Beția fricilor noastre și părintele treaz

Foto: Guliver Getty Images

Cei mai puternici declanșatori ai fricilor noastre sunt copiii. Atașamentul puternic trezește, de regulă, și cele mai grozave instincte de protecție.

Ne temem în permanență pentru siguranța și fericirea lor, căci așa suntem programați genetic să îngrijim și să ne îngrijorăm, să protejăm și să procreăm, să supraviețuim și să supra-reacționăm.

Mama natură face asta inteligent și fără prea multă emoție. Natura nu e sentimentală, e pragmatică. De pildă, un părinte bun din punct de vedere al legilor biologice este și un „părinte-tigru”, unul reactiv, irațional, nerezonabil social, capabil să lupte pentru supraviețuirea tribului său.

Nu de puține ori am văzut părinți angajați ridicol în conflictele propriilor copii, luându-le parte împotriva colegilor sau admonestând protector, deși într-un total nedrept echilibru de putere, pe copilul altuia, presupus agresor al odraslei proprii. Nu de puține ori am văzut revendicări de putere, concurență infantilă, jocuri de intimidare între familii – cu mize legate de copii, de talentul lor, de inteligența sau productivitatea lor școlară. 

„Se putea și mai bine!”, „Dar tu poți mai mult!”, „Data viitoare ai să te străduiești mai mult” sunt propoziții ucigașe. Pentru că toarnă în copii toxina celei mai triste perspective asupra lumii: cea din zona goală a paharului, adică a neîncrederii, a neliniștii, a anxietății 

Da, e ușor să judeci adulții când sunt angrenați în reacții emoționale nu mai sus de 12-13 ani. Totuși, în cazul părinților, reactivitatea lor exagerată trebuie neapărat că are și acest resort inconștient, scuzabil cumva: acela de activare naturală a fricii, a sistemului organic de supraviețuire.

Ne e teamă să nu se rateze, ne e teamă să nu ajungă la marginea societății, excluși și fără prieteni, ne e teamă să nu fie respinși, ne e teamă să nu fie nerespectuoși, ne e teamă să nu pățească ceva, să nu cadă pradă răutății și vicleniei lumii, să nu intre în conflicte, ne e teamă să îi lăsăm să iubească prea mult, ne e teamă să nu cumva să nu fie iubiți suficient, văzuți, apreciați sau relevanți în lume.

Culmea e că exact toate aceste temeri ne fac, fără să vrem, să țipăm la ei, să îi pedepsim, să îi rușinăm, să îi grăbim înainte, pe drumul promisiunilor unui final luminos și mincinos, la presupusul capăt al tunelului școlii, al tunelului liceului, al facultății, al slujbei, al vieții, în cele din urmă.

O singură notă de 6, de pildă, luată aiurea într-o zi mai proastă, din oboseală, din neatenție sau din stres capătă, în ochii mamei, conturul celei mai teribile prognoze: „copilul meu va ajunge măturător în stradă”! Este în reflexul nostru inconștient să facem proiecții catastrofale pentru fiecare moment mai puțin glorios din viața copiilor noștri, pentru că am fost educați să vedem viața din zona ei de minus, de lipsă, de absență, de ce ar mai trebui făcut ca să fim „suficient de buni”. „Se putea și mai bine!”, „Dar tu poți mai mult!”, „Data viitoare ai să te străduiești mai mult” sunt propoziții ucigașe. Pentru că toarnă în copii toxina celei mai triste perspective asupra lumii: cea din zona goală a paharului, adică a neîncrederii, a neliniștii, a anxietății că trebuie să te dovedești pe tine în ochii celorlalți, altfel, nu exiști cu adevărat. E ca și cum după ce ne naștem, e nevoie de a doua naștere – cea a validării în ochii semenilor. 

Copiii în care credem cu lumină în suflet și care n-au văzut de prea multe ori inimile noastre rănite și temătoare se realizează în viață oricum. Busola lor interioară vine din câți oameni au crezut sincer în ei

Asta nu înseamnă că nu avem standarde înalte pentru noi și copiii noștri, că nu ne dorim performanță, disciplină, valori. Că de mâine o să fim permisivi, indulgenți.

Poți ține spațiul pentru copilul tău în mii de moduri care permit exprimarea lor de sine, chiar și în sens performant – academic, sportiv, socio-emoțional, artistic. Numai că unii părinți o fac din perspectiva cealaltă, a jumătății pline a paharului, a încrederii în viață. O lege fundamentală a lumii este aceea că zona către care îți îndrepți atenția se obiectivează mai limpede și mai persistent în viața ta. Atenția creează lumi, creează vieți. Unde ne punem atenția, acolo se înfăptuiesc lucruri. Sunt oameni care se uită la ce este deja bine,la ce este deja realizat, la ce curge abundent în lume către noi și familiile noastre. Și sunt oameni care își îndreaptă ochii mai mult către ce nu merge, ce nu se completează, ce nu face click total cu viața proprie. Sunt părinți care se uită în testul copiilor întâi după pixul roșu și numărul de greșeli și părinți care pun întâi degetul, mulțumiți, sub câte rânduri reflectă gândire și realizare, prea-plin mental și sufletesc.

Copiii în care credem cu lumină în suflet și care n-au văzut de prea multe ori inimile noastre rănite și temătoare se realizează în viață oricum. Busola lor interioară vine din câți oameni au crezut sincer în ei, din câți au reușit să vadă mereu direcția optimistă, indiferent de micile frecușuri, poticniri sau rateuri de moment. 

Cei care vedem viața din zona ei de minus, de incomplet perpetuu suntem cei care țipăm la copii, cei care umilim, certăm, pedepsim. De ce? Pentru că mare parte din noi e fracturată de neînțelegerea sau neacceptarea unui lucru extrem de simplu: viața nu este nici albă, nici neagră, nici rea, nici bună, e ambele deopotrivă, în sensul că zonele de umbră și durere ale realității nu pot fi evitate, ci doar integrate, acceptate drept sursă de creștere. Cine luptă cu greșeala, cu propria umbră, cu propria micime, cu propriul ridicol, cu propria vulnerabilitate, cu propria impostură, luptă cu sine și luptă și cu copiii săi.

Încă o dată, aceasta nu este o invitație la acceptarea senină a propriei mediocrități, ci la integrarea propriilor neputințe, fără să avem reflexul de a le camufla, evita, disprețui sau blama. Îți poți vedea clar greșeala și poți rămâne, în același timp, prieten cu tine. Poți să îți dai o palmă peste frunte, să te miri de propria prostie cu vehemență, fără, totuși, să te și disprețuiești.

Copiii din școlile românești greșesc adesea. E absolut sănătos să identificăm greșeala, să o corectăm, să o comentăm. Numai că, de regulă, aceste acțiuni se fac, cultural vorbind, și cu multă judecată, neliniște, cu un bolovan mare de teamă că cel care o face e incomplet, e aberant, e slab, e predispus ratării pe viață. Poți pune presiune bună pe un copil, îl poți crește academic și emoțional subliniindu-i greșelile, atât timp cât în voce, în ochii și în inima ta rămân încrederea în el și convingerea ta personală că sunteți împreună pe drumul cel bun.

Înainte de a ne procesa cuvintele, copiii copiază și integrează starea noastră emoțională. Un părinte anxios va transmite, odată cu cel mai curat și rațional ”speech” educațional mai mult vibrația neliniștii și a neputinței proprii. Și se va purta în consecință, aliniat pe dinăuntru la ce simte, nu la ce spune vocea rațiunii. 

La toate evenimentele de parenting primesc cel puțin o întrebare despre copiii care nu ascultă, își sfidează de la 3 ani părinții, refuză regulile, spun „nu" prea des, sunt pietre „prea tari" în familie. Unul dintre cei mai blamați părinți ai zilelor noastre este părintele bleg, părintele permisiv, părintele înfruntat de propriul copil.

De cele mai multe ori avem probleme de comunicare și ascultare cu propriii copii pentru că avem probleme de acceptare a propriei identități. Suntem supărați pe ei pentru că suntem în luptă cu noi. Sau, dimpotrivă, suntem prea permisivi cu ei, pentru că ne simțim vinovați pentru „nu”, pentru interdicțiile normale și sănătoase, tocmai pentru că le asociem greșit cu emoții negative, de rușine, frică și vinovăție.

La toate evenimentele de parenting primesc cel puțin o întrebare despre copiii care nu ascultă, își sfidează de la 3 ani părinții, refuză regulile, spun „nu" prea des, sunt pietre „prea tari" în familie. Unul dintre cei mai blamați părinți ai zilelor noastre este părintele bleg, părintele permisiv, părintele înfruntat de propriul copil.

Sunt în jurul nostru, parcă, din ce în ce mai mulți părinți care au greutăți în:

- a trasa limite pentru copii;

- a stabili o rutină zilnică predictibilă;

- a tolera rivalitatea și certurile între frați;

- a evita gesturile hiperprotective;

- a nu se simți ei înșiși vinovați când spun "nu";

- a nu se lăsa manipulați de copii;

- a întârzia intervențiile personale când copilul e trist sau are o problemă;

- a susține emoțiile furtunoase;

- a refuza jucării sau recompense alimentare.

De ce? De ce avem, la extrema cealaltă, generații întregi de părinți prea indulgenți, hotărâți să decupeze orice norișor din tabloul devenirii copiilor lor?

La bază stă tot una din fricile noastre naturale și inconștiente, desenată de generațiile anterioare de părinți, bunicii de azi: frica de conflict, frica de disensiune. Am fost crescuți să suferim consecințe grave de câte ori ne angajam într-un conflict. Am fost învățați să evităm conflictul ca pe o deviație comportamentală.

Copiii care fac „prostii” caută, la nivel subconștient, să provoace în părinții lor tăria lui „nu” – cel fără nervi, fără frustrare, cel doar venit din leadership, din încredere în sine și din integrarea bucăților pe care și le urăște în sine.

Conflictul este o parte absolut normală în interacțiunile umane. Cei care avem în sistem reflexul de a-l evita ca pe ceva rău am învățat să ne înghițim emoțiile, să ne ascundem furia, să fim rezonabili cu prețul suprimării nevoilor personale și al punerii sub un capac teribil de instabil potențialul unor izbucniri de o mie de ori mai toxice mai târziu.

Pentru că ne activăm atât de panicos la conflict, nu știm cum să ne susținem copiii, să îi ajutăm să își traseze granițele personale, să își exprime nevoile, să își manifeste emoțiile, fie ele și negative, în fața celorlalți. Nu folosim conflictul copiilor, nici tristețile lor, nici rivalitățile, nici durerile ca sursă de creștere, ca oportunitate de întărire, pe dinăuntru, a senzației că își aparțin sieși. Căutăm doar să interzicem, să corectăm, să ajustăm, să diluăm, să suprimăm. Pentru că alegem să ne uităm către viață prin sticla goală și rece din zona „fără plin” a paharului.

Copiii care fac „prostii” caută, la nivel subconștient, să provoace în părinții lor tăria lui „nu” – cel fără nervi, fără frustrare, cel doar venit din leadership, din încredere în sine și din integrarea bucăților pe care și le urăște în sine.

Deci, dacă nu ne ascultă copiii, sunt mari șanse ca sursa de armonie în familie să vină după ce am vindecat în noi teama de conflict, teama de ratare, teama de nefericire și reflexul de a cosmetiza ce nu se simte bine. Nu tot ce nu se simte bine e rău. Și emoțiile negative, și traumele sunt surse de creștere.

Dacă biologia scuză reflexele noastre de a ne teme de conflict, de nefericire, de eșec, de sărăcie, de boală – copiii noștri nu o vor face. Destinul lor atârnă nu de o școală sau alta, nu de o diplomă sau alta, ci de cât echilibru este acum în noi, de cât de bine ne conștientizăm fricile ca să nu îi rănim, transmițându-le de la o generație la alta. Nu degeaba spune-o vorbă din popor că toți copiii plătesc pentru greșelile părinților lor. Nu sunt greșeli propriu-zis, sunt programe inconștiente, ca virușii din ce în ce mai sofisticați și discreți în sisteme perfomante și perpetuu vulnerabile.

Suntem în secolul anxietății, dar și în cel al conștientizării. E normal să ne fie frică, dar nu este deloc cool să nu facem efortul trezirii noastre din matrix, din toate condiționările culturale și emoționale care ne otrăvesc copiii. E o chestiune de igienă emoțională, dureroasă, dar cu incredibil de profunde consecințe pentru viitorul umanității. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp