Foto: Rüdiger Rebmann / imageBROKER / Profimedia
Probabil că toată lumea a auzit sintagme de tipul „să fii în contact cu tine”, „să te asculţi pe tine”, „să te cunoşti pe tine”. Dar oare este clar la ce se referă acest lucru?
Psihicul uman este, pe cȃt de complex, pe atȃt de fragil, uneori. În special în traumă, cȃnd persoana se confruntă cu sentimentul neputinței proprii în faţa unor factori care par copleşitori, de multe ori singura apărare posibilă a psihicului este evadarea.
Aşa se ajunge, în multe cazuri, ca persoanele care nu se simt suficient de puternice pentru a face faţă unei situaţii să o evite. Evitarea poate fi fizică sau psihologică.
Cu evitarea fizică ne-am confruntat toţi: că ne-a fost frică, atunci cȃnd eram mici, de apă şi am refuzat să intrăm într-un bazin, sau am traversat strada ca să nu trecem pe lȃngă o persoană care ni se părea periculoasă, sau că am ocolit de la distanţă un cȃine care părea ameninţător şi așa mai departe. Pȃnă la urmă, evitarea situaţiilor cu potenţial de pericol este o soluţie corecta şi sănătoasă psihologic.
Pe de altă parte, această evitare fizică poate merge uneori prea departe: cȃnd singura metodă de confruntare cu situaţii dificile este evitarea, ajungem să nu mai mergem la examene pentru că ne este teamă de un eşec şcolar, să nu mai călătorim pentru că ne este teamă de un posibil furt. Evităm orice situaţie socială pentru că ne este teamă de inadecvare, refuzăm o poziţie managerială la job pentru că ne sperie prezentările publice şi lista poate continua.
Evitarea fizică, dacă este folosită persistent, duce rapid la evitare psihologică. Orice situaţie cu potenţial negativ este evitată mental: pur şi simplu persoana nu se mai gȃndeşte la ea, nu o mai ia în considerare, nu o mai evaluează, ci o elimină din capul locului. Apoi evitarea se extinde la orice este nou, pentru că necunoscutul implică un efort de adaptare, iar acest efort poate fi uşor ocolit prin evitare. Şi astfel persoana devine din ce în ce mai retrasă, dar şi mai convinsă că nu poate face faţă unor situaţii percepute ca dificile, pentru că are din ce în ce mai puţină experienţă în a gestiona condiţii noi şi este din ce în ce mai obişnuită să le evite.
Care este factorul dezadaptiv din mecanismul evitării? Faptul că persoana care tinde să evite orice uită că oamenii cresc, se dezvoltă şi odată cu dezvoltarea apar competenţe noi care ajută la gestionarea situaţiilor deosebite. De fapt, cineva care a folosit mecanismul evitării nici nu prea şi-a dat ocazia să se dezvolte; a rămas la stadiul corespunzător momentului retragerii. Un copil care se temea că va fi făcut „de rȃs în faţa clasei” pentru că a greşit ceva la o temă şi a recurs la mecanismul evitării, fie nu-şi va mai face temele, fie chiar va începe să lipsească de la şcoală. Aşa că nici nu va învăţa să facă teme şi nici nu va avea experienţa laudelor aduse unei teme corecte. Peste ani va rămȃne exact cu amintirea unui eşec şcolar, deşi probabil cu puţin efort ar fi reuşit să îl depăşească. Cu cȃt mai mult se evită confruntarea cu situaţia percepută ca potenţial neplăcută, cu atȃt se folosesc mai puţin resursele personale care ar ajuta să fie depăşită. Resursele nu sunt folosite nu sunt exersate şi în final persoana nici nu-şi mai dă seama că le are.
În acest moment se instalează o puternică insatisfacţie cu sine; persoana în cauză crede despre sine că nu poate, că este cumva inferioară celorlalţi. A trăi cu această imagine de sine este un factor traumatizant puternic, drept care psihicul recurge la o a doua armă extrem de puternică: disocierea.
Disocierea este un mecanism de apărare a eului de nivel inferior, care constă în izolarea porţiunii neplăcute a sinelui de cȃmpul uzual al conştiinţei.
Probabil că fiecare a avut o oarecare experienţă a disocierii: pȃnă la urmă cȃnd privim la un film sau citim o carte care ne pasionează, conştiinţa noastră este în acea acţiune, şi uităm complet unde suntem sau care e propriul nostru context de viaţă. Pe de altă parte, pentru majoritatea oamenilor, disocierea rămȃne la acest nivel.
Ei bine, dacă viaţa curentă este dominată de anxietate sau de depresie, disocierea pare să ajute, iar unii oameni caută refugiu în procesul disociativ: exemplul orelor lungi petrecute în lumea ireală a jocurilor pe calculator sau în visuri despre un viitor minunat dar neclar conturat sunt manifestări disociative mult mai pronunțate (şi probabil că fiecare din noi îşi poate reaminti un moment cȃnd avea treburi, fie foarte multe, fie percepute ca foarte dificile şi neplăcute, drept care s-a refugiat într-un film sau… în somn).
În situațiile mai grave, disocierea devine a doua natură: persoana practic se fragmentează; o parte care are probleme percepute ca imposibil de rezolvat, parte care e respinsă de conştiinţă, îngropată undeva în inconştient, şi o parte care poate funcţiona fără nicio grijă referitoare la sine, prezent sau viitor.
Uneori, disocierea este cea mai bună apărare de moment a creierului în situaţii de trauma majoră: cine a citit „Papillon” a lui Henri Charriere poate îşi aminteşte de excursiile mentale în trecutul frumos al personajului întemniţat, care l-au ajutat pe erou să supravieţuiască unor ani de carceră.
Dar disocierea ca soluţie definitivă la probleme este extrem de păguboasă. Nu de alta, dar partea disociată nu încetează să existe, rămȃne acolo şi poate oricȃnd să iasă la suprafaţă. De la un punct încolo lupta persoanei care disociază nu mai e cu situaţia care o sperie, ci chiar cu partea disociată, pe care trebuie (imperativ) să nu o lase să se manifeste. Aşa se ajunge la pierderea completă a contactului cu sine. Cu cȃt este disociată o parte mai mare a persoanei, cu atȃt cea care ramȃne este mai schematică, mai săracă, mai limitată şi mai incapabilă de funcţionare corespunzătoare.
Ce e de făcut: soluţia este confruntarea cu temerile. Procesul pare greu, imposibil şi este înfricoşător, dar este practic singurul drum spre funcţionalitate.
Primul pas este admiterea faptului că partea disociată există. Acesta e începutul contactului cu sine: a realiza că evităm cu tot dinadinsul ceva din noi înşine. A face asta dintr-odată e extrem de greu; de fapt nici recomandabil nu este. Ne este teamă de ruperea unor baraje mentale care ne-ar lăsa în faţa unui şuvoi de sentimente care ne-ar copleşi. Dar nu vorbim de dărȃmarea unui baraj, ci de deschiderea unui robinet. Care la început va fi lăsat doar să picure; cȃte un pic în fiecare zi.
Odată ce dăm voie părţii disociate să ni se arate, ar fi să ne gȃndim dacă evitarea ne-a adus ceva cu adevărat bun sau nu. Sunt situaţii în care evitarea e sănătoasă, dar majoritatea cazurilor de evitare nu se referă la situaţii cu real potenţial de risc (cum ar fi deplasarea într-o zonă de război sau practicarea de activităţi periculoase), ci doar la cazuri pe care la un moment dat nu am ştiut să le gestionăm. De la a fi ratat o parcare cu spatele care ne-a atras înjurăturile partenerilor de trafic pȃnă la o situaţie în care am fost ridicoli în public, acestea nu sunt lucruri care odată petrecute aşa rămȃn pe vecie: exerciţiul, expunerea, experienţa şi nu în ultimul rȃnd suportul unor persoane apropiate ne pot ajuta să facem mai bine data viitoare. Cu o singură condiţie: să ne dăm voie să mai existe o dată viitoare.
Această expunere se poate face şi ea gradat, controlat, pas cu pas. Şi de fiecare dată avem să reflectăm la ce am făcut mai bine, la progres, şi nu la ce noi considerăm că încă nu este suficient de bun.
Pentru că alternativa este renunţarea, puţin cȃte puţin la viaţă în sine: prin evitare ocolim situaţiile neplăcute, e adevărat, dar nu mai avem nici ocazia de a avea experienţe plăcute. Dacă vom construi, prin evitare şi disociere, un zid gros în jurul nostru, care să ne protejeze de fricile noastre, să reţinem că zidul împiedică săgeţile, dar nu lasă să între nici soarele, iar în lipsa soarelui ne vom dezvolta ca nişte plante firave, fără vigoare şi fără capacitatea de a înflori.
Articol preluat de pe blogul autoarei
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.