Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Boala de a te „stabili la casa ta”. De ce nu mi-am cumpărat o locuință până anul trecut

barbat in apartament

(Foto: Guliver/Getty Images)

Un savant belgian pe nume Lambert Adolphe Jacques Quetelet, pasionat de studiul condiţiilor sociale, a publicat în 1835 o carte intitulată „Tratat despre om şi despre dezvoltarea facultăţilor sale”, în care a „brevetat” un personaj remarcabil: l’homme moyen, omul mediu, speculând despre acesta că, „dacă vreun individ din oricare etapă a civilizaţiei ar poseda toate calităţile omului mediu, atunci el ar fi întruchiparea a tot ce înseamnă minunat, bun sau frumos”.

Această formidabilă expansiune a profilului omului mediu este, dacă doriţi, chintesenţa tiraniei pe care o exercită tabieturile, preferinţele şi idiosincrasiile păturii medii actuale asupra societăţii, încorporarea lor în propria viaţă fiind echivalată, de cei ce vor să facă parte din ea, cu transubstanţierea într-o specie superioară. Este vorba de o tendinţă spre omogenintate în spatele căreia mărşăluiesc disciplinate regimente de cetăţeni cu o gândire uniformă, instrumente anonime şi involuntare ale unui amplu proces de anchilozare socială prin integrare sau excludere, excluderea fiind dureros resimţită de cei ce nu-şi permit luxul de a adopta o atitudine de frondă sau cărora nici nu le trece prin cap aşa ceva. Mulţi tineri, pe fondul instabilităţii sociale şi confruntaţi cu semnele unui viitor cenuşiu, decid să se integreze în societate şi să suporte, oricare ar fi, toate consecinţele. Aici intră lupta oarbă, încăpăţânată şi stupidă care, împotriva oricărui raţionament, se duce pentru a intra „în rândul lumii”, cu costuri materiale, afective, psihice şi spirituale uriaşe.

În registrul simbolistic al omului mediu contemporan, apartamentul afirmă necondiţionat un statut ferm şi abilităţi sine qua non supravieţuirii în zisa junglă de beton (impersonală şi rece), motiv pentru care se impune, în ochii celor aflaţi în căutarea unui punct arhimedic pe care să-şi sprijine însemnătatea propriei fiinţe, sau în ochii celor deznădăjduiţi de contrastul existent între valoarea nepreţuită a vieţii umane, cum e stipulată în teorie, şi preţul extrem de scăzut la care îşi pot „valorifica” atuurile dobândite în viaţă pe piaţa muncii, drept unul din bunurile cele mai preţioase pe care aceştia le revendică, în numele apartenenţei la o clasă cu ale cărei gusturi şi valori vor să se identifice.

Nu ştiu cât exagerez insinuând că, pentru unele persoane, achiziţia unui apartament rămâne cheia de boltă a tuturor realizărilor, cea care dă o veritabilă dimensiune ontologică vieţii celui care se învredniceşte cu calitatea de „proprietar”.

Dacă aşa stau lucrurile, e crud şi trist.

Persoanele care au primit/moştenit o locuinţă de la părinţi/rude nu vor înţelege niciodată complet chinurile şi sacrificiile la care cineva, aflat pe cont propriu, se expune pentru a-l obţine, nici sentimentul de frustrare şi neîmplinire pe care i-l poate procura absenţa acestuia.

Cauzele, înşelătoare sau reale, sunt multiple.

(Foto: Guliver/Getty Images)

Imaginea desfătătoare a locuinţei – simbol suav, graţie reclamelor, al confortului modern, al armoniei familiale şi al fericirii casnice – înlocuieşte percepţia obiectului real, făcând-o, în acelaşi timp, foarte palpabilă, credibilă şi accesibilă, încât mulţi tineri, aflaţi la început de drum, visează cu ochii deschişi cum numai posesia apartamentului – aflat la o distanţă de un banal drum la bancă şi câteva semnături – le-ar putea facilita accesul la liniştea şi împlinirea sufletească pe care le caută.

Aceste semnături, de altfel, au şi ele rolul lor. Satisfacţia de a-şi pune numele pe documente personale importante dezvăluie unora voluptăţi rafinate, fiind biletele de intrare în lumea tânjită a maturităţii şi responsabilităţii, care angajează individul pe drumul auster al celor ce-şi iau viaţa în propriile mâini şi o frământă cu pricepere. Într-un avânt naiv, prinşi în vâltoarea unui curent de un optimism exacerbat, ei îşi pun viitorul gaj pentru obţinerea unor împrumuturi halucinante. Nimic nu pare a le sta în cale în făurirea viselor, sunt animaţi de o excitaţie febrilă, la care portretului generos pe care şi-l zugrăvesc în minte contribuie din plin: acum trăiesc prima poveste de iubire adevărată, el/ea nu mai e un puşti/o puştoiacă dependent(ă) de părinţi, dimpotrivă, e pe picioarele sale, are un job, un salariu, ia decizii, îşi planifică viitorul, poftim, face rate la bancă, la fel ca toţi oamenii serioşi din lume care vor să-şi facă un rost.

Totul durează exact cât creierul e vascularizat de acest dans emoţional al sentimentelor unei imaginaţii euforice, prea puţin pătrunsă de provocările ce vor urma peste câţiva ani, când versiunea demo din reclame va expira, lăsând locul unei realităţi implacabile şi nemiloase.

Am întâlnit mult prea des întrebarea dacă „mi-am luat casă” ca să nu conştientizez că ea constituie o preocupare de prim ordin. Moştenită şi încurajată pe filiera parentală. În cazul meu, şi nu sunt un caz izolat, părinţii mă împingeau de la spate să îmi „iau casă”. Locuinţa reprezenta, pentru ei, o investiţie sigură dar, mai presus de orice, era ceva al meu şi doar al meu. Aveam şi eu „casa mea”. Toată lumea îşi cumpără casă, era unul din argumentele lor imbatabile. Uite, acum se dă credit doar cu buletinul, era altă replică din perioada isteriei imobiliare de acum zece ani. Nicio raţiune nu stătea în calea faptului că pot primi credit cu buletinul sau că o grămadă de oameni sunt cuprinşi de mania incontrolabilă a achiziţiei unui imobil, nici chiar aceea că, atunci, o garsonieră costa 70.000 de euro. Degeaba le explicam că pot împrumuta cu buletinul un milion de euro, că acei bani trebuiau returnaţi, cu tot cu dobândă, în maxim 30 de ani, ceea ce era imposibil din salariul pe care îl am. Refuzul obstinat de a mă aşeza la casa mea mă plasa în rândul celor cărora Dumnezeu le lua brusc minţile. Şi era păcat că mă încăpăţânam ca un catâr, fiindcă nu pentru ei cumpăram „casa aia”, ci pentru mine. Ei, de bine, de rău, aveau unde să stea şi, dacă mă hotăram, aveau să mă ajute şi cu bani, numai să mă hotărăsc odată.

Numai că nebunul voia să stea cu chirie, nu voia niciun ban de la ei şi pace. Mâhnire mare pe capul lor!

(O precizare: lucrând în armată, primeam o sumă de bani, numită “compensaţia de chirie”, pe care aş fi pierdut-o în clipa în care aş fi achiziţionat un apartament cu împrumut de la bancă. Acesta a fost unul din motivele pentru care, de la început, am hotărât fie să îmi cumpăr casă când voi avea toţi banii, fie să stau în chirie până voi ieşi la pensie. Tertium non datur.)

Anul trecut, la 38 de ani, mi-am cumpărat apartament. Fără a trece pe la bancă, deoarece nu sunt un fan al lor.

Şi, fiindcă sunt proprietar, o să continui cu o afirmaţie care, fără a fi adevărul imuabil al vreunui savant, aş lipi-o, dacă aş putea, în interiorul cutiei craniene oricărui năpârstoc care se îndoapă cu clişee semidigerate de alte minţi searbede: dacă X nu are apartament, nu e din pricină că se complace în starea în care se află, că nu are respect pentru sine sau că nu are ambiţie, nu înseamnă că nu şi-a stors creierul în fel şi chip, nu înseamnă deloc că e prost sau inadaptat social şi cu atât mai puţin nu înseamnă că nu îşi doreşte mai mult de la viaţă, cum ar fi să trăiască într-o cutie din beton de 60 mp, care să fie a lui.

Cele de mai sus le gândeam încă de când locuiam cu chirie într-o garsonieră cu o bucătărie inutilizabilă, de pe pereţii căreia cădea tencuiala – ulterior, un an de zile locuind într-un dormitor imens dintr-o unitate militară – şi, uneori, mă bănuiesc în secret că am dorit să cumpăr un apartament numai pentru a putea spune toate astea cu voce tare şi în deplină legitimitate de „proprietar”.

Sau, cum ar zice protagonistul din „Pianul mecanic” al lui Vonnegut, pur şi simplu „ca să se ştie”.

Îndemnurile heirupiste şi moraliste de pus osul la treabă pentru a-ţi îmbunătăţi viaţa, rostite cu dispreţul condescendent al celor care habar nu au ce înseamnă să munceşti pe un salariu modest, arată cât de puţin ne înţelegem unii pe alţii şi cât de eronat funcţionează filtrele pe care le aplicăm în detectarea realităţii înconjurătoare.

Cedăm ispitelor reducţionismului comod, făuritor de scheme simpliste, ne călăuzim după tipare învechite, dar bine plantate în subconştient, luăm calupuri de oameni pe care-i cunoaştem superficial sau deloc şi îi plasăm în cutiuţe dinainte pregătite, cu etichete frumos scrijelite deasupra, fără a le da prilejul să se justifice sau să-şi susţină punctul de vedere, apoi noi înşine ne trezim că suntem neînţeleşi şi protestăm revoltaţi că nimeni nu ascultă ce avem de spus. Să nu ne pitim după deget, prea puţin ne interesează cine sunt ceilalţi, vrem doar să se ştie cine suntem noi. Când facem calcule, preferăm să jonglăm cu indivizi cărora le răpim din start identitatea atribuindu-le, în virtutea unor aparenţe, valenţe peste care, de dragul judecăţii noastre infailibile, ar face bine să-şi suprapună caracterul şi comportamentul, ca să nu ne dea cu virgulă.

Altfel, ce să zic, e drăguţ să ai propria casă. Dar, în ce mă priveşte, e drăguţ (şi) pentru că, în felul acesta, îmi dă posibilitatea să contracarez gândirea şleampătă a acelor năpârstoci deveniţi sclavii doctrinei ce echivalează reuşita şi împlinirea în viaţă preponderent cu accesul la confortul material şi care fac din această excrescenţă naturală crescută pe corpul societăţii – locuinţa – un trademark al respectabilităţii cetăţeneşti.

E o necesitate să ai un loc unde să dormi fără grijă, unde să nu ţi se îngrădească dreptul la intimitate, dar nu e o necesitate să îţi pui, dacă nu pielea la proţap, atunci o porţiune consistentă din viitorul propriu doar pentru a avea o locuinţă a ta. Mai ales când societatea îţi pune beţe în roate la fiecare pas şi ai spune că scoate profit din fiecare încercare zădărnicită a locuitorilor ei de a se simţi relaxaţi în propria ţară. 

Această boală de a te „stabili la casa ta” e o pandemie care a infestat mentalul colectiv al românilor cu un soi de panaceu al confirmării că ai intrat în rândul lumii.

O asemenea mentalitate e complet distructivă pentru cine o îmbrăţişează. Pentru că individualitatea NU e mai puţin pregnantă dacă nu ai locuinţa ta şi părerea unui om NU contează în funcţie de actul de proprietate asupra unor metri pătraţi dintr-un imobil. Iar dacă „lumea” gândeşte şi vede situaţia altfel, să facă bine să-şi renoveze mansarda.

Altfel, ajungem mai rău ca Akaki Akakievici din povestioara lui Gogol, înnebunim nu doar dacă pierdem ceva pentru care sacrificăm economiile de-o viaţă, dar o luăm pe arătură pentru ceva ce nu am avut, fără de care putem trăi bine-mersi, dar pe care ni-l dorim doar fiindcă toată lumea pare să şi-l dorească.

A trăi înseamnă muuult mai mult.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Super tare articolul. Sunt de acord cu tine.
    • Like 0
  • MiriamB check icon
    Trebuia sa citesc asta.
    Cred ca multi dintre noi se si stabilesc in orase mari unde pretul apartamentelor sunt imense tot de gura lumi. In Cluj de exemplu iti cumperi casa si cu aceeasi suma te poti duce si in Occident. Singura diferenta e ca dincolo spitalurile sunt mai bune, casele nu sunt lipite una de cealalta si salariul e de cel putin 4 ori mai mare. Insa in Romania se cer aceleasi preturi pe case si apartamente unde salariile sunt de 4 ori mai mici. Eu lucrez de acasa si nu cred ca o sa ma stabilesc la oras, poate intr-un orasel sau intr-un sat langa oras. Dar nu am de gand sa platesc o caruta de bani pentru un apartament in oras. Totusi, nu ii judec pe cei care o fac, eu pot face asta deoarece put munci de oriunde si asta imi da un advantaj imens.
    Viata e grea, numai cineva care nu munceste si primeste totul pe tava de la parinti nu stie asta.
    • Like 0
  • Autorul are dreptate: fiecare își cumpără ce vrea (inclusiv casă), când vrea, unde vrea, și cum vrea (cu împrumut sau fără, singur sau cu ajutorul rudelor etc.).
    Și pe nimeni n-ar trebui să intereseze ce face omul cu munca și banii lui.
    • Like 0
  • Excelent scris articolul/eseul Descrie exact ce refuza majoritatea oamenilor sa vada. Felicitari!
    • Like 0
  • dalex check icon
    Decizia de a cumpara o locuinta este profitabila daca suma platita, inclusiv dobanda la credit, este recuperabila in cazul revanzarii. Si in situatia in care suma nu poate fi recuperata la o eventuala vanzare putem prefera cumpararea locuintei pentru ca pierdem mai putin decat platind chirie unui proprietar.
    Chiria platita unui proprietar este o pierdere nerecuperabila.
    Daca pleci fara bani la achizitia locuintei poti pierde in favoarea camatarului numit banca platind o dobanda ce depaseste suma imprumutata.
    Este o problema de optim matematic; aviz celor ce declara ca au fugit de matematica pentru ca nu le era utila !
    • Like 0
  • James check icon
    Sa fi fost melci cu casuta rucksack pe spinare scapam si de dilema asta ! Dar deh, nu prea suntem, asta-i soarta omului, sa-si faca una. sa-i fie adapost, pavaza la vitregii. Asa ca, si de nu vrei tot trebuie ! Ca, daca ti-ai propus sa-ti castigi onest painea, asta mai inseamna sa adaugi conditiei umane si sclavia pe viata drept ii, dar asta-i un construct societal, artificial, unul care echivaleaza o viata de om cu cativa metri cubi de beton-armat si ceva mai multi de BCA, bazat pe faptul ca nu prea ai incotro (n. b. si de-ti zici ca ai, nu te urmeaza nimeni in asa ceva. Dar pe asta nici nu-i nevoie sa vi-o spun, doar ce stabiliseram ca punga de pufuleti nu-i cea mai romantica cina). Ce a fost insa dintotdeuna e ca-i universul tau personal si intim, pentru unii totodata si protector, adapostul tau sigur, holy ground, ca-n Highlander, unul respectat cu sfintenie de toti. Numai ca exemplu, amenintarea cocalareasca cu "intru peste tine in casa !" nu viza faptul ca-ti incalcau o bariera fizica, ca doar n-o fi o yala ai mai grea de trecut (n. b. si la fel de bine ar fi putut astepta sa iesi), ci pe cea psihica, ca-ti vor viola sentimentul de siguranta cu care-ti investesti casa. Prin analogie mai stim din Biblie ca un lacas de cult il investesti in scopul predestinat, ca pe un spatiu sfant, a lui Dumnezeu, nu ca pe unul prin situare propice bisnitei, ramanand totodata pe mai departe o misiune a exegetilor s-o lamureasca daca Iisus s-a referit la recladirea unui templu milenar in sens propriu cuvantului, anume fizic sau intr-unul figurat, anume spiritual. Puteam, fireste, s-o zic si mult mai concis, ca un templu nu-i numai piatra si mortar si nici o casa doar caramida si var, ca tot s-ar fi inteles, dar am chef de vorba. :D Mai presus de atat insa m-au miscat insa cuvintele unei femei de moravuri usoare (ca sa nu-i zic altfel, intr-un argou pe care si-l merita pe deplin) si anume "Cu totii ne intoarcem undeva, dupa ce ne-om duce, dincolo doar ce ne asteapta leaganul copilariei si rasetele de mult uitate, dar numai de noi stiute." Daca asta n-a prins, nici nu mi-ar fi de mirare, atunci apelati, rogu-va, la un cliseu mult mai cunoscut, "intoarcerea" lui Maximus (din "Gladiatorul" lui Ridley Scott) la familie si mosie. Si, cine stie, poate ne-oti intelege si pe noi, astia, carora casa prin felurite imprejurari ale vietii nu ne este si camin, ca si nepopulata de alt sufletel, tot un loc de intoarecere este. Singurul ramas.
    • Like 0
  • Am incercat sa citesc articolul, greu de parcurs, scris cliseic, parca autorul incearca sa se autoimpresioneze de cat de vaste-i sunt cunostiintele facand exces de trimiteri si citate, plus o exprimare fortat elevata care oboseste inutil pierzandu-se cu totul mesajul ce se dorea a fi transmis...indragostirea de forma a canibalizat total fondul...nu-i deajuns sa scrii in cheie CTP-ista ca sa fii ca CTP...din pacate rezultatul e un biet epigon.
    Data viitoare incercati sa fiti original, poate cine stie, aveti ceva de spus, locul pe care incercati sa l ocupati nu e al dvs.
    Imi pare rau daca am fost prea caustic si v am dat o stare neplacuta, dar poate va ajuta in viitor, sau puteti alege sa ignorati complet comentariul...
    • Like 1
  • check icon
    A avea casă nu are legătură cu ce zice lumea sau cu nițte obiceiuri stricte doar pt. provansali. A dori și a reuși să ai o casă mai mult decât o troacă pe patru roți, ține defapt de dorința stabilității/intimității liniștite personale și a unei investiții serioase pe teren lung.Când nu ai viața roză și ușor asigurată ca al unui militar plătit și întreținut de stat, o casă înseamnă cu mult mai mult ce zice lumea, față de care oricum nu ai nimic de împărțit sau părerile unor părinți ancorați într un provincialism desuet.
    • Like 3
  • Sigur că a trăi înseamnă mult mai mult dar mai la bătrânete abia va veti da seama ce mult a contat să faci efortul de a avea casa ta...asa e viata pentru marea majoritate dintre noi, o lupta si un chin.Dar chiar si asa, ce faci bine ca sa fie rau? De obicei facem lucruri pentru a avea constiinta împăcată ca am avut bunăvointa si am ales calea cea mai rezonabilă scrisa in mentalul colectiv. N-aveti grija, cine e exceptional razbeste in orice situatie.
    • Like 3
  • Scriere complexa. Parazitara. Incepe sa fie lizibil, pe alocuri, abia de la paragraful 11. Da, 11. Dar, cel mai bine, ramaneti la ultimul paragraf. E suficient.
    • Like 0


Îți recomandăm

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult

Scoala din valiza

„Educația digitală nu înseamnă neapărat distanțarea între copil și profesor. Și aici îmi vine în minte un alt exemplu: profesorii dintr-o școală din Ialomița, care au devenit dependenți de copiii pentru a putea să folosească mijloacele digitale și s-au apropiat de copii”.

Citește mai mult

Andreas Lier - BASF

„Mă duc aproape în fiecare dimineață cu bicicleta la birou, pe o distanță de 3-4 km, în timp ce vecinii mei adoră să-și conducă SUV-urile, să stea în ambuteiaje, să polueze aerul, lăsând o amprentă mare de carbon doar pentru a se simți foarte confortabil și a afișa simboluri de statut social”, dezvăluie Andreas Lier, CEO al BASF România, într-un interviu pentru Republica.

Citește mai mult

O afacere cu cânepă

Ionuț a plecat în India în toamna lui 2017 ca să viziteze cele șapte orașe sfinte. A luat această decizie după un an și jumătate în care a lucrat pentru o companie elvețiano-britanică din Praga, unde ajunsese ca proaspăt absolvent al unui masterat în Olanda, care nu și-a găsit nimic de lucru în țară.

Citește mai mult

Andrei Pitis

Andrei Pitiş, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din industria locală de IT, a investit până în prezent în 15 startup-uri, după ce în 2018 a demarat un proiect prin care vrea să ajute 100 de români să ajungă milionari în euro din startup-uri în tehnologie.

Citește mai mult