Bate vântul pe Lipscani. În Centrul Vechi s-a deschis Muzeul Falimentului

Foto: Cristian Lică

Anul trecut, pe vremea asta, Centrul Vechi era arhiplin. Petrecăreții se înghesuiau, ca de obicei, printre terasele aglomerate, iar gagicile pe tocuri pășeau cu atenție sporită pe pavajul din piatră cubică.

Am ajuns prima oară în viața mea pe Lipscani, în 1990. Am fost cu taică-meu să-mi ia blugi Pyramid și sahariană turcească, pentru iarnă. Pe atunci, zona care urma să fie denumită Centrul Vechi era o mahala insalubră, împuțită și plină de șobolani. În clădiri dezmembrate sau părăginite își duceau existența câteva nefericite familii de romi, intrate cu japca și stabilite acolo. Autoritățile erau indiferente, chiar dacă unii dintre chiriașii abuzivi, în timpul iernii, făceau focul chiar în mijlocul sufrageriei.

Dacă mulți consideră Centrul Vechi de astăzi că fiind urât sau „kitschos”, atunci înseamnă că nu-și mai amintesc cum arăta în anii 90. Pe atunci, mașinile circulau libere pe toate străzile pietonale de astăzi, iar pavajul străzilor nu era deloc atât de drept, cum e acum. În realitate, te deplasai cu mașina printre dealuri și hârtoape, și puteai găsi loc de parcare doar pe câte o movilița de nisip sau pe câte o rămășiță de trotuar, între două tarabe cu acareturi.

Acareturi se găseau peste tot, intreagă stradă Lipscani și câteva dintre străzile limitrofe formau un mare talcioc, plin de tarabe colorate, așa cum mai poți observa și astăzi, prin India, prin bazarurile africane sau cele asiatice. Dragonul Roșu, în aer liber, cu marfă turcească. Găseai orice, haine, mâncare, jucării, aparatură, animale vii sau parai, adică dolari americani. Locul mustea de șmenari, bișnițari și infractori, iar proprietarii de tarabe își asigurau produsele împotriva hoților cu mecanisme ingenioase formate din sârme, folii și grilaje. Trebuia să stai cu mâna pe portofel și cu ochii în patru, să pipăi bine marfa și să numeri cu precizie restul. Cabine de probă nu existau însă clienții și clientele se dezbrăcau cu lejeritate în spatele tarabei.

Primele localuri mai renumite, au apărut la începutul anilor 2000, în jurul, pe atunci veșnicului, Club A. Îmi amintesc Hard & Heavy Cafe, mai târziu Backstage, Fire Club și, un pic mai personal, Amsterdam Cafe. Totuși ca să ajungi la orice club din Centrul Istoric, trebuia să traversezi un traseu anevoios, pe un pod de paleți, printre munți de noroaie și baltoci.

Lucrurile s-au îmbunătățit mult în anii 2000. Străzile au fost amenajate iar o parte dintre clădiri au fost reabilitate și redate în folosință, în condiții omologate. Investițiile imobiliare în preluarea și recondiționarea unor imobile abandonate s-au dovedit o afacere profitabilă. Majoritatea localurilor noi s-au deschis în astfel de spații. Totuși, în anii 2000, mafia era încă activă fățiș în Centrul Vechi, taxele de protecție plătite de proprietarii de afaceri fiind știute și plătite “la vedere”.

Desigur, multe lucruri s-ar fi putut face mult mai bine, însă, în ansamblu, anii 2000 au fost anii de dezvoltare semnificativă a Centrului Vechi, iar administrația s-a străduit să reintegreze în oraș o zonă aparent irecuperabilă. A ieșit ce a ieșit. Unii bucureșteni l-au îndrăgit, alții l-au detestat. Centrul Vechi a fost numit romantic, zgomotos, eclectic, sau oribil de-a dreptul. Eu prefer să-i spun Grădina Muzeului Kitschului.

După integrarea în UE, numărul turiștilor străini a crescut constant, depășind un milion de vizitatori anual, iar astfel, oferta turistică din Centrul Vechi s-a dezvoltat natural. Înainte de pandemie, între un sfert și o jumătate dintre clienții din Centrul Vechi erau străini, în funcție de sezon. Oferta turistică a crescut mult și s-a diversificat puțin. Zona s-a aglomerat de baruri, restaurante și cabinete de masaj, adică de prostituție mascată. Cultura, spectacolele sau experiențele turistice neconvenționale au avut mai puțin succes în Centrul Vechi decât în centrele istorice ale altor capitale europene.

În anii 2010, Centrul Vechi a fost într-o continuă schimbare. Au apărut restaurante noi, s-au reinventat altele, s-au amenajat câteva hosteluri curate, au venit Subway și Starbucks și s-a deschis bijuteria arhitecturală de la librăria Cărturești. Afacerile înfloreau, iar chiria unui spațiu bun, pentru un restaurant în Centrul Vechi, sărise de 10,000 euro/lună. Tot mai era multă paragină, multe dărăpănături și multă indolența administrativă. Însă turiștii străini, relaxați și indulgenți ca peste tot în lume, se simțeau bine. Până înainte de pandemie.

(Istoria Centrului Vechi este o istorie în miniatură a României din ultimii 30 de ani. În anii 90 a fost lăsat în paragină sau de izbeliște. În anii 2000 a avansat incoerent și inconsecvent, împins de bani europeni și de inițiative private. În anii 2010 a funcționat armonios, ca un amestec eclectic de mici, bere și manele, pe de o parte și fițe, figuri sau hipstereala, de cealaltă parte.)

Acum, bate vântul falimentului în Centrul Vechi. Restaurantele, barurile și cluburile s-au închis. Câteva terase, încă deschise, se amăgesc că vor reuși măcar să-și acopere costurile de funcționare, pe luna curentă. Toate planurile de afaceri ale cârciumilor din Centrul Vechi se bazează pe un trafic minim de turiști, iar acest număr tinde acum către zero. Unii comercianți au reușit să-și suspende contractele de plată pentru costisitoarele chirii, până în primăvară. Proprietarii de spații, prețioși și pretențioși până acum, au devenit extrem de indulgenți cu chiriașii, încercând să-și protejeze ultimele contracte viabile. După ce s-au expus toată vara virusului, în speranța conservării joburilor, cei câteva mii de bucătari, chelneri, ospătari sau hostesse zgribulite, au fost trimiși în șomaj. Randamentul lor economic a scăzut la zero.

Practic, nu este nicio șansă ca Centrul Vechi să revină la aglomerația din anii trecuți, în lipsa milionului de turiști străini. Banii lor i-au determinat pe investitori să investească, iar numărul lor i-a făcut pe alți investitori să le urmeze exemplul. În lipsa turiștilor, zona turistică cea mai populară a Bucureștiului, riscă să ajungă din nou în paragină.

Dacă vreți să aveți o viziune plastică asupra falimentului HORECA sau al turismului în general, cauzat de covid, dați o tură prin Centrul Vechi. Arată că un oraș abandonat, dintr-un joc pe calculator. Însă, nu uitați să va puneți masca. Dacă întâlniți vreo persoană, sigur va fi un polițist care vă va amenda.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp