Foto: Getty Images
Să începem cu ceea ce ar putea deveni un proverb: nu există partide bune sau partide rele în România, există doar partide care au plătit mai mult și partide care au plătit mai puțin pentru publicitate. Recenta investigație Libertatea se alătură unui lung șir de semnale de alarmă privind felul în care partidele politice din România transformă banii publici din subvenția acordată de stat în capital electoral și, în final, în voturi. Fenomenul nu este nici nou, nici original. Doar că a luat amploare începând cu pandemia Covid, când Guvernul, în bine-cunoscuta lui mărinimie, a decis alocarea unor fonduri generoase pentru media, cu scopul declarat de a informa mai bine cetățenii. Finanțările respective, așa cum mulți jurnaliști au sesizat imediat, reprezentau mai degrabă o modalitate de a cumpăra complicitatea presei pentru a influența percepția publică în sensul dorit de politicieni într-o perioadă critică, în care pandemia s-a suprapus campaniilor electorale. Acel moment, precum și evenimentele politice, sociale și economice care i s-au succedat, au deschis un robinet al banilor pentru media, un cerc vicios pe care niciun decident politic nu a dorit să își asume riscul de a-l închide, riscând astfel să piardă cursa electorală din 2024.
Dar nu doar politicienii sunt prinși în acest cerc vicios: nici presa implicată nu își dorește, cel puțin în momentul acesta, ca jocul să fie întrerupt. Cei care nu au participat la acesta sau se retrag pe parcurs trebuie să își asume poziționarea adversă față de factorii politici decidenți (ceea ce vine la pachet cu problemele de rigoare), cât și decuplarea de la o sursă de finanțare esențială în aceste vremuri tulburi, ceea ce le pune în pericol chiar existența sau, cel puțin, îi situează într-o poziție de inferioritate față de competitori.
Cei care decontează prețul acestei relații incestuoase suntem noi, cetățenii. Cu banii noștri, ai tuturor, este finanțat acest joc: plătim ca să ni se spună ce vrem să auzim. Și nu plătim puțin. Ceea ce nu reușesc să evidențieze materialele realizate de presa centrală este magnitudinea acestui fenomen. Nu este vorba doar despre cele câteva milioane de euro pe care partidele politice le dirijează la nivel național. Presa centrală nu poate documenta faptul că, pe lângă acești bani, modelul este replicat fidel și multiplicat de sute și mii de ori la nivel local, prin fiecare primărie și consiliu județean, prin fiecare serviciu deconcentrat, prin toate companiile și instituțiile autorității locale. Este o muncă de Sisif să documentezi toată această încrengătură. Există, însă, la nivel local, multe alte milioane de euro care sunt direcționate prin comandă politică. Există alte sute și mii de ziare, radiouri, posturi locale de televiziune, website-uri, influenceri care trăiesc aproape exclusiv din bani publici. Bani care vin sau pleacă din pixul politicienilor.
Noi, cetățenii, vom plăti nu doar din punct de vedere financiar această situație. Asistăm acum la un fenomen bizar, care se desfășoară în mod accelerat: transformarea meseriei de jurnalist în advertiser. Pentru suma potrivită de bani, prestatorul prezintă publicului său realitatea dorită de client. Din „câinele de pază al democrației”, presa devine „bichonul de companie al politicienilor”. Desigur, nu vreau să generalizez sau să transmit o imagine apocaliptică. Găsim și vom găsi și pe viitor jurnaliști care pot și vor putea să rămână doar jurnaliști. Dar mi-e teamă că vor fi și îi vom găsi tot mai greu și, pe termen lung, nu va mai avea cine să ne avertizeze în privința consumului exagerat de produse publicitare comandate politic.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Evident, acestea sunt simptomele socialismului care se vad peste tot unde banii nu vin direct de la client, ci printr-un intermediar. Sistemul medical este cel mai bun exemplu in acest sens.
Gândiţi-vă că presa este o instituţie care lucrează pe minus: costul de producţie este mai mare decât preţul de vânzare. Pentru a ieşi pe plus, îi trebuie bani din exterior: publicitate sau alte surse.
Probabil că încasările sunt mult mai mari de la un partid decât de la Mentosan, altfel nu se explică de ce mai toate trusturile media au tătucii lor ancorați în politică. Nici măcar nu se mai chinuie să mimeze independența și imparțialitatea.