Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Beția fricilor noastre și părintele treaz

Parinti si copii

Foto: Guliver Getty Images

Cei mai puternici declanșatori ai fricilor noastre sunt copiii. Atașamentul puternic trezește, de regulă, și cele mai grozave instincte de protecție.

Ne temem în permanență pentru siguranța și fericirea lor, căci așa suntem programați genetic să îngrijim și să ne îngrijorăm, să protejăm și să procreăm, să supraviețuim și să supra-reacționăm.

Mama natură face asta inteligent și fără prea multă emoție. Natura nu e sentimentală, e pragmatică. De pildă, un părinte bun din punct de vedere al legilor biologice este și un „părinte-tigru”, unul reactiv, irațional, nerezonabil social, capabil să lupte pentru supraviețuirea tribului său.

Nu de puține ori am văzut părinți angajați ridicol în conflictele propriilor copii, luându-le parte împotriva colegilor sau admonestând protector, deși într-un total nedrept echilibru de putere, pe copilul altuia, presupus agresor al odraslei proprii. Nu de puține ori am văzut revendicări de putere, concurență infantilă, jocuri de intimidare între familii – cu mize legate de copii, de talentul lor, de inteligența sau productivitatea lor școlară. 

„Se putea și mai bine!”, „Dar tu poți mai mult!”, „Data viitoare ai să te străduiești mai mult” sunt propoziții ucigașe. Pentru că toarnă în copii toxina celei mai triste perspective asupra lumii: cea din zona goală a paharului, adică a neîncrederii, a neliniștii, a anxietății 

Da, e ușor să judeci adulții când sunt angrenați în reacții emoționale nu mai sus de 12-13 ani. Totuși, în cazul părinților, reactivitatea lor exagerată trebuie neapărat că are și acest resort inconștient, scuzabil cumva: acela de activare naturală a fricii, a sistemului organic de supraviețuire.

Ne e teamă să nu se rateze, ne e teamă să nu ajungă la marginea societății, excluși și fără prieteni, ne e teamă să nu fie respinși, ne e teamă să nu fie nerespectuoși, ne e teamă să nu pățească ceva, să nu cadă pradă răutății și vicleniei lumii, să nu intre în conflicte, ne e teamă să îi lăsăm să iubească prea mult, ne e teamă să nu cumva să nu fie iubiți suficient, văzuți, apreciați sau relevanți în lume.

Culmea e că exact toate aceste temeri ne fac, fără să vrem, să țipăm la ei, să îi pedepsim, să îi rușinăm, să îi grăbim înainte, pe drumul promisiunilor unui final luminos și mincinos, la presupusul capăt al tunelului școlii, al tunelului liceului, al facultății, al slujbei, al vieții, în cele din urmă.

O singură notă de 6, de pildă, luată aiurea într-o zi mai proastă, din oboseală, din neatenție sau din stres capătă, în ochii mamei, conturul celei mai teribile prognoze: „copilul meu va ajunge măturător în stradă”! Este în reflexul nostru inconștient să facem proiecții catastrofale pentru fiecare moment mai puțin glorios din viața copiilor noștri, pentru că am fost educați să vedem viața din zona ei de minus, de lipsă, de absență, de ce ar mai trebui făcut ca să fim „suficient de buni”. „Se putea și mai bine!”, „Dar tu poți mai mult!”, „Data viitoare ai să te străduiești mai mult” sunt propoziții ucigașe. Pentru că toarnă în copii toxina celei mai triste perspective asupra lumii: cea din zona goală a paharului, adică a neîncrederii, a neliniștii, a anxietății că trebuie să te dovedești pe tine în ochii celorlalți, altfel, nu exiști cu adevărat. E ca și cum după ce ne naștem, e nevoie de a doua naștere – cea a validării în ochii semenilor. 

Copiii în care credem cu lumină în suflet și care n-au văzut de prea multe ori inimile noastre rănite și temătoare se realizează în viață oricum. Busola lor interioară vine din câți oameni au crezut sincer în ei

Asta nu înseamnă că nu avem standarde înalte pentru noi și copiii noștri, că nu ne dorim performanță, disciplină, valori. Că de mâine o să fim permisivi, indulgenți.

Poți ține spațiul pentru copilul tău în mii de moduri care permit exprimarea lor de sine, chiar și în sens performant – academic, sportiv, socio-emoțional, artistic. Numai că unii părinți o fac din perspectiva cealaltă, a jumătății pline a paharului, a încrederii în viață. O lege fundamentală a lumii este aceea că zona către care îți îndrepți atenția se obiectivează mai limpede și mai persistent în viața ta. Atenția creează lumi, creează vieți. Unde ne punem atenția, acolo se înfăptuiesc lucruri. Sunt oameni care se uită la ce este deja bine,la ce este deja realizat, la ce curge abundent în lume către noi și familiile noastre. Și sunt oameni care își îndreaptă ochii mai mult către ce nu merge, ce nu se completează, ce nu face click total cu viața proprie. Sunt părinți care se uită în testul copiilor întâi după pixul roșu și numărul de greșeli și părinți care pun întâi degetul, mulțumiți, sub câte rânduri reflectă gândire și realizare, prea-plin mental și sufletesc.

Copiii în care credem cu lumină în suflet și care n-au văzut de prea multe ori inimile noastre rănite și temătoare se realizează în viață oricum. Busola lor interioară vine din câți oameni au crezut sincer în ei, din câți au reușit să vadă mereu direcția optimistă, indiferent de micile frecușuri, poticniri sau rateuri de moment. 

Cei care vedem viața din zona ei de minus, de incomplet perpetuu suntem cei care țipăm la copii, cei care umilim, certăm, pedepsim. De ce? Pentru că mare parte din noi e fracturată de neînțelegerea sau neacceptarea unui lucru extrem de simplu: viața nu este nici albă, nici neagră, nici rea, nici bună, e ambele deopotrivă, în sensul că zonele de umbră și durere ale realității nu pot fi evitate, ci doar integrate, acceptate drept sursă de creștere. Cine luptă cu greșeala, cu propria umbră, cu propria micime, cu propriul ridicol, cu propria vulnerabilitate, cu propria impostură, luptă cu sine și luptă și cu copiii săi.

Încă o dată, aceasta nu este o invitație la acceptarea senină a propriei mediocrități, ci la integrarea propriilor neputințe, fără să avem reflexul de a le camufla, evita, disprețui sau blama. Îți poți vedea clar greșeala și poți rămâne, în același timp, prieten cu tine. Poți să îți dai o palmă peste frunte, să te miri de propria prostie cu vehemență, fără, totuși, să te și disprețuiești.

Copiii din școlile românești greșesc adesea. E absolut sănătos să identificăm greșeala, să o corectăm, să o comentăm. Numai că, de regulă, aceste acțiuni se fac, cultural vorbind, și cu multă judecată, neliniște, cu un bolovan mare de teamă că cel care o face e incomplet, e aberant, e slab, e predispus ratării pe viață. Poți pune presiune bună pe un copil, îl poți crește academic și emoțional subliniindu-i greșelile, atât timp cât în voce, în ochii și în inima ta rămân încrederea în el și convingerea ta personală că sunteți împreună pe drumul cel bun.

Înainte de a ne procesa cuvintele, copiii copiază și integrează starea noastră emoțională. Un părinte anxios va transmite, odată cu cel mai curat și rațional ”speech” educațional mai mult vibrația neliniștii și a neputinței proprii. Și se va purta în consecință, aliniat pe dinăuntru la ce simte, nu la ce spune vocea rațiunii. 

La toate evenimentele de parenting primesc cel puțin o întrebare despre copiii care nu ascultă, își sfidează de la 3 ani părinții, refuză regulile, spun „nu" prea des, sunt pietre „prea tari" în familie. Unul dintre cei mai blamați părinți ai zilelor noastre este părintele bleg, părintele permisiv, părintele înfruntat de propriul copil.

