spate, din naștere. Mereu râdea cu părinții ei - era alunița după care o puteau recunoaște imediat, în cazul în care ar fi pierdut-o pe malul mării. (Foto: Rob Wilkinson / Alamy / Alamy / Profimedia)

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Echipa de fericire

„Am tras de mine cât am putut și la 11 și 50 de minute știu că a venit pe lume Teodor. I-am auzit pentru prima dată glasul, l-am simțit pe pieptul meu, i-am văzut pielea, am știut că i s-a pus sângele în mișcare... că a venit pe lume, de fapt”- Alexandra povestește zâmbind cele mai intense 40 de minute din viața ei.

Citește mai mult

Silvia Demeter

Acel grajd avea să capete, în doi ani, o nouă funcțiune - living, dining și bucătărie în ceea ce avea să devină, prin măiestria arhitectei, reședința de vară a Prințului Charles. Totul cu un mesaj – păstrarea tradiției, salvarea patrimoniului arhitectural din zonele rurale ale României. Foto opiniatimisoarei.ro

Citește mai mult