Azi, când școala s-a mutat într-un cloud, în România 300.000 de copii rămân tot în picioarele goale

(Cu prietenii din satul copilăriei, Deleni /Foto arhiva personală a autorului)

Pas lângă pas, pas lângă pas, cu grijă să nu vărs gălețile cu apă. Și acum ca și dățile trecute car tot două, ca să mă echilibrez ușor, deci ar trebui să fie bine. Merg totuși încet și aleg aproape tehnic, cum să pășesc, ca să nu calc în vreuna din sârmele sau bucățile ascuțite de table de pe drum, pentru că nici acum nu am gumarii în picioare. Douăzeci de ani mai târziu urmează să învăț că ăsta e întocmai felul corect în care ar trebui să pășesc pe o potecă de muncă plină de grohotiș. Dar deocamdată, la cei mai puțin de zece ani ai mei și de la înălțimea celor două găleți cu apă pe care le aduc de la fântână în picioarele goale, pășesc așa doar ca să nu mă zgârii și rănesc inutil. Cânt veselă și simt că nu-mi lipsește nimic.

Se făcea momentul ăsta mai bine de acum douăzeci și cinci de ani. E o imagine pe o care o văd des în visele mele și un mod de a fi pe care cei apropiați îl recunosc ușor. Și astăzi stau cel mai adesea în picioarele goale la birou și mă descalț aproape mereu când mă văd cu cineva în preajma căruia mă simt confortabil. Și mă simt confortabil des cu ceilalți, așadar multe locuri publice au prins să vadă alunița atipică pe care o port în talpa dreaptă. 

Undeva la fix două decenii mai târziu de la poteca prăfuită care ducea la fântână, se face că urmează să mă întâlnesc cu Corina, care în vara lui 2017 este CEO-ul unuia din cele mai importante ONG-uri de educație din România.. În ambele zile strălucește fix același soare senin de vară și tot în ambele, am un sentiment de tihnă și de faptul că am de ajuns. De ajuns din orice aș avea nevoie. Începem să vorbim despre educație și, din vorbă în vorbă, îmi spune că tocmai au terminat un studiu ca să vadă de ce nu ajung la școală copiii din comunitățile lor, atunci când nu ajung.

Cauza numărul trei, îmi povestește ea, sunt durerile de dinți și faptul că îi dor sau le cad și le e rușine să meargă așa la școală. Cauza numărul doi, previzibil, sunt părinții care cred că sunt lucruri mai important de făcut pe maidan, decât răsfoitul cărțile. Și fix acum, înainte să-mi spună care e prima cauză pentru care copiii români din mediul rural nu ajung la școală, trag ultimele respirații de senin și din „avem de ajuns din tot ce ne trebuie” pentru că ce a urmat m-a făcut să simt radical reversul. Nu au încălțări. Douăzeci de ani mai târziu de la pașii mei în picioarele goale spre fântână, copiii din sate tot nu au încălțări. Doar că acum se face că nu mai suntem în România anilor ’90, într-un sat moldovenesc de pe granița cu Republica Moldova, ci într-o Românie în care încep deja să prospere companiile de robotică, care face parte dintr-o lume în care asistăm la o nouă renaștere dată de evoluția galopantă a tehnologiei. Îmi repet în gând cuvânt cu cuvânt…în timp ce în lume apar primele universități de inteligență artificială, în România copiii nu ajung la școală pentru că nu au încălțări.

Cu prietenii din satul copilăriei, Deleni /Foto arhiva personală a autorului

Azi, în carantină, dintre amintirile de pe maidan pe care le văd cel mai des în visele mele sunt momentele în care mă întâlnesc cu un sătean, care inevitabil mă întreabă: „Tu a cui ești, măi copilă?”. Răspunsul pe care inevitabil îmi vine să îl dau nu mai e „a lui Damian”, numele bunicilor mei de mamă care mă creșteau, ci simt să întreb la rândul meu în răspuns „Ai cui sunt azi toți cei aproape trei sute de mii de copii care n-aveau încălțări, azi când școala s-a mutat într-un cloud la care poți avea acces, doar dacă îți permiți un telefon sau o tabletă?”. Și nu mă înțelegeți nicicum greșit, grija din întrebarea mea nu e că vor uita cum se definesc sinus și cosinus sau că vor uita cum să conjuge verbele în franceză. Grija mea e chiar cea din întrebare, ei ai cui sunt acum? Pentru că realitatea socială a celor mai mulți dintre acești copii e că, în general, ei sunt ai dascălilor lor, de multe ori singurii adulți care îi privesc cu gând bun și încredere că se pot face oameni mari și vrednici.

Pentru copiii desculți, întreruperea școlii înseamnă întocmai întreruperea acelei legături cu singurul adult care e drumul lor către o viață, care să îi fie deopotrivă „de ajuns” și lui, dar și nouă societății, care trăim contemporan cu toți cei trei sute de mii. Dimensiunile provocării nu sunt mici, dar noi - la Narada - suntem și azi încrezători, senini și în mentalitatea lui „avem de ajuns încât să le dăm și lor” și avem și un plan concret pentru asta prin Reacție pentru Educație. Altminteri, după ce totul va trece și praful se va așeza peste teama noastră de CoVid și vom spera să tragem o gură de aer proaspăt într-o societate care să-și fi rescris definiția pentru „succes”, e de folos să avem în vedere că nu putem avea succes într-o societate care eșuează. Și credem că solidaritatea de zilele astea e întocmai ce avem nevoie ca să începem să reușim împreună, inclusiv împreună cu cei trei sute de mii. Astăzi, dându-le acces la internet, mâine, acces la o tabletă și totodată șansa de a fi din nou în contact cu dascălii lor. Iar într-un mâine în care vom putea ieși din case, să le dăm și încălțările cu care să poată face drumul până la societatea pe care avem cu toții nevoie acum să o creăm.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp