Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Bogații care se roagă ajung în paradis. Paradisul fiscal. Dar săracii?

Până mai ieri, ştiam doar foarte puţine lucruri despre Panama, respectiv că e o ţărişoară din America Centrală care e „tăiată" de un canal maritim, că reprezintă locul desfășurării acțiunii într-unul dintre romanele lui John le Carre („The Tailor of Panama"), că a dat numele unui model de pălărie şi că numeroase vase din toate colţurile lumii navighează sub pavilion panamez. Acum câteva zile am aflat, în urmă unui mega-scoop jurnalistic, că este şi un „nod" important al finanţelor subterane şi al corupţiei globale la cel mai înalt nivel. 

Şi de această dată, ca şi atunci când am aflat despre dezvăluirile lui Edward Snowden sau cele din Wikileaks, precum şi când citeam în facultate (la jurnalism) despre afacerea Watergate sau despre „The Pentagon Papers", m-am întrebat: „Ce-i determina pe oameni să facă asta? Ce au în comun aceşti indivizi cu intelecte diferite şi care provin din medii sociale diferite, de pe continente diferite, din religii diferite şi care au trăit în unele cazuri în vremuri diferite? Cum de nu le e frică? Cum îşi justifică lor şi copiilor lor astfel de acte despre care ştiu că sunt departe de a fi OK?" 

Citind numele politicienilor, ale capetelor încoronate şi ale afaceriştilor demascaţi la începutul săptămânii, mi-a venit în minte titlul unei cărţi citite pe la începutul anilor ’90, „Aceşti bolnavi care ne guvernează”. Cartea prezenta legătura dintre suferinţele cauzate de boală şi de vârstă ale unora dintre liderii politici ai anilor ’80 şi impactul negativ avut de acestea asupra capacităţii lor de a guverna. Atâta doar că, în cazul recentului scandal, mulţi dintre cei incriminaţi sunt în floarea vârstei, unii chiar sportivi.

Dincolo de platitudini gen „banul e ochiul diavolului", „puterea corupe" sau „hoţul neprins e negustor cinstit" (care îşi au miezul lor de adevăr), am ajuns la concluzia că aceste comportamente sunt adeseori determinate de trei elemente: modul disfuncţional în care merge sistemul a cărui „elită" o reprezintă cei demascaţi; lipsa de repere morale/religioase/spirituale asumate cu adevărat de către aceştia; felul în care adeseori (şi nu neapărat conştient) ne găsim scuze pentru propriile comportamente neetice.

Dacă e să analizăm sistemul economic şi politic în care trăim, una dintre valorile adeseori clamate o reprezintă reputaţia. Aşa cum afirmă Warren Buffet, „Ne putem permite să pierdem bani, chiar mulţi bani, însă nu ne putem permite să ne pierdem reputaţia – nici măcar o fărâmă de reputaţie.” Şi este adevărat, atâta doar că în ziua de azi există nenumărate moduri în care nelegiuirile pot fi ascunse (adeseori sub ochiul îngăduitor al autorităţilor) şi pe asta au mizat potentaţii demascaţi în The Panama Papers.

Ca o confirmare că cele dezvăluite reflectă de fapt o criză majoră şi globală de etică şi moralitate a sistemului pe care aceşti „lideri" îl conduc, felul în care sunt structurate multe dintre organizaţiile globale favorizează proliferarea şi promovarea a trei tipuri disfuncţionale de angajaţi (conform studiilor sintetizate de Oliver James în volumul „Politică de Birou” apărut la editura Vellant(*)): narcisiștii, machiavellicii şi psihopaţii. Conform acestor studii, angajaţii şi liderii de succes pe de-o parte şi psihopaţii clinici pe de alta par a fi ramuri care se trag din acelaşi arbore genetic, fiind egoişti, insensibili şi focusați pe a obţine ceea ce îşi doresc, indiferent pe cine rănesc.

Mai mult decât atât, cel mai citit articol dintre cele publicate în trimestrul I 2016 în prestigioasa publicaţie McKinsey Quarterly are titlul „Getting beyond the BS of leadership literature" („Dincolo de prostiile din literatura despre leadership”(**)). Autorul lui, eminent profesor la Stanford Business School şi autor a 14 cărţi, afirmă că a avea principii de la care nu te abaţi reprezintă, în esenţă, o carenţă majoră pentru un lider şi că a cadra din punct de vedere moral actul de conducere reprezintă o „supra-simplificare a complexităţii dilemelor şi alegerilor pe care liderii le au de gestionat". Altfel spus, „scopul scuză mijloacele" şi „victimele colaterale" reprezintă un „cost of business" justificat, fie că e vorba despre afaceri sau despre conflicte armate.

Dacă cea mai reputată firma de consultanţă din lume, printre ai cărei clienţi se numără cel mai probabil şi unii dintre cei demascaţi de noile revelaţii din mass-media, consideră că a avea repere morale ferme ca şi lider reprezintă în esenţă o „prostie", poate că a venit momentul să acceptăm că etica, moralitatea, justeţea şi onoarea îşi au locul în cărţile de poveşti, alături de inorogi, zâne şi balauri. Şi asta ar fi începutul sfârşitului, întrucât „cine fură azi [cu „acte”] un ou, mâine va fura un bou".

Şi astfel ajungem la cea de a doua sursă majoră a acestor comportamente: lipsa unor repere morale/religioase/spirituale asumate cu adevărat de către cei care comit acte reprobabile. Unul dintre lucrurile care m-a intrigat în copilărie era legat de filmele cu mafioţi, în care îi vedeam pe aceştia ducându-se la biserică, rugându-se, spovedindu-se, pentru că apoi să meargă să fure, să bată, să ucidă etc. Mai nou, observ cum pare a fi o corelaţie între religiozitatea declarată a unor indivizi şi/sau a unor naţiuni, şi gradul lor de corupţie, vezi cazul Arabiei Saudite, Greciei, Indiei, Italiei, Spaniei, Thailandei şi, evident, al României, precum şi a diferitelor entităţi spirituale sau religioase implicate în diferite scandaluri.

Vorbind strict despre emisfera vestică, Alain de Botton arată în cartea sa „Religia pentru atei” (editura Vellant(***)) cum, odată cu iluminismul şi cu revoluţia industrială, lumea occidentală s-a laicizat accelerat şi nediscriminat, pierzând astfel unul dintre lucrurile esenţiale pe care religia şi spiritualitatea în general le oferă, respectiv modalităţi care să adreseze „nevoia de a trăi laolaltă în comunităţi în armonie, în ciuda impulsurilor noastre egoiste şi violente adânc înrădăcinate.“

Astfel, am ajuns să avem membrii ai „elitei” din politică, afaceri, sport şi arte care au diferite însemne religioase pe pereţii birourilor lor, care participă la ceremonii cu caracter religios, care se pozează cu diverşi lideri spirituali şi care, iată, în spatele uşilor închise, se comportă ca mafioţii din filmele copilăriei.

Jurămintele de credinţă către ţară făcute de politicieni cu mâna pe un text despre care afirmă că le guvernează viaţă se dovedesc a fi adeseori unul dintre multele „ritualuri fără fond”, fără nici o semnificaţie profundă şi lăuntrică. Singura preocupare a acestor înşelători pare a fi cum să îşi ascundă mai bine exact acele acte pe care s-au angajat solemn că nu le vor face şi care sunt condamnate în cărţile pe care jură.

Şi aici intervine al treilea lucru important, care este adeseori ignorat de cei care încearcă să înţeleagă ce ne face pe noi oamenii să ne abatem uneori de la lege şi de la propriile principii morale/religioase. Este vorba despre capacitatea fiecăruia dintre noi, indiferent de ocupaţie, educaţie, status etc., de a comite astfel de abateri şi de existenţa unor mecanisme psihologice (de care rareori suntem conştienţi) care intră în funcţiune şi ne ajută să ne găsim scuze pentru propriile comportamente neetice. În cuvintele lui Philip Zimbardo, „Linia dintre bine şi rău este permeabilă şi aproape oricine poate fi făcut să o treacă atunci când există contextul situaţional potrivit”.

O carte revelatoare pe această tema este „Adevărul (cinstit) despre necinste" a lui Dan Ariely, psiholog, economist comportamental („behavioral economist") şi profesor la Duke University (ediţia în limba română a apărut la editura Publica(****)). În acest volum el explică, printre altele, de ce ne este uneori uşor să minţim, cum teama de a fi prinşi contează mai puţin decât credem şi cum înseşi practicile de business unanim acceptate; favorizează comportamentele neetice.

Unul dintre conceptele analizate de Ariely şi care explică de ce noi, oameni „buni”, facem şi lucruri „rele” este ceea ce el numeşte „the fudge factor”, care are două componente. Primul este dorinţa fiecăruia dintre noi de a ne privi în oglindă şi a ne simţi OK cu noi înşine (să nu ne fie ruşine). Al doilea element este impulsul de a „trişa” şi de a ne putea bucura (fără să ne fie ruşine) de beneficiile trişării (exemple clasice şi frecvente fiind furatul de papetărie de la birou, statul pe facebook în timpul programului sau luatul zilelor de concediu medical fără a fi vorba de boală). Există întotdeauna un echilibru între aceste două aspecte şi limita dincolo de care fiecare dintre noi nu trecem este influenţată, printre altele, de reperele etice şi/sau morale pe care ni le-am asumat cu adevărat. Spre exemplu, o modalitate testată de Ariely şi care a redus până aproape de zero impulsul de a trişa al participanţilor la studii o reprezintă lectura Decalogului sau a altor precepte care îndeamnă la un comportament etic şi non-egoist. Şi astfel vedem legătura directă dintre proliferarea activităţilor ilegale şi lipsa reperelor morale asumate despre care vorbeam anterior.

Comportamentele infracţionale (în special fraudele financiare) mai sunt favorizate şi de faptul că, adeseori, oamenii nu fură direct bani, ci diferite lucruri sau „instrumente” care le aduc beneficii materiale indirecte: „Cu cât vorbim despre lucruri care sunt reprezentări din ce în ce mai distante ale banilor, cu atât ne este mai uşor să înşelăm fără să ne considerăm a fi persoane „rele”. Cred că ne îndreptăm către o societate în care lucrurile sunt din ce în ce mai departe de banii propriu-zişi („cash”). Executivii care antedatează documente sau acţiuni pot gândi că ei nu fură cash, ci doar jonglează cu nişte hârtii”, afirmă Ariely într-un interviu oferit publicaţiei Wired. Şi exact astfel de antedatări de documente se numără printre ilegalităţile care apar în the Panama Papers. Şi, aşa cum descrie Ariely, scandalul recent a scos la iveală tot felul de astfel de „lanţuri”, lungi şi încurcate, între beneficiarii finali ai acestor ilegalităţi şi actele comise. Aceste lanţuri conţin tot felul de interpuşi, indivizi şi firme-fantomă, şi cu fiecare veriga sentimentul de culpabilitate al beneficiarilor, care sunt autorii morali, devine din ce în ce mai diluat.

Din fericire, mega-scoop-ul jurnalistic despre filiera panameză îi va speria pe unii dintre infractorii sus-puşi şi sper ca, măcar de-acum înainte, să-i urmeze sfatul lui W. Buffett atunci când iau deciziile: „Trebuie să continuăm să ne evaluăm fiecare acţiune nu doar raportându-ne la ceea ce este legal, ci şi la cât de încântaţi am fi să se scrie despre ea pe prima pagină a unui ziar [inter]naţional”.

(*) „Politica de birou” – Oliver James, Editura Vellant, 2014

(**)„Getting Beyond the BS in Leadership Literature” – Jeffrey Pfeffer, McKinsey Quarterly January 2016

(***)„Religia pentru Atei” – Alain de Botton, editura Vellant, 2013

(****)„Adevărul (cinstit) despre necinste” – Dan Ariely, editura Publica, 2012

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Daniel I check icon
    Dincolo de spiritul articolului, care abordează psiho-sociologic obiceiul mișmașului, ar trebui menționat că formatorii de opinie sunt puși acum în fața unei tentații aproape irezistibile: să substituie la nivel (cel mai probabil) inconștient inteligența și acuratețea lor (incontestabile) cu care fac aceste observații cu chemarea la acțiune, și înțeleg prin asta chemarea interlocutorului la analiză și repoziționare. La un schimb de atitudine. La dezvoltarea culturii de a fi cetățean și de a reacționa.
    Când am început să gândesc în termeni de impact social, de cum pot schimba societatea în mod voluntar și cum ea mă schimbă în mod inevitabil, am fost și eu bucuros și satisfăcut pentru o vreme, tocmai pentru că simțeam că pun punctul pe I.
    Ei, bine, timpul a trecut, iar punctele pe I rămân niște amintiri glorioase într-un viitor gradual mai sumbru. Sunt sigur că există oameni în România capabili să pună punctul pe I și să simtă disfuncționalitățile, dar dacă nu apare și reacție civică, avem doar o mare infinitate de puncte pe o infinitate de I-uri. Și e păcat, că (mulți) suntem tineri. Încă.
    De aceea cred că fiecare demers de analiză ar trebui să se încheie cu un demers la acțiune.
    Probabil ca ipoteza lui Alain de Botton despre reperele morale și/sau religioase este adevărată, dar nu asta e detaliul esențial în relația Panama Papers-corectitudinea contribuabilului de rând, a pălmașului care plătește impozite pentru mai nimic.
    Detaliul esențial are 3 fațete, în opinia mea:
    1. noi, cetățenii, micii și marii întreprinzători jucăm după aceleași reguli fiscale, unele mai dure decât ar trebui, unele prea împovărătoare pentru micul întreprinzător.
    2. în acest timp, anumiți potentați/politicieni își drenează averea printr-un mecanism legal până la proba contrarie, dar imoral, din cauză că prin intermediul lui, ei contribuie cu o valoare mult mai mică la susținerea economică a serviciilor pe care statul trebuie să le acorde cetățenilor, ca obligație a contractului social.
    3. tot în acest timp, statul (+/- aceleași persoane) nu e capabil/dornic să recupereze prejudiciile uriașe din dosare vechi cu sentințe finale de executare, dar se cramponează când vine vorba de a acorda unei mame o indemnizație proporțională cu procentul de contribuție din salariu.
    Este dezolant cum vârfurile statului, lăsate libere, se întorc tot împotriva plătitorilor de fiecare dată când trebuie să caute bani. Ar trebui, dragi colegi de suferință, să le batem obrazul, așa cum au făcut islandezii, cu furie. Pentru că, după ce mă înșeli o dată, mai ai tupeu să mă și furi, să mă și supra-impozitezi, și să mai vrei să mă și conduci în continuare. Pardon, aici intervin eu. Pentru că eu sunt statul, nu tu.
    Numai bine!
    • Like 0
    • @ Daniel I
      Multumesc pentru comentariu, Daniel! Consider ca ai dreptate si ca, da, nu e suficient ca lucrurile sa fie analizate, este nevoie si ca, acolo unde este cazul, ele sa fie si schimbate. Deocamdata, personal incerc sa inteleg de ce lucrurile se intampla, respectiv sa trec dincolo de efecte si sa inteleg cauzele. Actiunea va lua forma voturilor pe care le voi depune in urne la diferitele alegeri la care voi participa in viitorul apropiat.
      • Like 0
    • @ Mihai Popa-Radu
      Cri check icon
      In Romania, ca si oriunde in lume, marea coruptie ( asocierea maligna dintre politica si afaceri ) nu ar fi posibila fara complicitatea directa a Institutiilor de represiune si control ale Statului.
      Dosarele EADS si Microsoft sunt un trist exemplu al acestui lucru: procurorii au prins doar plevusca, in timp ce marii beneficiari, adica pestii cei mari ( politicieni romani si afaceristi straini ) nu au fost deranjati de nimeni. Mai mult, oficialii germani au avertizat public Romania ca in dosarul EADS nu exista niciun afacerist german care sa fi incalcat legea.


      • Like 0
  • check icon
    Corect,spiritul negustoresc acele minciunici aparent nevinovate prin care speri să faci clientul să-ți ia marfa la prețul dorit, au devenit un mod de viață la nivel radical și planetar.Scopul scuză mijloacele, iar cel mai important scop este de a obține cât mai mulți bani, cu minciuni foarte bine studiate de data asta,începând de la marketing și până la vânzarea propriu zisă.Aici s-a ajuns în ultimul secol,morala și principiile umane fiind desuete și implicit marginalizate sau folosite strict propagandistic.
    • Like 0
  • fata de restul animalelor de pe pamant, omul se poate autodepasi, prin cunostere, prin interpretare, prin ascultare, prin incalcare ... tu cum incerci ?
    • Like 0
  • Frumos articol. Asa cum as fi visat sa gandeasca toti oamenii cand eram copil.
    Intr-adevar, aceasta agitatie cu Panama papers poate ajuta !Cel putin pana la noi inventii de mijloace prin care persoanele GRIJULII cu bogatia lor isi vor pune la adapost, ca harciogii, adunatura lor de nesatuli, ei vor fi o vreme mai atenti sa nu fie dati in vileag…Dar chiar la ora la care vorbim sunt deja extrem de multe mijloace de a trisa, sa nu ne facem iluzii…
    Numai daca s-ar instaura un nou regim pe tot pamantul in care nimeni sa nu poata poseda mai mult decat o anumita suma de bani sau o anumita valoare masurata in bani si orice depaseste acea valoare sa fie redistribuita pe baza de merit sau pus la rezerva statului pentru cercetare, pentru infrastructura, pentru toate proiectele amanate, pentru calamitati naturale,etc, atunci toate tertipurile prin care unii fac munti de bani ar fi fara rost…Dar acest lucru nu se va intampla pentru ca in mentalul colectiv al acestei umanitati nu exista limite si bun simt. Inca mai grav, noi nu putem evolua, nu putem crea daca nu avem stimulentul banilor ! In asa masura inventia numita bani a afectat ratiunea oamenilor, incat un om fara bani devine un fel de pitecantrop fara valoare…
    Eu una as institui declararea tuturor bogatilor fara bun simt ca fiind tot ce poate fi mai dezgustator si adusi in piata publica pentru judecata.
    Lipsa de pedepsire a acestei abateri de la umanitate e greseala primordiala.
    DEGEABA castiga presa din scandalurile acestea care ni se flutura pe la nas, daca nimeni nu este pedepsit crunt . Cineva trebuie sa gandeasca la o solutie eficienta in acest sens, daca nu cumva omenirea si-a pierdut imaginatia in astfel de reglaje ale propriei ei derapaje si isi asista singura la propria batjocorire.
    • Like 1


Îți recomandăm

Protest 10 august

„Dacă se rostesc astfel de cuvinte cum face Liviu Dragnea, adică moarte, omor, bătăuşi, droguri, fascişti, toate sunt calculate, repetate de domnul Dragnea şi de consilierii săi pentru a construi o justficare în ochii opiniei publice a unor intervenţii asupra manifestanţilor anti-PSD care, până acum nu au comis nicio violenţă”, spune Cristian Tudor Popescu. (Foto: Inquam Photos)

Citește mai mult