De cele mai multe ori avem probleme de comunicare și ascultare cu propriii copii pentru că avem probleme de acceptare a propriei identități. Suntem supărați pe ei pentru că suntem în luptă cu noi. Sau, dimpotrivă, suntem prea permisivi cu ei, pentru că ne simțim vinovați pentru „nu”, pentru interdicțiile normale și sănătoase, tocmai pentru că le asociem greșit cu emoții negative, de rușine, frică și vinovăție.

La toate evenimentele de parenting primesc cel puțin o întrebare despre copiii care nu ascultă, își sfidează de la 3 ani părinții, refuză regulile, spun „nu" prea des, sunt pietre „prea tari" în familie. Unul dintre cei mai blamați părinți ai zilelor noastre este părintele bleg, părintele permisiv, părintele înfruntat de propriul copil.

Sunt în jurul nostru, parcă, din ce în ce mai mulți părinți care au greutăți în:

- a trasa limite pentru copii;

- a stabili o rutină zilnică predictibilă;

- a tolera rivalitatea și certurile între frați;

- a evita gesturile hiperprotective;

- a nu se simți ei înșiși vinovați când spun "nu";

- a nu se lăsa manipulați de copii;

- a întârzia intervențiile personale când copilul e trist sau are o problemă;

- a susține emoțiile furtunoase;

- a refuza jucării sau recompense alimentare.

De ce? De ce avem, la extrema cealaltă, generații întregi de părinți prea indulgenți, hotărâți să decupeze orice norișor din tabloul devenirii copiilor lor?

La bază stă tot una din fricile noastre naturale și inconștiente, desenată de generațiile anterioare de părinți, bunicii de azi: frica de conflict, frica de disensiune. Am fost crescuți să suferim consecințe grave de câte ori ne angajam într-un conflict. Am fost învățați să evităm conflictul ca pe o deviație comportamentală.

Copiii care fac „prostii” caută, la nivel subconștient, să provoace în părinții lor tăria lui „nu” – cel fără nervi, fără frustrare, cel doar venit din leadership, din încredere în sine și din integrarea bucăților pe care și le urăște în sine.

Conflictul este o parte absolut normală în interacțiunile umane. Cei care avem în sistem reflexul de a-l evita ca pe ceva rău am învățat să ne înghițim emoțiile, să ne ascundem furia, să fim rezonabili cu prețul suprimării nevoilor personale și al punerii sub un capac teribil de instabil potențialul unor izbucniri de o mie de ori mai toxice mai târziu.

Pentru că ne activăm atât de panicos la conflict, nu știm cum să ne susținem copiii, să îi ajutăm să își traseze granițele personale, să își exprime nevoile, să își manifeste emoțiile, fie ele și negative, în fața celorlalți. Nu folosim conflictul copiilor, nici tristețile lor, nici rivalitățile, nici durerile ca sursă de creștere, ca oportunitate de întărire, pe dinăuntru, a senzației că își aparțin sieși. Căutăm doar să interzicem, să corectăm, să ajustăm, să diluăm, să suprimăm. Pentru că alegem să ne uităm către viață prin sticla goală și rece din zona „fără plin” a paharului.

Copiii care fac „prostii” caută, la nivel subconștient, să provoace în părinții lor tăria lui „nu” – cel fără nervi, fără frustrare, cel doar venit din leadership, din încredere în sine și din integrarea bucăților pe care și le urăște în sine.

Deci, dacă nu ne ascultă copiii, sunt mari șanse ca sursa de armonie în familie să vină după ce am vindecat în noi teama de conflict, teama de ratare, teama de nefericire și reflexul de a cosmetiza ce nu se simte bine. Nu tot ce nu se simte bine e rău. Și emoțiile negative, și traumele sunt surse de creștere.

Dacă biologia scuză reflexele noastre de a ne teme de conflict, de nefericire, de eșec, de sărăcie, de boală – copiii noștri nu o vor face. Destinul lor atârnă nu de o școală sau alta, nu de o diplomă sau alta, ci de cât echilibru este acum în noi, de cât de bine ne conștientizăm fricile ca să nu îi rănim, transmițându-le de la o generație la alta. Nu degeaba spune-o vorbă din popor că toți copiii plătesc pentru greșelile părinților lor. Nu sunt greșeli propriu-zis, sunt programe inconștiente, ca virușii din ce în ce mai sofisticați și discreți în sisteme perfomante și perpetuu vulnerabile.

Suntem în secolul anxietății, dar și în cel al conștientizării. E normal să ne fie frică, dar nu este deloc cool să nu facem efortul trezirii noastre din matrix, din toate condiționările culturale și emoționale care ne otrăvesc copiii. E o chestiune de igienă emoțională, dureroasă, dar cu incredibil de profunde consecințe pentru viitorul umanității. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Multumesc! e un articol excelent!!!
    Ah, de ar ajunge la cat mai multe inimi!!
    • Like 0
  • Anon check icon
    Ceva mai obiectiv ca de obicei, dar totusi...

    " De pildă, un părinte bun din punct de vedere al legilor biologice este și un „părinte-tigru”, unul reactiv, irațional, nerezonabil social, capabil să lupte pentru supraviețuirea tribului său." - ma distreaza expresia parinte-tigru, avand in vedere ca rata mortalitatii puilor de tigru e de peste 50% tocmai pentru ca nu sunt extrem de protejati (masculii chiar incearca cateodata sa-si manance puii; http://www.tigers-world.com/tiger-reproduction/).

    "Ne e teamă să nu se rateze, ne e teamă să nu ajungă la marginea societății" - da, poate ati observat ce inseamna lucrurile astea in Romania. Nu e o existenta tocmai fericita.

    <<„Se putea și mai bine!”, „Dar tu poți mai mult!”, „Data viitoare ai să te străduiești mai mult” sunt propoziții ucigașe.>> - vai, ce dramatic. "Se putea si mai bine" e pur si simplu adevarat, "Dar tu poti mai mult" e o incurajare, "Data viitoare ai sa te straduiesti mai mult" e o consolare. Nu moare nimeni, va asigur.

    Ca sunt parinti care cad intr-o extrema sau alta, aici da, sunt de acord.
    Fair's fair, un articol mai rezonabil, mai bine prezentat in comparatie cu altele mai vechi. Tineti-o tot asa.
    • Like 0
  • De această dată analiza făcută de autoare este corect și convingător prezentată , aceasta comentând ambele„ fețe ale medaliei”: permisivitatea parentală dar și inflexibilitatea.
    E bine că lipsesc atât generalitățile cât și generalizările; e corect și faptul că nu apar „soluții” ferme, pentru simplul motiv că ele că nici nu există!
    • Like 1
  • check icon
    Bune ideile din articol!
    • Like 0
  • Mai depinde sigur şi de şcoală viitorul lor şi de calitatea educaţiei. Fiindcă şi şcoala îi formează, un profesor care ţipă la elevi va avea o influenţă negativă, le va induce teama. Şi-atunci trebuie să depui eforturi să-ţi scapi copilul de frica inoculată de profesorii nepregătiţi.
    • Like 0
  • Felicitări pentru articol,este bogat de informații ce fac sa reflecteze la situația in primul rând a noastra parinților ..e important de a deveni consapevoli de Copilăria si experiențele noastre si de a extrage pozitivul sau partea plină a paharului in a fi constructivi in creșterea si educarea fiilor noștri pentru a-i ajuta sa aibe o copilărie fericita ce sta la baza a aproape tuturor succeselor sau insucceselor ca adult devenind.
    • Like 0
  • sever check icon
    Frica este generata de necunoastere; necunoasterea produce confuzie; confuzia determina actiuni nepotrivite atingerii scopului propus.
    Poate,cea mai mare greseala care o facem(deseori) noi,parintii, este ca venim cu sabloane si ne obligam copii sa se comporte conform cu tiparul impus. Faptul ca cei mici aleg alt drum si nu ating tinte la care noi ne asteptam, poate nemultumi, irita, dezamagi, infricosa un parinte excesiv de grijuliu pentru viitorul copilului. Nu ar trebui ca lucrurile sa se petreaca asa!
    • Like 0
  • bluenavy check icon
    Ce se observa in spatele intregului sistem de "justificari" la parintele roman este o incapacitate de a trece de sine pentru binele copilului. Vrem sa avem o relatie EXCLUSIV placuta cu acesta - adica el doar sa asculte de noi si atat, sa ne iubeasca (eventual doar pe noi) si sa ne construiasca statuie de dimensiuni cel putin legendare ("mama este o sfanta", "tata este un gigant"). De aceea nu acceptam sa discutam cu el, sa coboram la nivelul lui de intelegere, sa-l invatam sa gandeasca, sa se indoiasca, sa caute raspunsuri, sa aprecieze, sa masoare. La 12-13 ani maturitate emotionala suntem egoisti, cautam doar satisfactia imediata. Il ducem la karate ca "sa-l disciplineze", la scoala ca "sa-l invete", la arte ca "sa exprime". Dupa care ne plangem ca nu ne asculta (dar noi l-am ascultat pe el, astfel invatandu-l cum?), ca e incapatanat (dar noi am recunoscut si reparat in fata lui cand am gresit?), ca nu invata (dar ne-a vazut el pe noi vreodata invatand?), ca nu stie sa aplaneze un conflict (dar noi am rezolvat vreunul de-al nostru in fata lui?), ca nu stie sa fie recunoscator (dar noi am apreciat ceva facut pentru noi de altcineva vreodata?), ca e prea intr-un fel sau altul (dar noi...?). Cand nu ai experienta nici unui lucru, ce vezi - aia faci. "Pacatele parintilor le platesc copiii". Din pacate.
    • Like 2
    • @ bluenavy
      check icon
      «"Pacatele parintilor le platesc copiii". Din pacate.» Dacă sar peste textul lung și greu de citit, ca un SMS, finalul este corect. Cel mai grav este că mulți, foarte mulți părinți, constatând că au copii greu controlabili când aceștia au atins vârsta adolescenței, au pretenția ca profesorii «să-i repare», că de aia sunt profesori, să repare copii! Da, sigur că da, cel mai adesea, marile probleme ale copiilor sunt rezultatul și urmarea comportamentului părinților. Ieri a fost publicat acel articol despre părinții care cred că fac bine cumpărând copiilor orice
      https://republica.ro/copiii-nu-au-nevoie-de-lucruri-ci-de-voi-greseala-de-a-le-cumpara-ztot-ce-vor-ca-sa-fie-zcuminti-si-multumiti
      Ce va face când copilul atinge, să zicem, 16 ani și constată că nu-l mai poate struni? Păi se duce la școală și face scandal că de ce școala nu face nimic pentru copilul lui? ce face dirigu’? dar profu’ de materia x, la care copilul e corijent? (iar copilul abia dacă s-a dus o dată ori de două ori la orele astea)... Ah, anturajul, exclamă un părinte (caz real), nu am ce-i face, sugerând „repară-l dumneata pe copil că de-aia iei bani, de aia ești prof etc.”. Asemenea situații SUNT MULT MAI FRECVENTE DECÂT CREDEȚI, uneori mediatizate. Concluzia: școala e de vină.
      • Like 0
    • @
      bluenavy check icon
      Asa e. La adolescenta incepe un nou set de probleme care se adauga peste cele din copilarie.
      • Like 0
  • bine zis cu parintii dezvoltati emotional la nivel de 12-13 ani..
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult